la capătul drumului, san pietro. cineva îmi dă apă. sunt cuprinsă în palmele lui ca într-o placentă sfâşiată. nu mă mai tem. nu mai port spaima lumii. ochii mei văd acum dincolo.

sentimentul că m-am născut întâi pe lumea cealaltă. percep greutatea luminii, spaţiile dense în care locuiesc duhurile.

nu mă pot întoarce spre răsărit. nu pot avea certitudinea răsăritului, aşa cum nu pot avea certitudinea că viaţa este doar viaţă.

urmăresc vibraţii după mersul lăuntric al istoriei. timpuri în care mi-au murit sufletele. pentru ele nu s-au ridicat capitolii, nici columne.

şterg igrasia de pe retina-zid. văzul din palmă este tot ce mi-a rămas din călătoria în centrul cetăţii. acum trebuie să plătesc. pentru fiecare lumină irosită. pentru fiecare locus umed nenăscător.

seara, mai ales seara, când mă aştern obosită, mă feresc de ură, de patimă, de deznădejde. de istoria blestematelor punţi.

atunci ştiu că cineva a murit. cineva iar trebuie vegheat din lăuntru. de aceea mă ascund în palmele lui placentare, să simt mirosul rânced al naşterilor. un fetus din care moartea nu va mai bea apă.