“Unde există dorință există și suferință” îmi spunea un amic deunăzi. Expresia dorinței ca trăire și alăturarea suferinței îmi așează gândurile între suferințele mele. În jurul meu au început să cedeze toți. Motivele sunt multiple, dar efectele sunt catastrofale. Îi simt pe toți cei care până ieri se dăruiau vieții și plăcerilor filantropice printre semeni cum se cațără cu disperare pe ruinele forțelor mele. Deși sunt departe de a ceda mă simt mai uman ca niciodată. Nu-mi mai aparțin, iar timpul și resursele îmi sunt dedicate exclusiv unor bătălii abandonate prematur de cei care-mi sunt dragi. Am renunțat să încerc a-i mai convinge de utilitatea lor, de vreme ce nici o acțiune nu are finalitate. Rațiunile mele sunt anulate de capitulările lor. Mai defensiv decât în fața propriei doze de fatalitate, mă simt atras ireversibil în spasmele trărilor lor. Total nevinovat de decădere, de anulare și resemnare mă văd nevoit să reanimez fiecare dorință din ei. Dorințele lor îmi stabilesc condiționat limitele rațiunilor mele și mă izbesc violent de suferințele lor. Nici timp pentru refacere nu există ...
*
Mi-am petrecut o zi întreagă într-un spital pentru a primi în loc de un diagnostic, sau măcar o certitudine, o strângere neviguroasă de mână, un zâmbet tâmp și o promisiune că voi avea parte și de cauzele care produc o boală fără denumire, fără cauze, dar cu multiple efecte. Deși nu eu sunt cel aflat în suferință, neputința și și neutilitatea mea mă aruncă cu disperare în dorința acerbă de a-mi asuma suferința ei. Mă uit inutil în vid, căutând un Dumnezeu alungat de timpuriu din mine. Sunt extrem de încordat și concentrat pentru a provoca o luptă de maximă duritate cu un adversar care are tot arsenalul necesar pentru a mă înfrânge. M-am educat să accept orice suferință, orice înfrângere și să merg înainte indiferent de consecințe, dar cu o condiție: să-mi cunosc adversarii. Acum, când aceștia sunt indiferenți la condițiile mele, când nu-și arată chipul și preferă să emită doar pretenția efectului mă simt pierdut între cauze.
*
Am devenit o mână moartă, ca într-o partidă de poker care cu certitudine mă va falimenta. Nu falimentul îmi aduce suferința ci dorința dementă de a-mi asuma capitularea lor. Este anul în care mă aflu sub semnul crucii mele. Dacă va fi la final ceva de păstrat, cu certitudine aceasta îmi va fi demnitatea.

aprilie, 2008