În această sfântă dimineaţă de Paşti m-am îndreptat ca un creştin spre o mănăstire dragă sufletului meu. Ca de fiecare dată când mă îndrept într-acolo simt o chemare, o linişte aproape fără explicaţie. Încerc în aceste momente să-mi golesc mintea de orice alte gânduri. Să fiu acolo în Casa Domnului cu trupul şi sufletul.

Ochiul meu însetat de vedere scrutează de fiecare dată tot. Biserica cea nouă dar şi cea veche, chiliile măicuţelor, copacii, florile, aleile tăcute şi încărcate de veacuri de paşii creştinilor care le-au trecut, icoanele care îşi au obârşia în facerea omului după chipul lui Dumnezeu. Vorbesc de veacuri pentru că mănăstirea e una veche.

Dumnezeu a vrut ca această zi de sărbătoare să fie una foarte frumoasă prin aceste locuri. Soarele parcă astăzi a strălucit mai altfel decât oricând, păsările parcă au cântat mai frumos ca niciodată, verdele pomilor parcă a fost astăzi mai crud. Aceşti copaci transparenţe ale divinului, porţi ale cerului, care păreau deschise. Aşa după cum ar fi spus un preot parcă astăzi a fost o altfel de lucrare.
Oamenii au fost mai buni, mai pioşi, s-au tolerat mai mult. S-au îndreptat râuri către Casa Domnului.

Omul trebuie sa înţeleagă că toate lucrurile încep şi se termină înaintea lui Dumnezeu şi în lucrarea lui, şi atunci în toată viaţa lui o să facă referire la acest moment, în care în faţa lui Dumnezeu va trebui să prezinte, să raporteze, ce a facut, şi să aştepte verdictul Lui.

Deci, este obligatoriu ca să înţelegem că realitatea porneşte, izvorăşte din Dumnezeu, şi că lucrurile din jur sunt trecătoare, iar Dumnezeu este veşnic şi atunci în toată viaţa ta trebuie să te raportezi la Dumnezeu pentru a şti ce să faci acum şi aici.

Atunci omule: Nu mai privi în jos, ridică-ţi privirea! Uită-te la un Dumnezeu plin de iubire, care abia aşteaptă să te încrezi deplin în El şi numai în El.