Zoltan Terner


LIVIU LÃZÃRESCU

“MAESTRUL MEU, CORNELIU BABA”

Editura Brumar – Timișoara, 2006

Note de lectură

În urmă cu aproape o jumătate de secol, în clasa de pictură a lui Corneliu Baba, de la Institutul de Arte Plastice, “Nicolae Grigorescu” din București, un student, pe nume Liviu Lăzărescu, își nota în caiet, despre profesorul său: “Astăzi ne-a spus ceva de ținut minte o viață” (Însemnări 1961)
Se pare că atunci și cu această frază a început cartea de față. În urmă cu 46 de ani. Carte, deci, pregătită/ gândită/ proiectată pe parcursul a aproape o jumătate de secol. Iar după acest interval, fraza s-a adeverit căpătând proporțiile unei cărți. Aceasta, numită drept și modest,“Maestrul meu, Corneliu Baba”.
Pentru cine și pentru ce nota studentul (apoi asistentul la catedră) Liviu Lăzărescu cuvintele profesorului său, gesturile lui, tăcerile lui din ceasurile și zilele unice petrecute cu acesta ? Pentru istorie, pentru viitorime, pentru el însuși, pentru a mărturisi în posteritate adevărul intim al unui mare pictor ?
Ne răspunde, după aproape o jumătate de veac, în cuprinsul cărții:
“Am convingerea că generațiile ce cresc acum se vor mândri cândva – ca mine acum – că l-au văzut într-o zi pe stradă, că poate le-a vorbit Corneliu Baba. Mai am convingerea că generațiile care vor veni vor descifra mai bine decât generația mea dimensiunile acestui mare maestru – care se putea naște oricând și oriunde, dar care trăiește acum, între noi, aici.”
Avem în față o carte frumoasă, învelită în pânză, pe copertă cu paleta maestrului, o carte nostalgică despre “pictura mare”. După despărțirea de ea, cea care era cultivată prin secole.
Impresionantă în această carte-document și mărturie este revenirea mereu și mereu, a unei aproape religioase relații cu pictura. E o asumare a picturii ca teritoriu sacru.
Cum trebuie oficiată arta picturii ? O spune Maestrul, indirect, peste decenii, scriind despre cartea fostului său student, devenit el însuși profesor: “Autorul cărții de față folosește erudiția și experiența sa de pictor cu meticulozitate și pricepere, stăruie asupra acestei laturi artizanale a artei de a picta, amintind de meșteșugul și mijloacele bătrânilor maeștri care obișnuiau să se închine înainte de a apropia pensula de pânza de pe șevalet...”(Din Prefața la cartea Liviu Lăzărescu - “Pictura în ulei”, apărută în mai 1989).
Spune cam acelaș lucru și Liviu Lăzărescu despre Maestrul său,într-o intervenție radiofonică din 31 oct 1983:
“Pictura este pentru Corneliu Baba o problemă de conștiință, nu o face ușor și nu se apropie de ea nespălat pe mâini – după un vechi obicei moștenit de la Tonitza.”
Ce înțelegea Baba prin “pictură mare”? Probabil înscrierea în “marea tradiție” a picturii. Cea pe care o simțea ca pe o prezență vie:
Miercuri 22 august ’84, dimineața la masa mea
“Lucrez în tăcere, mă gândesc la Greco, la Tizian, la Bassano, la Luchian, Tonitza, Petrașcu…
Ideea raportării permanente la tradiție o repeta frecvent în fața studenților săi:
“Important, a accentuat Maestrul, este ca, indiferent ce pictură faci, să înțelegi fenomenul picturii – de la început și până astăzi.”
(Liviu Lăzărescu - Însemnări 1962)
Deși știa că tradiția este sau poate fi și o piedică, mai ales pentru un începător, cum le mai zicea el studenților, vorbindu-le de:
“strigoii” celebri ce se ițesc de peste tot, bântuindu-l pe bietul ucenic pornit să-și găsească poarta și drumul lui însuși.”
În această carte, există toate semnele care vădesc faptul că elevul este pe lungimea de undă a maestrului. Altitudinea intelectuală, eleganța stilului, distincția și delicatețea gândirii, fac din Liviu Lăzărescu un fel de devot pe măsura acestui “guru” de excepție. Fenomen de o raritate extremă. Valoros și interesant în sine. Ca demonstrație a unei filiații, a unei afinități elective.
Îți vine să spui că e un fel de noroc postum al maestrului să-și găsească un portretist atât de măiestru. “Impecabilul Liviu” cum l-a numit Baba, într-o dedicație, în Februarie 1989.
În această carte se interferează două jurnale: unul al învățăcelului și celălalt al dascălului. E greu de spus care este mai relevant și mai bogat în date capabile să definească dimensiunile, liniile de forță și contradicțiile unei personalități artistice și umane complexe și profunde ca aceea a lui Corneliu Baba.
E ca un dublu scenariu. Un soi de “montaj paralel”, ca în cinema. Un dialog între jurnale. Două personaje, două personalități, două perspective asupra uneia și aceleiași realități dure și fascinante.
Aceeași tristețe și disperare în ambele jurnale, fără a ști unul de celălalt:
Iată o mostră de dialog inter-memorialistic: :
“Mă gândesc la multe, la frigul cumplit din case, la pâinea care se dă numai pe buletin de capitală, la străzile înecate seara în negru, la uitătura în gol a oamenilor, la altele.”( L.Lăzărescu, Însemnări 1986)
Iată acum Jurnalul Maestrului:
“Luni seara la masa mea, 9 martie 1987
Lucrez de o săptămână acasă. La Pangratti nu mă pot duce din cauza frigului. Soba de abia mai pâlpâie. Iarna este încă îngrozitoare. În case frigul e mai cumplit ca în 85. Oamenii dorm îmbrăcați, n-au cu ce să se spele, lumina se stinge la anumite ore. Mizeria colectivă e acceptată tăcut. Este interzis să discuți despre lipsa de căldură, de hrană și de lumină. Totul e haotic. Demagogia ne-a intrat în fire. Aplaudăm propriul dezastru.”
Se întrețes în această carte, două jurnale de generație. Maestrul scrie despre studenții săi. Un student notează cuvintele și gesturile Maestrului. Două perspective, două viziuni care converg. Undeva într-un punct de fugă al “marei picturi”. Două destine, două personalități înfrățite în spirit.
