Dimineaţă de iunie. Ora 7. M-am trezit deja de vreo 3 ore. Încă o noapte plină de revelaţia întunericului. Golită de sens. Maladivă. Oare ce rău mi-a umplut atât de mult sufletul încât să nu treacă zi să nu am senzaţia că mă simt ostenită de viaţă? Oare ce mi se întâmplă încât nu mă mai pot bucura de iubiţii mei tei înfloriţi, de mirosul lor divin, de respiraţia ierbii? Sufletul mi-e sufocat de poveşti perene şi trecătoare. Lumea asta nu e o epopee.

Mă îndrept către serviciu. Îmi număr paşii leneşi. Am pornit mai de dimineaţă decât de obicei. Străzile par pustii. Şi când te gândeşti că doar o jumătate de oră mă desparte de nebunia lor. Copacii par încremeniţi de liniştea zorilor. Inspir aerul dimineţii ca şi cum nu mi-ar fi suficient. Timpul prin care trec parcă se încovoaie de povara păcatelor. În cer e aşteptare. Îmi plec cu reverenţă genunchii la altarele soarelui. Stă semeţ undeva deasupra Mureşului. Revarsă peste mine balsamul de iubire. În dimineaţa asta simt că mă contopesc cu el.

Dar zorii au trecut aşa cum au venit. Străzile se animă. Oameni cu sufletele goale se trezesc din starea de amorţire şi dulce vis. Cu povara mugurilor de tei pe pleoapa privirii. Iar eu...eu debarc pe plaja unui port neştiut. Parcă valurile se sparg la picioarele mele.
Toţi par să-şi pună o simplă întrebare. Şi eu împreună cu ei: Cum va fi?