Când eram micã îmi plãcea sã visez cu ochii închiºi. Puneam geanã pe geanã ºi o lume fantasticã devenea realã într-un minut sau mai puþin. Mã sileam sã nu deschid ochii ca sã nu moarã visul.

Timpul, machior prost, mi-a dovedit cã oamenii ne dau uneori vise, dar viaþa le spulberã. Visele n-au voie sã piarã. Dacã ele mor, le putem asemãna cu niºte lebede cu aripile rupte care nu mai pot zbura.

În visele mele cele mai dragi m–am regãsit dintotdeauna departe de lume, de tumultul ei, de rãutãþile, de invidiile ºi neputinþele ei.
Nu odatã, viaþa se întoarce împotriva ta. ªi atunci parcã începi sã te saturi. De tot. De cei din jurul tãu, de bunãvoinþa ºi grija lor falsã. De cei cu care împarþi zilele ºi nopþile ajungând sã te întrebi:
– Oare ce caut eu aici lângã acest bãrbat, sau lângã aceastã femeie? De ce trãiesc eu în aceste timpuri care nu sunt ale mele? De ce rãtãcesc ºi încotro mã îndrept? Cine sunt? De ce trebuie în fiecare zi sã urmez acelaºi ritual, sã joc aceeaºi piesã de teatru în multe acte cu sau fãrã spectatori?

Simplu. Eºti vasalul iubirii, ai trãdãrii, al urii, al minciunii, într-un cuvânt al vieþii. Bucãþi de suflet se desprind în fiecare zi de trupul tãu. ªi eºti tot mai dezgolit.

Aºtept seara. Reprezentaþia de azi s-a terminat. Cortina a cãzut.

Sunt singurã? Nu. Cu visele mele. Ploaia de afarã are un efect interesant. Instantaneu îmi aminteºte de Romeo ºi Julieta. Nu cã ar avea vreo legãturã ploaia cu povestea lor de dragoste, doar cã ea, ploaia, înseamnã ºi viaþã ºi moarte. Ca în tragedia lor. Sau, poate, ideea de lacrimi cernute din cer.

Doar cã, în odaia mea, cel mai mare actor sunt eu. Publicul e la picioarele mele. Nimeni nu mai aplaudã. E liniºte. Prea multã liniºte. Poate au observat ºi ei.
Încã un vis se pregãteºte sã moarã.