Retrospectiv, Lăzărescu e conștient de mirabilul aceastei întâlniri a lor, în cadrul notațiilor de jurnal:
“Cu ce plăcută emoție citesc acum ce nota Maestrul cam în acelaș timp cu mine, despre relația dintre el și discipolii săi într-un caiet de atelier din anul 1986”
Așa cum a slujit arta picturii, tot așa a slujit Corneliu Baba și catedra. Cu aceeași gravitate a conștiinței, cu aceeași devoțiune și implicare. Catedra era pentru el, nu mai puțin decât pictura, un angajament spiritual. Baba trăia o dublă aventură : una la catedră, celalată în fața șevaletului. Doar așa se pot explica relațiile mai mult decât exemplare care au domnit între Maestru și ucenici.
“I-am sfătuit să îndrăznească, chiar să riște – i-am apărat – în numele unor principii de pictură ce-i animau. I-am văzut zburând prin spații stelare, i- am văzut explorând lumea abstractă, lumea visurilor absurde sau rătăcind prin lumea basfondului omenesc, i-am iubit, le-am ascultat confesiunile…
Mă înapoiam de fiecare dată în atelierul meu plin de imaginile, de misterul, de ostentația picturii lor. Aș zice că alături de ei am înțeles ce trebuia să fac eu, trăit în lumea unui început de veac “ cu o educație de pictură grea” (caiet de atelier, 1986)
Iar în jurnal, iată, altă mărturisire de dragoste :
“Marți 23 Iunie 1965, la barul Union, ora 14
Aștept pe băieți să vină. Lăzărescu și Crijanovschi au obținut atelierul “Aman”. Sunt fericiți. Și eu. Îi iubesc foarte mult. Au într-înșii ceva din candoarea adolescenței. Nu s-au viciat încă. Nu sunt încă rechini. Poate vor deveni mai târziu.”
În legătură cu unii, pare-se că temerea sa n-a fost exagerată. Și totuși, misiunea sa o îndeplinea cu un devotament impresionant.
În Aprilie 1969, scria în catalogul expoziției “10 studenți din clasa Corneliu Baba”:
“Ce i-am putut oare învăța ? Deocamdată nu recunosc decât ceea ce le sunt dator pentru spectacolul splendid la tinereții lor creatoare. Am față de ei obligația de a le răspunde printr-un gest de generozitate, servindu-le drept călăuză pe un drum pe care n-au trecut niciodată.”
Iar fostul său student, devenit între timp, asistentul său, continua să-și noteze în caiet, ce le spunea Maestrul, la clasă:
“Pe voi vă mai am, pe voi ăștia câțiva. Cu voi mai pot discuta pictură, cărți, mai putem asculta muzică. În rest, nimic. M-a întrebat vecinul meu de atelier: “Dom’le, ce-i cu elevii ăia ai dumitale cu care te tot lăudai ? S-au împrăștiat cu toții.” Nu cred că-i adevărat, cred că pe noi ne leagă ceva mai deosebit, chiar dacă nu ne vedem o lună sau două. Avem poate idei comune, ne interesează aceleași lucruri. Nu-i destul ? Nu-i mult ? “
(L.L. Însemnări 1966)
Cartea lui Liviu Lăzărescu ne oferă elemente prețioase pentru reconstituirea întregei atmosfere artistice, și nu numai, în perioada cruntă a represiunii comuniste. Cu o necruțătoare luciditate, cutremurat de îndoieli și revolte, Baba conștientizează oroarea , lăsând să se ghicească și conflictul cu propriile slăbiciuni, constatarea sau temerea de a fi fost el însuși “contaminat”.
În plin “dezgheț cultural”, refuzând cu luciditate să se mintă sau să fie mințit, el notează în jurnal cu mâna tremurândă:
“Spaima și lașitatea au cuprins ca o molimă spiritele. Suntem o generație nenorocită de jalnici eroi invalizi pe toată viața….O generație tristă, viciată, cu spiritul schilodit de minciuni și pervertit de atâtea declarații false, 20 de ani ! Ce bilanț trist pentru caractere. Cei foarte tineri s-au născut ca o compensare, avizi de alte valori. Învață cu memoria uluitoare a unor mecanisme ce înregistrează automat. Dacă nu i-ar decima un nou război. Au dorul aventurii…Să-i punem cât putem la adăpost de nevroza ingratitudinilor, de viciul minciunii colective. Practicile noastre să le îngropăm în bietele noastre conștiințe. Generația tânără de artiști are o puritate ce nu trebuie otrăvită și mutilată(…)”
Pentru cei care îl invinuiesc și azi de “colaboraționism” ar mai fi de citat din ceea ce a notat el în Jurnal:
“Vineri 25 X 74
Dimineața, la masa mea
…Abrutizarea se întinde ca o caracatiță a urâtului oficial, ca o molimă. Pentru ce ? Pentru că SUS stăpânește un spirit obtuz , întunecat, fără orizont, limitat, egoist, infatuat, posedând orgoliul parvenitismului și ambița de-a stăpâni cu teroarea unui comandant de lagăr de muncă forțată. Și-n lagărul de muncă forțată, nimeni nu mișcă, toți se supun și omagiază. Încet, încet, trebuie să te convingi că totul este fără scăpare. Vom muri stupid, într-o minciună oribilă, nimeni nu ne va scăpa, nimeni nu ne va ierta mâine – și asta este ceea ce este mai oribil – că am fost lași și că nu am rezistat înfruntând. Ce stupid. Mă închid în lumea mea din ce în ce mai strânsă, mai redusă la singurătatea în care îmi caut satisfacții superioare. Pictura într-adevăr fie binecuvântată.”
Artistul e un martor de primă mână al ultimilor ani ai întunericului ceaușist:
“Marți, 24 mai 88 seara
Zi sumbră. Ne-am înapoiat de la atelier mai mult decât triști. Toată lumea se trezește speriată de ce ne așteaptă. Foametea care amenință pe toți și care ia aspecte dramatice și opera de distrugere a țării pe toate planurile sperie pe cei mai optimiști. Þara toată este victima unei demențe cu diagnostic mai precis sindrom distructiv...se dărâmă case, biserici, monumente...Nimeni nu protestează, toți se supun și execută. Și nebunia crește făcând ravagii...Veștile de azi m-au afectat profund. Mâine mă duc la Spaimele mele și la Regii mei nebuni ca să-mi recapăt echilibrul.”
Un intelectual printre marii pictori. Acesta era Corneliu Baba. Un mare pictor printre intelectualii de rasă ai epocii.
Jurnalul, notațiile personale și textele publicistice ale artistului dau în vileag și un stilist al verbului și un om frământat de idei.
