Nu zic despre agonia aşa cum ar fi. Zic aşa, cum nu ar fi, sau cum nu ar fi fost. E pentru noi o lume, un fel de a trăi poezia, eseul, scrierile toate. O lume în care nu prea ne împăcăm. Ne reproşăm unii altora greşelile, poate şi realizările. O lume în care nu ne înţelegem. Reproşăm editorilor că nu au viziune, că trec prea uşor peste textele noastre. Noi le considerăm capodopere, ei doar reminiscenţe. Editorii ne reproşează prea multele texte zilnice, uneori cu valoare îndoielnică. Ne comentăm între noi asemeni marilor critici, nerecunoscuţi însă. Descoperim greşeli în fiece cuvînt, idee, sentiment.

Văd agonia ca pe un mare cenaclu literar, poemele au nevoie de cititori, de polemici, de sfaturi. Doar aşa pot fi corectate poemele. Doar aşa ne vedem propriile greşeli. Ne întrebăm de ce anumite texte apar cotate acolo şi nu acolo. De ca altele apar brusc printre poeme, dar nu citim legea, cea care dă o oarecare ordine în dezordinea inhibiţiilor sau exhibiţiilor noastre.

De aceea mă întreb cum am trăi fără. E un mare pas înainte pentru toţi iubitorii de texte. M-am contopit cu necunoaşterea, cu inerţia, cîteva secole, secolele par pentru mine clipitele, dar am înţeles. Aceasta e satisfacţia zilei. Să fii citit azi, pentru ceea ce azi ai scris. E mult? Nu, dar e suficient. Aşa că putem să ne rostim în neştire. Critica, abia aici începe.
Agonia nu e un cenaclu perfect, agonia e doar un cenaclu.