poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 140 .



Urzeala Generațiilor
personale [ ]
frățește

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nea fane ]

2019-10-26  |     | 




S-a scris mult despre conflictul generațiilor. O sumedenie de oameni foarte bine pregătiți au lăsat importante materiale. Unii chiar cu scheme, sublinieri și săgetuțe colorate aflate în diverse poziții. Ce s-ar putea adăuga la acestea toate? Poate doar experiențe personale. De aceea aș vrea să punctez câteva dintre cele avute, mai ales cu persoane alături de care am trăit mulți ani, ele fiind mama, tata și tanti Ghizi .

Primul șoc a fost înainte de alegerile Duminicii Orbului în 1990. La televizor vorbea un nene cu mustață și cioc. În cameră intră tata se uită spre cel din ecran și imediat începe să boscorodească ceva de țărăniști. A durat ceva până să-mi revin din uimire. Mustața cu cioc era din banda celui despre care se știa de mai bine de două decenii că îi va urma lui Ceaușescu la conducerea României. Cel din televizor fusese securist prin zona de nord a țării, unde într-o noapte omorâse cu autoturismul doi ciobani. I-am zis al cui e șoferul iadului. Nu a avut replică.

Realizez acum că tata avea atunci doar 51 de ani, cu patru ani mai tânăr decât cel ce scrie aici. Au venit primele alegeri. Pe drum spre secția de votare am auzit persoane care spuneau cât să audă clar cei din jur că Rațiu va vinde țara. Eu și cu sora mea ne gândisem serios cu câteva zile înainte de votare să le ascundem a lor noștri buletinele de identitate. Am discutat și ne-am zis că nu putem avea prea multe pretenții. Amândoi absolviseră patru clase primare, cum spunea mama „și alea, mai mult cu oile pe malul Călmățuiului”. Ne-am amintit cum în urmă cu câțiva ani încercasem să-l facem pe tata să citească o carte. Ar fi fost prima din viața lui. Într-o duminică, după masa de prânz, ne povestise cum i-a luat el apărarea unui coleg de muncă, tractorist ca şi el, în cadrul ședinței de partid de la ferma agricolă Stejarul, undeva aproape de Brăila. I-am zis să ne spună și nouă luarea de cuvânt. Băuse ceva, era bine dispus. S-a ridicat în picioare și a început cu seriozitate cuvântarea. Idei bune, voce impozantă, intonație potrivită. Mama îl privea neîncrezătoare, eu cu sor-mea ne abțineam cu greu să nu izbucnim în râs. În afara dezacordurilor frecvente avea momente când folosea cuvinte stâlcite, nepotrivite sensului. Soră mea doar ieșise din perioada de capă, spadă și regine, asta după ce credeam că va rămîne veșnic în împărăția celor 1001 de nopți. Duminica următoare tata a început să citească Cei trei mușchetari. Era la prima sau a doua pagină când îl auzim spunând. Cum poate să se așeze pe șliț? Eram și noi curioși, soră-mea îi ia cartea și o bufnește râsul. Pe jilț, tata, e scaunul ăla pentru regi sau boieri. Nu a mai reluat. Probabil avea foarte multe cuvinte necunoscute. Nu cred că am procedat bine, trebuia ceva din mediul țărănesc, poate Moromeții.

După 1989 tata a urmat o traiectorie incredibil de liniară. Niciuna dintre încercările mele de a-i prezenta altă fațetă nu a funcționat. Printre altele, i-am recomandat filmul Ticăloșii unde jucau o sumedenie de mari actori, asta ca să vadă de ce avem atâția miniștri cu mulți secretari de stat, mult mai mulți decât au miniștrii unor țări mult mai mari ca România. Nu l-a văzut. I-am făcut cadou două cărți. În prima era vorba de interviuri cu țărani din Vrancea care au participat la revolte împotriva colectivizării. La înăbușirea sângeroasă a mișcării din Vadu-Roșca, unde nouă ţărani au fost ucişi de gloanţe (Aurel Dimofte, Ionuţ Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) şi alţi 48 au fost răniţi, represiunea a fost condusă de Nicolae Ceaușescu față de care tata are o admirație deosebită, după ce în ultimii ani ai ceaușismului îl înjura aproape în fiecare seară când venea acasă. Speram să vadă și faptul că țăranii care nu furau de la CAP, și nu peste tot era ușor de furat, o duseseră foarte prost. A doua carte era cu rădăcini puternice în mediul țărănesc, o autobiografie a bunicului poetului Florin Caragiu. Dumitru Caragiu se născuse îmtr-o familie de păstori undeva în Grecia în munții Pindului. Pe la 30 de ani a plecat undeva în Cadrilater, apoi a ajuns în România.