Noi, cei de o seamă cu Liviu Lăzărescu, ținem minte, din Contemporanul de odinioară, atât de îmbâcsit de toxinele ideologiei, textele-excepție semnate de Baba la rubrica sa “Din carnetul unui pictor”, purtând marca unui intelectual de rasă. Viziune elevată, puritate a gândului, eleganța exprimării, a ideilor. Ce era dincolo de limitele impuse de cenzură, au rămas în jurnalul său personal, din care ni se restituie, iată, o parte din el, în această carte. Mulțumită doamnei Dr. Constanța Baba, tovarăsa de viață a Maestrului.
Multe din ceea ce spune sau se spune despre el de către ucenicul său, conțin semnificații care depășesc aria cazului particular, fiind paradigmatice pentru pictura în general, pentru destinul artei culorilor.
Baba privea cu o extremă gravitate actul de a picta. Spunea studenților, simplu:
“Pictura e o mare încercare !” ( L.L. Însemnări 1961)
Cartea pe care o avem în față este implicit, un manual al unui mod “complet” de a concepe/de a gândi despre pictură , ca meșteșug, ritual sacru, mod de a trăi, confruntare vizionară cu realul. După ce văzuse “Fiul risipitor “ al lui Rembrandt de la Ermitaj, le-a spus studenților, în clasă, că acest tablou este “oarecum mai mult decât o pictură.” Poate astfel visa Baba arta sa : mai mult decât pictură.
Găsim în paginile cărții fraze memorabile despre realul strălucitor și transfigurarea lui în viziune plastică pură, a unor culori care vin și se întorc între artă și natură.
Rezultă din toate aceste gânduri un fel de “metafizică” a picturii. Intenționat ocolesc cuvântul “estetică”. Prea a fost stors și denaturat falsificat manipulat răsucit în toate chipurile.
Baba nu era doar profesor de pictură. De meșteșug. Era un mentor al gândirii despre artă. Profesor de gând despre “pictura mare”.
Le împărtășea sudenților propriile sale pățanii în marea aventură a creației:
“Uneori îmi “iese” într-un tablou o bucățică, și pictez tot tabloul cum îmi cere bucățica aia.” (Îns. 1973)
“Să nu cădem în faptul divers și pe literatură. Să primeze calitatea picturii - oricare ne-ar fi tema, mică sau mare!” (Îns. 27 oct 1973)
Baba a fost, fără îndoială, un teoretician al profesiei sale:
“Există o anatomie afectivă, ca și o perspectivă la fel…Sunt făcute la o temperatură înaltă , lungești mâna, strâmbi ulcica…și iese frumos !”
( Însemnări 1961)
Din adunarea și punerea laolaltă a unor fraze sau pasaje din carte ar rezulta o interesantă și coerentă ontologie antropologică a artei. O metafizică a picturii.
Baba a fost adulat și contestat în acelaș timp.
Iată, comentariul lui L.Lăzărescu, în cartea sa :
“Reproșul de “rob al unor formule depășite cu preferință pentru clar obscur”, preluat, repetat și reformulat, a devenit pe parcurs sloganul unui curent de opinie ostil care punea la îndoială valoarea artistică a lucrărilor”
I-a fost creat un statut de “izolat”.
Unii îl acuzau de “formalism” iar apoi, din cealaltă direcție, era dezavuat pentru “realism desuet”, în numele unui alt “formalism”, permis acum “de sus”, și afișat ostentativ și zgomotos ca să satisfacă cerințele imperative ale noilor mode.. Pictorul nostru rămânând același, el însuși.
Totuși, prins ca într-un clește din două direcții, simte nevoia să se explice, să se definească. Să se justifice parcă. Să se apere.
“Ca pictor, mă socotesc printre ultimii supraviețuitori ai unei generații pe cale de dispariție. Cu ea odată, va pieri un mod de a gândi, de a picta, o sensibilitate și o înțelepciune cu iz de epocă trecută și mare. “
( Din msse datate 1973)
În contrasens cu pretențiile tematicii sociale“angajate,” decretate de autorități, Baba le explica studenților:
“Mi se pare că toate temele mari se găsesc în casă, împrejurul mesei, în pat…Ea și el. Ea singură, el singurr sau amîndoi. Cuplul, el e nucleul lumii !” ( Însemnări 1961)
Prin “teme”, simțim că nu înțelege mai mult decât un “motiv”, un pretext “obiectiv” pentru călătoria în visul culorilor.
Cartea despre Baba este drama unui mare pictor “realist”. Așa să fie ?
Toate se definesc în raport cu “realismul”. Pun cuvântul între ghilimele pentru că termenul a fost grav compromis de către “estetica” de partid a politrucilor culturali. Criteriul ar fi deci nu “realismul “, ci jocul cu realul. Cu “realitatea”. Fără asta, ce criteriu ar avea consumatorul de artă ? Disoluția sau dispariția imaginii naște grave probleme de comunicare între artă și public. Non-figurativul a spus tot ce avea de spus și s-a oprit într-o fundătură. Ce altă salvare ar putea fi în afara întoarcerii la marea tradiție artistică și la realitate ? E adevărat, și realismul poate să ajungă în fundătura anecdoticii, a tematismului ieftin și jos.
Trebuie lămurit în mod limpede: “realismul” lui Corneliu Baba nu are niciodată de-a face cu anecdoticul, cu narativul, cu literaturizarea. Cu sloganurile transpuse în imagini de artă.
În Oct 1974 le spunea studenților:
“Trebuie să descifrăm, nu să copiem natura.”
Se poate spune că drama “realismului desuet” al lui Baba își are rădăcinile într-o “neînțelegere” (“malentendu”). Ca mai toate conflictele și dramele. În cazul acesta, fiind drama unei neînțelegeri și intoleranțe reciproce între două viziuni plastice.
N-a acceptat să facă precum alții. A fost mereu, mai mult sau mai puțin în răspărul modelor, al timpului mereu schimbător. Nu l-au clintit din credințele sale vânturile noutăților de ultimă oră.
A rămas până la capăt fidel sie însuși. O și spune, fiind conștient de acest fapt :
“Urmez calea exemplarității mele spirituale și nu sfătui sau nu oblig pe
nimeni să o urmeze.” (Caiet de atelier 1975-76)
Ca pictor, dar și ca “teoretician”, Baba pendulează între vizualitatea pură și perceperea realului în obiectualitatea și integritatea lui, de aparență conceptualizată, semantizată, ca semn plastic al unui “obiect real”.
