dacă locuieşti prea mult pe lângă buturugi te trezeşti într-o dimineaţă
că ai albit catifelat că ai o pălărie şi că într-un fel te poate începe vânătoarea
eşti ciupercă

alegerea naturală se petrece desigur ca-n pădure
eu voi face bârlog cu cel mai puternic animal ursul meu
ne vom iubi toată iarna gemându-ne foamea ascuţindu-ne sângele

ei spun că sunt fetiţa care nu va trebui nicicând să devină femeie
pentru că despre mine nu mai există mărturii
(decât în poeme
sau în cleiul unui copac scurgându-se leneş din auriculul stâng în ventricol)

dimineaţa asta miroase a clor e-o dimineaţă cu ţepi
în care instinctele-şi retrag ambasadele
tu mă împungi cu tăcere tu eşti fără să fii
bun de tocat printre măruntaiele toamnei

într-un târziu armura ta ajunge singură la mine
îngenuncheată o desfac îi înfulec golul o lustruiesc o aşez în colţ
aşteptându-te să intri în ea ca-ntr-o moarte de apoi
să apari liber şi brusc în mine
aşa cum apare un munte în câmpie


suprapun iluzia foamei peste iluzia hranei
asta e singura şansă pe care mi-o dă poezia