poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1584 .



Îngerul de ceață
personale [ ]
Răspântiile albastre 1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2007-12-05  |     | 



Magdalena Danielescu, îngerul înflorit din muguri de ceață, sau „putana” din fața hotelului „La Rocca”, stătea tristă într-un jilț împletit din răchită, pe balconul apartamentului pe care l-a închiriat, nu departe de locul său de muncă, adică de hotelul „La Rocca”, asta ca să-și poată aduce clienții, la nevoie și acasă. Sta tristă și mahmură, supărată parcă pe singurul ei prieten, timpul trecător, privind galeș printre gene, la stelele care, sub lumina lunii, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.
Fără să vrea strânse, ținând cu amândouă mâinile, paharul rece cu suc de lămâie în care pluteau câteva cuburi de gheață. De-a lungul întregii zile, o plictisise ceva uscat și fierbinte, care nu venea de la ziua de iunie, plăcută atât la soare cât și la umbră, ci de la arsura sufletului. Paharul rece, parcă-i răcorea nu numai mâinile ci și întreg sufletul bântuit de fantomele faptelor pe care, nu le-ar fi dorit întâmplate.
Dacă ar fi întrebat-o cineva : „ce face?” ar fi răspuns, poate : „mi-e trupul fierbinte de arsura întâmplărilor sufletești și caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezimea sticlei reci a paharului”.
Din când în când, foarte rar, ce-i drept, își mai simțea sufletul arzând de flăcările unui sentiment straniu. Era unicul ei sentiment pe care-l mai simțea și într-un fel se bucura de el, îi aducea aminte că ea, Magdalena Danielescu mai există, mai e o ființă vie, că sufletul ei sfâșiat și terfelit mai poate simți ceva, fie chiar durere sau arsură.
La început îi era silă de sine însăși , se disprețuia ca pe o făptură josnică, mârșavă, murdară. Pe urmă a fost copleșită de un sentiment de milă foarte ciudat. Nu, nu-i era milă de ea însăși, ci parcă ea era altcineva, o altă Magdalena, cea de dinaintea acelei Magdalena, îi era milă de Magdalena cea de acum, împinsă-n mocirla luxoasă în care nimic nu era omenesc, deasupra căreia, până și luna plină era crispată de sete după ceva omenesc, uman.
Fiecare noapte, fiecare client, fiecare atingere barbară de mâinilor, ce nu aveau nimic bărbătesc și cuceritor în ei, îi produceau remușcări nespus de dureroase, pe care Magdalena, cea de dinainte, trebuia să i le aline prin lacrimi de milă amestecate cu o durere amară. Dar într-o zi dispăru fără urmă, o părăsise fără să-i spună nimic, fără să-și ia rămas bun, fără să se uite măcar în spate. A plecat pur și simplu, așa cum pleacă copilăria, pe furiș, tiptil, numai ne dăm seama deodată că nu mai e. Atunci a căzut într-o indiferență totală. De parcă nu ei i se întâmplau acele lucruri, ci unei alte Magdalena, diferită atât de ea, cât și de Magdalena cea plecată. Sau poate ea a rămas în locul celei duse?.. Cine știe?.. Dar dacă e așa, atunci de ce îi e atât de indiferent ce i se întâmplă celei de-a treia Magdalena, de ce nu simte pentru ea nimic, dacă nu milă, măcar dezgust?.. O privea de undeva din copilărie, cu ochi cenușii de fetiță îmbrăcată într-o rochiță albă ce ține o păpușă cusută din cârpe, în mâini.
Ea nu putea lua lucrurile așa cum sunt, cum le lua Mina, cu care împărțea apartamentul închiriat și pentru care prostituția era o meserie ca oricare alta, ba pe deasupra se mândrea cu fiecare client, considerându-se un fel de soră de caritate ce poate oferi o clipă de plăcere pacienților săi suferinzi. Mina era veselă tot timpul, se bucura pentru orice fleculeț, parcă zâmbea cu sufletul.
Ce-i drept mai zâmbea și ea din când în când, cu ochii aiurea. Aiurea în spațiu și timp. Un spațiu și timp ce erau foarte îndepărtate, deoarece simțeai că surâsul ei nu poate ajunge curând, era un surâs pentru marile depărtări. Mai surâdea câteodată și cu acele locuri ale sufletului, unde sălășluiau amintirile. Cele două surâsuri, câteodată se suprapuneau într-o tristețe plăcută, lină.
Noaptea petrecută în arestul carabinierilor i-a adus o odihnă plăcută sufletului său atât de obosit. Deși era închisă după o ușă masivă de fier, iar cerul se afla după gratii, ea s-a simțit în sfârșit liberă. Măcar nu era obligată de gorilele albanezului Armando, să stea în fața hotelului „La Rocca” în așteptarea clienților, ca dimineața să împartă-n două câștigul ei obținut de pe urma mârșavei vânzări a trupului său pângărit de dorințele barbare ale bogaților săi clienți. Așa cerea legea lor nescrisă, dar respectată cu strictețe de toate fetele. Ar fi fost o curată sinucidere de-a ascunde ceva din câștig, și așa mai schilodeau din când în când, câte o „putană”, ca să-și bage celălalte mințile-n cap.
A ajuns să urască toți bărbații. În fiecare dintre ei, vedea un posibil viitor client, care, parcă o privea ca pe un obiect de vânzare, pe care poate să-l obțină, oricând și ori de câte ori dorește, contra unei sume neînsemnate pentru el. Ca după aceea să plece indiferent, scoțând-o din amintirea lui, ca pe un tramvai, de exemplu, în care ai mers două, trei stații, iar pe urmă, după ce ai coborât pur și simplu uiți, sau nici măcar nu-ți trece prin minte să te gândești la el.
Fiecare bărbat, pentru ea însemna o canalie, o brută, care în afară de curaj și ticăloșie nu are nimic sfânt, omenesc… O făptură cu mușchi parcă sculptați în granit unii, sau cu burtă și chelie alții, pe dinăuntru găunoși, goi, fără de suflet, ce nici măcar de clipa plăcerii nu erau în stare să se bucure, unii dintre ei guițând ca niște porci duși la tăiere.
Și totuși chipul tânărului vagabond, poate îmbătrânit prea devreme de viciul alcoolului, ce dormise pe prispa de alături în arestul carabinierilor, pentru prima dată în trei ani de zile, de când trupul ei cunoscuse bărbatul, i s-a părut omenesc, blând, bărbătesc chiar. Când s-a trezit i-a zâmbit nevinovat de trist. Cu un zâmbet blând ca de martir crucificat pentru credința-n dragostea aproapelui. Zâmbetul lui chemă de undeva din legământul amintirii pe un altul aproape la fel, zâmbetul bunicului, bunului ei bunic Ilarie.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!