Îi învață pe studenți să vadă :
“Ați observat cum cheamă ochiul o pată de roșu ?” (Însemnări L.Lăzărescu, 1962)
Sau :
“Pune acest fond verde nu ca o iarbă, ci ca o pată verde” (Îns. L.L. 1961)
În jurnalul lui Baba găsim numeroase notații de estetică vizuală în linia picturalității netto, a unei pure vizualități. Face referiri admirative la pictura abstractă sau la detalii de picturalitate abstractă.
De pildă într-o intervenție radiofonică a lui Baba, inclusă în carte, acesta spune :
“Luați un mic fragment dintr-o pânză de Tizian, Rembrandt, El Greco sau Goya , măriți-l și priviți-l la altă dimensiune. Veți descoperi cea mai extraordinară pictură abstractă, născută din structura celei mai realiste gândiri. Când fac pictura mea mă gândesc la toate acestea și cel dintâi lucru este să alung orice prejudecată care m-ar opri să înțeleg pe cei din jur. “
Reveriile sale solitare în fața jurnalului său se pierdeau și ele în cețurile luminoase ale culorilor. Iată ce notează el răspunzând parcă unor interlocutori dintr-un gând al său:
“Miercuri 22 august ’84, dimineața la masa mea.
Ce știți voi ce înseamnă sideful sânilor, aurul de pe un pântec alb de femeie, rozurile dar…tonurile reci. Ce univers ! Ce lume fără sfârșit…pentru mine.”
Baba nu este, niciodată “verist”. Nu găsești la el detalii notate cu minuție. Printre cei “vechi”, nu-l citează niciodată pe Van Eyck.
Ai zice că este un pictor abstract în deghizament “realist”.
Idealul său nu este “realismul”, ci picturalitatea totală:
“Visez o pictură în care fiecare centimetru să fie…pictat.” ( 1965)
Din textul notat pe reversul unei reproduceri foto-color după “Studiu rembrandtian 1976”:
“Suntem făcuți din umbre și lumini. Pictură, poezie, muzică, iubire, viață și moarte, mereu întuneric și lumină.
Pe suprafața paletei, o lume complexă de contraste, aceeași dintr-o simfonie, dintr-un poem. Alămuri, coarde, flaute, timpane, tube, acelaș limbaj tradus cromatic. Mă gândesc mereu la dialogurile unor instrumente dintr-o orchestră, la frazele rostite de violoncel,, de vioară sau de fagot, la răspunsul dat de un oboi, la pauzele atât de expresive și necesare, la așteptările acelea înfricoșătoare înainte de izbucnirea unui “Rondo.”Ce altceva este pictura ? “
Credința sa în arta mare se asocia la Corneliu Baba cu respectul sacru față de seriozitatea și exigențele meseriei:
Iată ce scria el în 1973:
“Nu poate nimeni să mă convingă să renunț la ideea că această îndeletnicire are nevoie de un meșteșug, de un mare meșteșug, de un foarte mare meșteșug.”( Caiete de atelier 1972-73).
O spusese și într-un text din Contemporanul, 15 Nov. 1958, (transcris de L.L.):
“Pictura este o meserie grea. Sunt puține zile când ești mulțumit de munca ta. În fața pânzei pe care îți așterni gândurile, crezi mereu că ești un pictor minor. În lucrările unora dintre tinerii artiști prezenți aici există lumină, fantezie, curaj. Lipsește însă respectul pentru meserie….Faceți uneori o pictură frumoasă, nostimă…lipsește însă fiorul dramatic, acea zguduire sufletească care singură e capabilă să nască o operă de artă emoționantă.”
După ani, avea să le spună studenților:
“Tabloul: muncă de ocnaș, de dimineață până seara.” (1962)
Iar în Jurnal nota în 1965:
“Lucrez și nu mai termin. Ce mult mai am ! O zi mulțumit, trei descurajat.”
Starea revine:
“1 Decembrie 1965
Pentru mine pictura a devenit un coșmar și e din ce în ce mai grea.” Studenților, în clasă, le exprima, cu ironie, protestul său față de impostura în pictură:
“E un sacrilegiu să treci pe lângă o mână frumoasă și să n-o vezi. Iar dacă te apuci să o pictezi, e păcat să o…fluieri;…E plin orașul de genii din ăștia expeditivi: pac-pac!, și poftiți capodopera ! Iar când îl știi pe unul care toată viața a fost “pompier”, că nu știe nimic, că-i un pictor prost, nu poți să nu îl suspectezi când face…pătrate și cercuri. Tot peste noapte a învățat și asta!”. (L.Lăzărescu , Însemnări 1965)
Mai merită citat un mic pasaj din Confesiunile Maestrului reproduse în volumul “Corneliu Baba” editat de Fundația Culturală română în 1997:
“Am detestat și detest efectele…Exprimările simple, lapidare, mă cuceresc…dar umbra și lumina sunt eu! Sunt eu cel plin de contraste, de inegalități, suntem noi toți, e însăși viața din jurul nostru. Nu mai putem gusta aceste lucruri fiindcă sunt…vechi !...dar ce e “nou” ? “
Maestrul resimțea disprețul față de meșteșugul adevărat drept un semn al sfârșitului însuși al artei:
“Pictura e pe ducă, băieți !” (1962 )
În acelaș an, “destins, la o cafea” le spunea:
“O să fie bine, băieți ! Când veți fi și voi mari, au să vă pună paletele în vitrină, să fie admirate, să se vândă…Vor spune: ”așa lucrau bunicii voștri”. Muzeelor li se vor fi dat foc demult. Altceva ! Totul proaspăt, nou, ne-mai-văzut!” ( Însemnări 1962)
După nouă ani, în 1973, nota în Jurnal:
“De ce să mai fac pictură ? Cui mai trebuie asta ?”
Îndoieli, disperări, descurajare, revin ca un laitmotiv.
Iată credo-ul “realistului depășit”, așa cum îl prezenta studenților săi:
“Misterul. Este capacitatea unei pete, a unui lucru abia sugerat, de a spune mai mult decât dacă ar fi descris complet. Există acolo un anumit echivoc, dacă vreți, care ține mai mult de instinct decât de rațiune, și pe care dacă vrei să-l faci cu tot dinadinsul, nu poți.”( L.L.Însemnări, martie 1973)
Mai târziu, ideea revine:
“Prea marea luciditate anulează tocmai ceea ce este esențial: misterul.” (1984)
Baba vedea actul creației picturale ca pe o iluminare:
“Poate e vorba de un întuneric…interior!” îi spunea unui student în 1962
Iar după zece ani mărturisea în public:
Caiete de atelier 1972-73
“Mă deranjează luciditatea actului fără turmentație, dirijată conștient. Gândul mă duce la marii bolnavi ai picturii, poate singurii originali cu adevărat.”
