poate că în toată înțelegerea
s-a strecurat un rost interpretabil al zborului,
unde fericirea dă aripi,
iar nefericirea le rupe

alții spun că fericirea te poate duce în sus,
prețioasă imagine a unui eu plutitor,
dezlegat de funii,
dar nu o fi decât o iluzie

cumva,
în fericire,
devenirea este una a contopirii,
a înrădăcinării,
a felului de a spune de aici nu mai plec

paradoxal,
nefericirii nu i se cere nici să ne ducă,
dar nici să ne steie.
îi întoarcem spatele iar ea,
plină de chef și joacă,
ne ia în brațe,
ținându-ne de ochi ne întreabă
ghici cine e

între fericire și nefericire
se află linia subțire căreia îi spunem trai
lăsăm cartea destinului deschisă
cu un semn ales la întâmplare
pe-o pagină necitită
și pășim

mersului nu-i trebuie cărare,
doar următorul pas,
d’aia se prind,
uneori,
de noi, scaieții

oricum,
o pală de vânt,
ori poate cineva,
ceva,
mută semnul în cartea destinului

astăzi,
din carte,
am citit că
fericirea este tovarășul de drum
care poate căra povara nefericitului