Vuietul

Tremur. De frig, de frică, de emoții? Dece?. De durere și suferință. Închid ochii și încerc să privesc în sufletul meu zbuciumat. Simt două picături de ploaie pe obrajii mei dogoriți de jale, apoi totul se transformă în șiroaie repezi. Dar nu e ploaia. Sunt lacrimi izvorâte din trupul meu care se cutremură de atîta durere înnăbușită.
Mai încolo stă și privește un câine izgonit și flămând, dar ce fericit ești tu biet dobitoc pe lângă mine.
Mă întorc cu gândul la durerea care mă chinuie și încerc să-i caut izvorul. Oare îl voi putea astupa vreodată?
În minte îmi vine chipul bărbatului de lângă mine, pe care l-am numit cândva “Speranță”, dar deșartă! Încerc să-I dăruiesc o oază de liniște, înțelegere, tandrețe. Visez să-I ofer un cămin fierbinte ca un foc în mijlocul gerului, dar descopăr între noi umilința cu care lovește nemilos în ființa mea. Atingerile lui sunt reci și simt fiori de gheață.
Eforturi zadarnice îl chinuie să mă atingă. De ce oare? Ca să ia locul atracției fierbinți care ar trebui să o simtă doi oameni care se doresc, dar el nu dorește și nu simte.
O convenție crudă plutește între noi și minciuna unor sentimente care nu există îmi clocotește sufletul precum o cascadă. Se apropie, dărâmă cu vuietul și forța ei, apoi pleacă mai departe. Apele ei dureroase se retrag dar lasă în urmă cicatricile care nu mai apucă să se vindece. Apar mereu altele și altele. Minciuna dintre noi ăși arată rânjetul ei triumfător și un nou zeu al ei pândește amenințător momentul să se înalțe.
Este URA în vălul ei întunecat!
Oare va reuși ea să ucidă firava speranță?