draga mea
nu-þi poþi închipui prin câte am trecut
de când þi-am scris ultima datã
parcã a fost o veºnicie
ºi totuºi sunt în viaþã
gonind spre tine ca un nebun fãrã oprire
ca niciodatã sunt atât de aproape.

îþi scriu aceste rânduri pe spatele unui vultur
ce îndelung mã poartã spre acel loc
ales de tine sã-mi bântuie nopþile pline de nesomn
sau poate câteodatã sã râdã batjocoritor
de barba mea prea lungã de atâta aºteptare.

sau poate nu-nþeleg de ce-ai plecat
sau poate cã nu vreau sã înþeleg
care e rostul jocului în care ne aflãm
rotindu-ne la infinit din depãrtare
crescând ca o uriaºã sferã plinã de singurãtate
ce-ºi strigã jumãtatea pierdutã undeva
în colþul celãlalt de univers.

de peste nori îmi sugerez finalul
descrescãtor senin
spre-o liniºte absolutã
o simplã aterizare de vultur pe o creastã
de unde sã privim întreg pãmântul cum se înmoaie
sub greutatea corpurilor noastre
apoi sã-l înghiþim ca pe-o plãcintã rece cu alune.

de-atunci o sã plutim aiurea
hrãnindu-ne unul cu celãlalt
uitând de fapt cã împingem roata mai departe
ºi dãm un sens unei noi lumi
în care nu vom inventa iar moartea
cãci jocul nostru infantil
stupid prin simpla sa desfãºurare
s-a topit.

de-ai ºti prin câte am trecut...
dar am sã tac.
ce sens ar mai avea acum când sunt pe grabã
sã îþi descriu tãrâmurile neasemuite pe unde am trecut
sã-þi povestesc pe îndelete
aventurile unei vieþi de om
atât de multe cât îmi pot aduce aminte
aceste semne ce le port pe trup.

lumina închide ochii în scurt timp
la noapte te-ntâlnesc ºi am sã mã destãinui.

aºteaptã-mã la locul stabilit.