După încă zece ani, Duminică 11 martie 1984 își notează în jurnal:
“….Dialogul meu cu culorile , obligatoriu mut, are nevoie de turmentație, de transă..”
Iată o asemenea scenă de “turmentație”, notată în 1962 de studentul Lăzărescu:
“Ieri dimineață, ne spunea, m-am dus la atelier. Am ajuns devreme și m-am apucat de lucru. Și s-au făcut ceasurile nouă, zece, douăsprezece, și s-a făcut două, apoi trei, patru, cinci și , deodată, parcă m-am trezit, dansam, dansam ca un dement în fața tabloului…înainte, înapoi, iar înainte și iar înapoi ! Uitasem de masă, de toate, se însera. Am ras totul și am plecat…”
Însemnări 1962
Lăzărescu mai relatează, în “Însemnările” sale, o scenă povestită, cu haz, de Maestru:
“Așezat în fotoliu, pozând, Mihail Sadoveanu, după ce l-a privit o vreme pe pictorul “intrat în focuri” cum se tot foiește,pufnește, respiră greu, geme uneori și vorbește singur, a exclamat: “și aista are pe dracu-ntrânsul”… ( L.L. Însemnări 1965)
Iată ce gândea “realistul retardat” Corneliu Baba, teoretizând, încă în plin “realism socialist”, pe tema locului și rolului visului în arta culorilor și a formelor:
“O nouă concepție plastică (Față de proletcultism n.m.) a formei și spațiului, o nouă expresie – de asemeni – e dată asocierilor cromatice și un nou univers a apărut – revelație a noii realități în care subconștientul și visul au deschis o nouă poartă spre lumea plină de surprize și taine ale vizibilului.”( Din preambulul la programa analitică a clasei sale de pictură, 1968-69)
În acelaș an, notează în Jurnalul său:
“Sâmbătă 28 Iulie 1968
Am nevoie să fac visului loc pe pânza mea alături de realitatea zisă exterioară la care nu voi renunța până la sfârșit.”
Ideea, dezvoltată, revine:
Febr. 1970:
“…Sensul inteligibil al imaginii va dispare înainte de a-ți termina comentariul descriptiv, așa cum dispar și se pierd de obicei imaginile unui vis după înapoierea noastră din tulburătoarea călătorie a somnului. Tablourile aflate aici îți vor stârni nedumerire prin această stranie atmosferă ce închid în ele și pare venită de dincolo, acest dincolo existând ca o nesfârșită lume vizuală, pe care ochiul o vede tainic prin poarta deschisă a somnului.”
Și în legătură cu receptarea artei pictorul a scris rânduri pătrunzătoare, în consonanță cu ideile sale despre componenta de vis și mister din fiecare lucrare de “artă mare” :
“Tabloul te imploră să păstrezi în fața lui un timp de tăcere, să te apropii de el decent și să aștepți…Sensul imaginii, câteodată tăinuit și neînțeles în primul moment, se lasă descoperit încetul cu încetul – uneori foarte greu. Retina privește și spiritul comentează viciate de prejudecăți. Ca să înțelegi ceea ce se află săvârșit în fața ta ai nevoie să te apropii pregătit să privești, să înțelegi și nicidecum să înfrunți ostil, înăcrit de ceea ce știi d-ta de acasă.” (Febr. 1970)
În atelier, în fața pânzei, se tace. Ascultă Bach sau poate, citește un poem de Rilke.
Iată un “moment poetic” notat de Liviu Lăzărescu:
“Ce bucurie am trăit astăzi citindu-i câteva pagini din Rainer Maria Rilke - o foarte veche iubire a dumisale!
Pășind rar în fiecare vers, umplând fiecare cuvânt…plinătatea cu care rămâi după întâlnirea pe o asemenea lungime de undă nu se poate descrie, ea se trăiește, doar. Firesc, discuția a revenit apoi tot la cele ale picturii.”( Însemnări, Oct. 1973)
În opera lui Corneliu Baba se resimte această curată spiritualitate.
Cu aceste date, ce fel de “realist” putea fi Corneliu Baba?
Portretul era pentru Baba un fel de reper paradigmatic al picturii sale, poate al picturii însăși.
Declara: “ Am în mine viciul portretului”.
Nu-i plăcea să se vorbească despre valorile psihologice ale portretelor sau ale figurilor de țărani din opera sa. Și avea dreptate. Așa zisele virtuți psihologice ale portretului nu au în artă nici o relevanță decât dacă se topesc în metalul prețios al picturii, în aurul pur al adevărului artistic.
“Am fost o vreme etichetat în mod peiorativ de pictor psiholog.”
(L.L. Însemnări 1965)
E de înțeles împotrivirea sa la această etichetă. Totuși, putem să întrebăm: e oare posibilă portretistica eliberată total de intuiția psihologică ? Așa cum ne putem întreba de ce s-o fi supărat Arghezi pentru portretul pe care i l-a pictat Baba ? Nu e greu de răspuns, cred: “modelul” a simțit că pictorul i-a “ghicit” componenta mușcătoare, caustică, de maliție, din caracterul său.
Marele poet nu era nici orb, nici prost.
În cuvinte expresive, metaforizând, așa cum făcea adeseori, Baba făcea în fașa studenților elogiul portretului:
“Portretele care ne taie respitația au întotdeauna în ele o prezență mare. Nu e de vină portretul că nu se mai face, ci noi, fiindcă l-am sacrificat, avem alte probleme, alte obsesii.
Știți bucățica aia de brânză și paharul ăla de vin dintr-un Portret ! Acolo există și stil, și mister, și tot ce trebuia unei picturi mari. Cine mai pictează astăzi brânză ? Deși acolo e făcut “portretul” brânzei. Fiindcă, totuși, un măr nu e brânză. Un om este altceva, ceea ce ducem cu noi, existența noastră, drama noastră.”( Însemnări L.L. , primăvara lui 73)
Iată un text din 1964 în care își mărturisește viziunea definitorie asupra portretelor sale de țărani:
“Oamenii mei, intenționez mereu să fie tăcutți, gravi, fără a fi îndobitociți de mizerie. Îi vreau demni.”
