Când eram copilă și mereu julită în coate, țineam cu tot dinadinsul să fiu lider. Nu știam ce înseamnă dar voiam al dracu de tare. Voiam să fiu șefa clasei, să bat băieții la "milioane" (joc foarte popular în epoca mea postdecembristă), să ajung mereu prima la concursul de triciclete, să fac cel mai mișto fum în coadă de purcel la cel de desene pe asfalt și so on & on. Am mai crecut un pic si voiam sa fiu prietenă cu cel mai fain băiat din școala, să am cei mai tari blugi tăiați cu lama și cel mai larg tricou cu Metallica.
Apoi a venit vremea despărțirilor: tata a parasit-o pe mama, bunicul a părăsit viața, frate-meu a parasit sobrietatea si atunci am realizat că vreau să fiu orice altceva decât lider. Puteam să mă fac o rădăcină de copac, robot cu elice, aș fi adoptat chiar și jenanta postura de avion cu ventuze!
În final am ajuns studenta si aveam prea mult aer în urechi iar pleoapele mult,mult prea înguste.