Când eram mai tânăr, sfâşiam cu sete şi prăzile uşoare. Preotul era şi el tânăr, sincer şi auster - din păcate şi cu duhul. Încerca să-mi predice iubirea de Domnul rostind cu convingere, aproape cântat, fraze de-a gata din inventarul bisericesc.

Îl contraziceam metodic, devastator, cu logica mea crănţănind metalic ca un arc de proteză. Cei mai copţi clătinau din cap, tinerii râdeau crud şi fals. După ce l-am înecat într-un val de hohote, ironizându-i grosolan încă o contradicţie în termeni, preotul a lăsat capul în piept, apoi a ridicat ochii şi m-a privit fără ură:

"Domnule Popescu, sunteţi mult mai inteligent decât mine. Totuşi, cred că undeva greşiţi: vreţi să faceţi şi treaba lui Dumnezeu. Cred că de asta vă frământaţi şi vă chinuiţi de unul singur. Câteodată trebuie să vă lăsaţi în mâna lui Dumnezeu, oricât de deştepţi am fi. Altfel, minţile n-o să vi le pierdeţi, pe dumneavoastră, creierul n-o să vă părăsească până la moarte, dar o să vă pierdeţi sufletul, domnule Popescu".

Oricât de greu îmi era să accept asta, în glasul lui era o milă autentică. Amărâtului ăsta naiv şi sfertodoct îi era milă de mine!

În Coca-Cola multă şi neagră ca sângele străluceau luminile New York-ului.

- Nu lua pâinea de la gura lui Dumnezeu, a mai zis preotul şi vocea lui mi s-a părut dintr-o dată rece şi mieunată.