Baba își conștientizează și se pricepe să redea, cu expresivitate, nu rareori poetică, coordonatele universului său artistic și ontologic. “Metafizica” portretului, de astă dată. Personajele sale, ca în unele filme cu tentă surrealistă, stau și se uită. Și tac. O tăcere sfâșietoare uneori.
“Să vă dezvălui “secretul” picturii, - ne-a spus într-o zi - : un om se uită din tablou la tine…așa, și se tot uită… și nu spune nimic. Se uită…”
( Însemnări 1962)
Baba rămâne poate cel mai mare portretist din toată istoria picturii românești.
Tudor Vianu l-a numit “pictor al omului” . Sintagmă, nu prea fericită, trimițând la limba de lemn. Chiar dacă acesta este substratul real al artei babiene.
În cazul lui Baba s-ar putea vorbi de un soi de pan-portretistică:
“Așa să lucrezi încât fiecare lucru pe care îl pictezi să fie un portret al acelui lucru.” (Însemnări L.L. 1965)
Baba e un portretist pur. Totul la el devine portret. Temă umană.
Portretist dar nu psiholog. Atunci ce ? Empatie ? Parcă nu. Poate mai degrabă un transfer în sens freudian, asupra personajelor sale, a propriei tensiuni dramatice. A propriei forțe lăuntrice. A propriei suferințe de a duce povara unei asumări grave a existării sale ca artist și om. Aproape întreaga sa operă se constituie într-o amplă meditație asupra lumii umane. Găsim în opera lui Corneliu Baba o veritabilă mistică a omului. Iar drumul către aceasta este o altă mistică, cea a picturii.
Adâncimea și bogăția personajelor sale nu înseamnă totuși că avea daruri de a citi înlăuntrul oamenilor ? Dar nu ca un psiholog, ci ca un ochi care vede dincolo de vizibil. Înglobând superb și vizibilul și ceea ce îl transcende, invizibilul și indicibilul. E, s-ar putea spune, un pictor-filozof. Dar care se exprimă, cam ca Nietzsche, nu prin concepte.
Înnobilarea omenescului banal, asta face el. Umanul cel mai umil are la el o încărcătură sufletească la nivelul veșniciei.
În fond, ne putem întreba: oare de ce îl idolatriza pe Rembrandt ? Numai pentru clar-obscurul și dramatismul puternic al luminii, nu și pentru extraordinarele valori psihologice din portretele și autportretele acestuia ?
Personajele lui Baba compun o tragedie umană. Miezul operei sale asta este.
Corneliu Baba, prin viziunea sa plastică, poate și prin structura personalității sale, a fost în răspărul generației sale, al epocii “sale”. Opera sa nu e lipsită de un element polemic. Afirmarea răspicată a unei viziuni proprii, a unui crez. A unui adevăr lăuntric.
Toate acestea par să nu fie străine de atitudinea și privirea superior provocatoare, orgolioasă și mândră din unele autoportrete. Ceea ce apare ca “poză arogantă” în autoportretele sale este mai degrabă afirmarea orgolioasă a conștiinței propriei valori decât vanitate pur și simplu., sau sfidare.
Este o provocare artistică și proclamarea unei viziuni.
Provocare a fost și este încă și astăzi însăși pictura lui Corneliu Baba. Prin noutatea obținută din filoanele marei picturi, de la Giotto și El Greco, la Velazquez și Goya.
E polemic și suferă parcă el însuși de luciditatea nemiloasă cu care îi judecă și pe unii dintre confrații săi din generația mai tânără. Iată ce notează el în jurnalul său:
“Marți, 16 Nov. 1965, dimineața în atelier
Mă refugiez în atelier ca într-o oază. În pictură au apărut noile autorități în persoana colegilor mai tineri, ahtiați după parvenire, răi, egoiști, cu spirit de clan (gașcă) penibil. Nu respectă nimic decât drepturile lor. Sunt foarte puțin poeți. Fiecare seamănă cu cineva : Delaunay, Chagall , Miro, Kandinski, Giacometti și toată istoria picturii contemporane. Un iz de contrafacere flagrantă plutește peste tot(….) O generație care s-a trezit în drepturi și care își cere drepturi cu violență făcând niște maimuțăreli… Mi-e jenă. Sunt obosit de toate acestea.”
O parte a dramei sale pleca, după cât se pare, din propriul său dinamism interior. Din încrâncenarea cu care se confrunta și cu sinele său, pentru a rămâne el însuși, chiar dacă, prin asta, rămânea singur cu propriul său adevăr:
“Marți 23 Nov. 1965, seara.
“În mijlocul gălăgiei generale mă încăpățânez să rămân eu. Poate e cel mai greu lucru. “
Putem fi siguri că avea dreptate atunci când, în fața studenților săi, arunca săgeți ascuțite împotriva celor care “fac aceleași trei puncte și o linie” (Însemnări Liviu Lăzărescu, 1963)
Rigoarea sa morală și profesională, gravitatea cu care trata problemele picturii, îl făceau un străin și față de “boema “ artistică a epocii, neîmpăcat cu frivolitatea și falsitatea acesteia. Iată-l notând în Jurnal:
“Sâmbătă 4 Dec 1965
Se discută, discuția se face cu o sofisticărie ieftină și există evident un snobism ce nu poate fi domolit cu nimic la această oră, poate nici mai târziu…”
Poate că polemica sa cu noile tendințe pleacă și de la o anumită doză de neînțelegere față de entuziasmul, perfect explicabil, pentru noile maniere și viziuni, mai ales în rîndul tinerilor. Ei redescopereau noutăți deja vechi peste hotare. Săreau etape. Uneori nepregătiți pentru asta.
Totuși nu a rămas opac față de ideea necesității înnoirilor în arta picturii. Iata o confesiune de senectute, concesivă, dar încă polemică :
„...Mă simt, in acest frământat Est, desconsiderat de amatorii de noutate, dar nu am nici intenția si nici dreptul să fac procesul căutărilor și speculațiilor ce neliniștesc viața creației plastice a veacului pe motivul că, având suficientă perspectivă să-i apreciez evoluția între demagogia politică și perorația estetizantă, eu am voit să răspund apelului la care m-a obligat un sever profesionalism. Mi-a plăcut să mă știu un apărător al ultimului cap de pod al picturii mari. Consider chiar o virtute în lumea artelor plastice la această oră să faci ca pictura așa-zis depășita să fie contemplabilă si să emoționeze“
Se pot cita multe rânduri din Jurnal, care nu sunt altceva decât mărturisiri ale unui suferind.
