Exista un timp in care incercam sa te conturez: iti desenam ochii, nasul, buzele, conturul fetei si al sufletului. Dar nu era altceva decat imbratisarea cautarii ce ti-a furat chipul si scriu asa, negasindu-te, fiind prinsa in captivitatea intrebarilor despre tine. Te amestec prin nuantele de rosu ale sangelui meu. Am pornit in cautarea ta, in noaptea fara clipe, fara zbor. Si alerg dupa chipul tau mut. Vreau doar sa iti dau o portocala. Am purtat-o cu mine, la scoala. In poseta. Acolo unde imi tin si visele. Si ti-as fi dat-o pe toata, doar ca sa stai de vorba cu mine. Din priviri. Si sa nu clipesti caci m-ai sfarama intre genele tale. Stateam in spetele tau si iti simteam sagetile sufletului. Citeai un ziar. Si parca te ascundea cerul de mine. Ca o cataracta. Aceeasi penumbra facem amandoi noaptea si lasam acelasi „praf de stele” in urma. Esti desfatarea sufletului meu, esti absenta divina! Vreau sa suprim aerul dintre noi si sa te simt in sangele meu. Sa sa ma amestec cu tine, sa uit de toate cautarile si tulburarile mele. Tu esti tacerea din mine ce ma face sa inteleg ca toate anotimpurile, in invalmaseala lor, nu secreta dacat vreme tarzie. Un singur lucru stiu sa fac: sa iubesc si sa mor! Da, sa mor! Intai pornesc spre undeva…cate un pas…marunt pana nu mai ramane din mine decat praf de nemarginire. Da, stiu sa mor, foarte bine! Si uneori stiu sa inviu: pentru iubire! Si vreau sa fiu prietena cu Platon si lui Aristotel sa-i dau sa curete portocala si sa vorbim despre de toate. Si sa il lamuresc pe Platon, cum sta treaba cu acel lucru transcendent.
Dar o iau razna prin cotloanele acestui vis. Si ma pierd. Si nu voiam decat sa te gasesc. Mi-am facut loc pentru toate cautarile de tine si iti mangai absenta in incercarea de a-ti simti taina. Astept cu mana streasina la inima si departarea nu-mi arata linia. Este o asteptare VINOVATA, caci nu am dreptul sa caut! Si totusi vreau sa stiu: cum e albastrul tau?
Floris – si-n urma abis