Azi te-am sunat. Mi-ai raspuns obosit ca si cand nu ai fi avut chef sa vorbesti cu mine, sa ma auzi. Dar te-am sunat cu un scop, nu sa te plictisesc.
Te-am sunat sa te intreb daca am ramas cumva la tine, caci nu ma mai gasesc. Mi-ai raspuns scurt : Nu.
Te-am rugat totusi sa verifici daca nu sunt pe balcon. Am asteptat raspunsul, ascultand pasii tai spre usa. Te-ai intors si mi-ai spus ca nu sunt nici acolo.
Am inceput sa ma panichez. Te-am rugat sa ma cauti si in mirosul florilor din vaza mov. Nu eram nici acolo.
Cauta-ma in gradina, sub cearceaful cu iz de migdale sau cauta-ma in tramvaiul ce ma aducea zilnic spre bratele tale... ti-am spus plangand.
Ai incercat sa ma calmezi, mi-ai spus sa nu disper, desi ma cautasei pana si in picatura de apa ce se scurgea in chiuveta ta. Am plans mult, si tu ma raneai cu acelasi raspuns: "imi pare rau, nu esti nici aici"!
Intr-un final mi-ai urlat in receptor :"Te-am gasit! Ai ramas aici, unde ai fost mereu, in ultimul loc necautat,esti in mine, esti in inima mea!"
Am vrut sa zambesc, dar din pacate era prea tarziu, renuntasem la ideea de a ma mai gasi, ma pierdusem de mult in lacrimi si suspine iar tu ma pierdusesi cautandu-ma in locuri ce nu-mi mai apartineau.
A fost prea tarziu, prea tarziu pentru mine si mult prea tarziu pentru noi...