Scrie despre “Coșmarele spaimelor de fiecare clipă”.
Iată un pasaj zguduitor din Jurnal:
“Sâmbătă 23 Aprilie 66
După amiază. Acasă la masa mea
Privesc în gol. Sunt pustiit de tristeți ce-mi par iremediabile. Ieri am fost în audiență la R. Am izbucnit în plâns. Cred că fac impresia că sunt dezaxat. Nu mai am rezistență. Ceva cedează. Mă urmărește gândul să mă retrag dela școală. Nu pot lupta. N-am arme secrete. Sunt uneori furat de mediocritate, de oameni lași. Vreau să mă reîntorc la pânzele mele. Nu pot relua firul întrerupt. Mi se pare totul prăfuit, inutil. Ce gol e în jur ! Ochii îmi sunt orbi. Astăzi am fost la atelier. Cred că am făcut înconjurul, fără întrerupere, al încăperii, vreo oră. Mi-am adus aminte cum a căzut Tonitza în școală, paralizat, sâcîit de mizeriile unor nulități.”
Apoi, revine, după un an. Calvarul continuă:
“Vineri, 16 Iunie 1967 – în atelier
Sunt impresionat că nu mă găsesc în articolul lui x, că nu sunt la rând cu ceilalți. Complotul tăcerii își dă roadele…sunt singur, din ce în ce mai singur. Mă încăpățânez să mă înțepenesc bine pe picioare. Încă un efort, încă altele multe. Voi picta până își vor aduce aminte din nou…Sunt trist și singur.”
Iar în altă parte, artistul notează cu amărăciune:
“S-a atins chiar performanța de-a fi fost omis de pe listele de pictori trecuți ca valoroși pentru o viitoare istorie a picturii românești. Critica “de elită” mă evita ostentativ iar mie nu-mi rămânea altceva de făcut decât, credincios felului meu de a replica, să mai întorc o dată cheia în ușa atelierului meu și să mă pregătesc pentru o nouă demonstrație.”
Față de această dramă, Lăzărescu precizează în comentariile sale : “Nu s-a plâns public și nu s-a reconvertit estetic. S-a retras în atelier. Suferința a rămas doar în paginile jurnalului de atunci.”
Tot Lăzărescu comentează apoi, după ani:
“ Mi se pare de neînțeles cum a fost posibil ca “dezghețul cultural“ din deceniul șase , atât de dorit de intelectualii români și mai ales de artiștii plastici în frunte cu pictorul Corneliu Baba, să-l condamne pe acesta la una din perioadele cele mai triste din creația sa artistică.
Poate chiar mai dureroasă decât cea de la începutul deceniului cinci când fusese exclus de peste tot ca formalist. Cu atât mai mult cu cât artiști și critici valoroși – unii care i-au omagiat meșteșugul și viziunea cu ani în urmă – au pactizat în acest război rece de culise contra unui presupus “adversar” al noilor aspirații ale plasticii românești.”
Suferința marelui artist nu putea fi compensată cu nimic.A plătit din greu pentru curajul de a fi fost el însuși. Poate doar o revanșă postumă...
Ce putea face în acești ani de deturnare și contorsionare a rosturilor artei și ale umanului decât retragerea în templul său privat, atelierul ?
Alții, cu cinică abandonare a celor mai elementare norme morale și noime ale meseriei au exultat prostituindu-și arta, aureolând și sacralizând cu nerușinare, pe pânză sau pe pereți, figura sinistră a domnitorului gângav și a soaței sale.
Cât a cedat și cât de adânc răului ? Putea să nu cedeze nici măcar cu un pas ? Întrebări grele.
Nu se cuvine să se ocolească problema rectitudinii artistului plastic în deceniile de confiscare mai mult sau mai puțin brutală a artelor, a culturii
în general, în beneficiul politicii, al propagandei de partid.
A fi perfect rectiliniu și vertical într-o lume a plecăciunilor și a genoflexiunii pare o imposibilitate.
Baba a realizat cu sine și cu epoca, un maximum de consecvență și probitate într-un timp al versatilității, mimetismelor și maimuțărelii modelor de aiurea. Și mai ales, al prostituării sinelui și a profesiei. Baba a refuzat să se vândă, să se prostitueze.
E o personalitate exemplară prin dramatismul confruntării cu sine și cu lumea unor timpuri înnegurate.
Un lucru e cert: sufletul nu și l-a vândut Diavolului. S-a strecurat printre vremi, luptând din răsputeri să rămână drept și curat. Și astfel, s-a însingurat. Plătind prețul suferinței. Regii Nebuni și Spaimele rămân o dovadă. Câți din confrații lui nu s-au complăcut bălăcindu-se în lături ? Câți nu au înălțat osanale plastice dementului bâlbâit ? “Creiau” șiruri de voievozi printre care îl așezau pe Geniul Carpaților.În timp ce alții se complăceau în prostituarea picturii, el stătea în fața șevaletului și a oglinzii, zbuciumat și ars de întrebări.
Despre cedările lui, se face caz. Mai puțin despre opoziția sa. Despre revoltele sale. Despre calvarul marelui însingurat.
Liviu Lăzărescu situat fără îndoială la altitudinea spirituală a Maestrului său și , ca și acesta, având el însuși un condei curat și expresiv, îl evocă:
“Sus, la Turn, un ceas-două. Maestrul îmi vorbește, cum nu l-am auzit niciodată, despre Marea Plecare…despre jalea fără nume de a-și lăsa în urmă atelierul…Este emoționat peste măsură ( Doamne, cum să-l opresc ?), tace, apoi încheie oarecum brusc::
- Despre asta nu vom mai vorbi niciodată !
Pentru mine, după amiaza se sfârșește în…cheie superbissimă. Maestrul cedându-mi biletul pentru recitalul lui Yehudi Menuhim – venit pentru Festivalul Enescu – de peste drum, de la Sala Palatului. Concertul începe după zece minute. Reascult uimitoarea Sonată a III-a în “caracter popular românesc”, cu Hephzibah la pian, Yehudi la doi pași ! Îl aud și-l văd (!) fiecare șoaptă. Covârșitor.” (Însemnări 17 sept. 1973)
Merită citat și portretul pe care i-l face Maestrului, la 90 de ani, în 18 nov. 96:
“Îmbrăcat frumos, nițel adus de spate, arată ca de obicei, iradiind ceva ca o lumină de argint vechi, calm și degajat, de parcă n-ar fi traversat o vară plină de necazuri...Urmărim tulburați un Maestru – mai tânăr sau mai vârstnic – în scurtul documentar transmis tocmai acum la TV”, în care se perindă o sumedenie de chipuri străvezii și ireale, ca noaptea în vis.Mass –media e sufocată de comentarii politice privind alegerile abia isprăvite. Întrebat ce crede despre toate acestea, Maestrul șoptește:
- Vorbe, vorbe, vorbe!
