pisoi fumuriu dimineaţa torcea în braţele tale
încolăcit era cerul printre hortensii albe şi muşcate
oraşul stătea tolănit caşmir la poalele muntelui
ziua de sâmbătă fără dureri se năştea bot umed şi roz
în cornete cu zmeură universul încremenise
drumul de un sărut era atârnat netezind calea
nu-i mai vedeam capătul dar nici nu-mi păsa
migdală ronţăită la soare bucuria de a fi împreună
aduna orele într-o inimă fără asperităţi
din turla bisericii cobora timpul crin galben
pe umerii femeii cu pantofi mov săltând urmele norilor
şi m-am gândit atunci binecuvântaţi fie
toţi cei care m-au părăsit în altă parte făcându-şi cuib
după ce au sădit în mine sămânţa tristeţii
numai aşa trupul şi-a regăsit în libertate puterea
sufletul zămislind doar pentru tine clipa de graţie