Și deodată îmi pare, ce straniu !, că acest Părinte al nostru s-ar depărta suind și tot suind, tăcut, misterios și solemn ca un Sfinx imens, împrejmuit de valurile dense ale deșertului și nopții. Iar vremea, întorcându-se în sine ar împietri...
O, Doamne, nu! “
Iar când Inevitabilul s-a produs, Elevul iubit de un Maestru iubit, nota simplu, solemn:
“În ziua de 28 decembrie 1997, când retrospectiva de la Muzeul Național de Artă era în plină desfășurare, iar Anul Nou bătea la ușă, s-a stins din viață Maestrul meu, Corneliu Baba.”
Parcurgi această carte și la capătul drumului, rămâi cu sentimentul viu că ai cunoscut un artist mare, un intelectual distins și un maestru care și-a pus marca pe calitatea ucenicilor săi. Chiar dacă unii dintre ei nu au fost și nu sunt deloc “babiști”. Chiar dacă dragostea unora dintre elevii săi e lucidă, rece și chiar tăioasă.
Izolarea lui Corneliu Baba a continuat și parcă s-a accentuat chiar, după 1989. El o știa. O simțea. Nici astăzi, nu ar trebui să fii șocat dacă i-ar spune fostului său asistent și prieten:
“Anii au trecut, Liviu, lumea s-a schimbat dar în școala in care acum ești tu profesor, auzi bine !, în Universitatea bucureșteană de Arte, unii din tinerii și talentații tăi colegi m-ar da din nou afară. De data asta ca..fost “proletcultist” și “colaboraționist”…După cum vezi, zbuciumata mea călătorie artistică lungă de un secol, încă nu s-a încheiat. Istoria se repetă…răsturnată ! “
Drama marelui pictor nu s-a sfârșit încă. Asistăm acum la primul act postum al dramei lui Corneliu Baba. Destinul său în posteritate este la fel de zbuciumat. “Babismul” nu este nici acum în actualitate.
În loc să i se ridice statuie, e tras în jos, spre nivelul micimii detractorilor săi. Păcat. A-l subestima pe marele pictor, a-l împinge, parcă cu buldozerul, spre margine, a te preface că-l uiți, nu-i o crimă. E mai mult decât atât: e o prostie de dimensiuni istorice. Dacă acum nu se vede, se va vedea mai târziu.
Cu câțiva ani înainte de sfârșitul său trupesc, în 1991, pictorul declara resemnat în emisiunea de televiziune “Dialoguri în oglindă”:
“Retragerea mea, ca un act de decență, în lumea unei singurătăți ce a căpătat o transparență neșateptată mă lasă să văd prin oameni și obiecte o altă lume, alta decât cea ascunsă în umbra orgoliilor și a sărmanelor noastre ambiții de a învinge și de a cuceri. O lume în care îmi place să mă știu apărător al ultimului cap de pod al picturii mari.”
Acum, la zece ani de la strămutarea artistului în eternitatea operei sale, putem prevedea, sau măcar spera, că, citit în cheie postmodernistă, Baba va avea marea șansă istorică de a apare din nou în toată noutatea, splendoarea și soliditatea profundă a picturii sale.
Dacă Andreescu a venit în pictura românească modernă cu nostagica poezie a spațiului, Luchian cu lirismul său muzical, Pallady cu rafinamentul liniilor, Petrașcu cu materia minerală a lucrurilor văzute ca nestemate, iar Ciucurencu cu sonoritățile simfonice ale cromaticii sale , Baba a adus în mod sigur, o dimensiune a dramaticului, a tragicului, a terifiantului și o neliniștită meditație asupra lumii umanului .
E de presupus că postmodernismul acestui nou secol nu va întârzia să-i facă dreptate marelui pictor român așezându-l pe locul care i se cuvine.
Corneliu Baba se va revela atunci drept ceea ce este: unul din stâlpii picturii românești ai secolului XX.
Personalitate complexă, fascinantă, tipul artistului intelectual, acest “apărător al ultimului cap de pod al picturii mari”, Corneliu Baba, merită o lucrare biografică amplă. Piatra de temelie a fost pusă de fostul său student prin cartea de față.
Delicatețea sufletească a ucenicului se întâlnește cu rafinamentul intelectual al meșterului.
Baba și-a găsit postum, în Liviu Lăzărescu portretistul, biograful, exegetul, emulul, devotul și continuatorul ca spirit. Mult mai puțin ca stil. În creațiile elevului, cu greu s-ar putea decela semnele vreunei contaminări stilistice de la Maestru. Lăzărescu nu este un “babist”.
Într-un fel, această carte este și credo-ul artistic al autorului. Profund implicat biografic și spiritual în traseul de viață al marelui pictor,
cartea este, implicit, testamentul artistic și moral al lui Liviu Lăzărescu. Aflat la trei sferturi de secol ale vieții sale, el însuși dascăl al catedrei de meșteșug artistic, septuagenarul “Profesor Honoris Causa” al Universității de Artă din București, pictează portrete, maternități, flori, icoane, într-un stil pur, de un colorism pastelat, stins, delicat, sau într-o cromatică muzicală, în pete mari de culoare sonoră, la limita cu pictura abstractă .
În acest virtual roman documentar numit “Maestrul meu, Corneliu Baba” se împletesc, cum am mai spus, două jurnale. Dar și două vieți, două generații de artiști. Cu destinele lor antume și postume
Nu sunt, totuși, convins că pictorul-profesor Liviu Lăzărescu, cu molcoma sa modestie de țăran ardelean, știe ce carte a scris. De fapt, a scris-o ? Ea s-a scris aproape singură. Așa cum trăind, îți scrii biografia, pe viu. Fiind și oglindă și ochi ațintit în ea, autorul și-a trăit acest roman împreună cu personajul său. Pentru că avem în această carte un roman documentar in nuce. Așa cum în fiecare jurnal e un roman potențial. Materialul din această carte este romanesc prin drama / dramele pe care le conține.
Tema romanului : un mare pictor în iadul paradisiac al picturii în comunism. Narat / oglindit de un discipol. Devenit biograf de idei și de suflet.

ZOLTAN TERNER