Tata a avut un moment de trezire când, ca să-i explic eşecul economic al ceaușismului, am făcut o paralelă între industria, agricultura românească de atunci şi Dacia lui cumpărată pe 1 Septembrie 1983, care funcţionează impecabil şi acum în 2019. Tu, dacă nu-i dădeai ce-i trebuie maşinii ăsteia, mai aveai parte de ea acum? Nu, zice repede. Uite aşa nu mai avem noi parte de industria de-atunci, că am vrut să ne plătim datoriile, să săpăm un inutil nou braț al Dunării, să construim combinate sau termocentrale falimentare și o nouă, mai mare casă a scânteii. Nu-mi povesteai tu că dădeai șpagă ca să faci rost de ulei sau piese de schimb, spre deosebire de anii 70 când le aveați la discreție? Că în ultimii ani reparațiile capitale erau defapt niște cârpeli. Despre combinele alea care stăteau la marginea lanului pentru că marea și performanta noastră industrie nu putea să facă niște amărâte de curele, nu tot tu îmi povesteai? Veneam de la țară, ne aflam în autoturismul pomenit și în zare se vedeau clădirile fostului combinat de celuloză și hârtie. Nu a mai scos o vorbă până acasă, mă gândeam că l-am lămurit.

Și mama avea pitici cu țărăniștii. Mi-a povestit despre felul cum ascundeau toate alea atunci când veneau aceștia să le ia dările. Prima oară nu mi-a picat fisa, a doua oară o întreb câți ani avea. Se gândește puțin și zice, eram mărișoară, vreo 8-9 ani. Născută pe 1 Octombrie 1942 a făcut singură socoteala și a tăcut.

Exemplele ar putea umple multe pagini. Revenind la tata, am observat cum dacă-i critici idolii cu argumente de netăgăduit, fără excepție spune că și ceilalți sunt la fel. Și tineretul, zic eu. Și, zice, toți sunt la fel. Și Dragoș e hoț și prost. A tăcut. Era vorba de nepotul lui pe care îl admiră.

Anul trecut a venit vorba de conducătoarea guvernului și greșelile ei de gramatică. Lasă că și Johannis e la fel, zice repede tata. Îi răspund că eu nu l-am auzit niciodată cu asemenea greșeli, și îi reamintesc că eu l-am votat ca rău mai mic. Ei, na, l-am auzit eu. Am dat să mă ridic de la masă, dar m-am răzgândit și l-am întrebat. Explică-mi, te rog, ce e un dezacord gramatical.

Nu aș fi scris acestea dacă acum câteva luni nu s-ar fi pornit să laude comportamentul rușilor care au trecut pe aici în al doilea război mondial. Ascultam uimit ce bestii erau nemții. Nu știa nicio întâmplare, erau bestii așa în general pentru că el nu-l suportă pe Johannis. Totuși, îi spun, bunicile mele și alte rude mi-au spus altceva, ba, mamaia Ceacearoaica (mama lui) mi-a povestit cum o rusoaică ofițer, probabil comisar, a condamnat la urgență doi soldați care violaseră o copilă. Au fost împușcați chiar lângă sat la intrarea dinspre Spiru. Și până la urmă tu aveai cinci ani în 1944, i-am mai spus. Nu a comentat.

Din nefericire, cu mici excepții, mai toate rudele chiar și unele mai tinere au cam aceleași păreri și cam același scăzut grad de cultură. Oameni care nu au apucat să cunoască ce a fost înainte de comuniști, și au crescut altfel decât crescuse generația dinainte. Chiar și orășenii au simțit asta, dar cei de la țară, cum sunt rudele mele, nu au mai putut beneficia de educația care se făcea la șezători. Acolo, prin cântece, snoave, poezii, se fundamentau o sumedenie de valori. Ei nu au mai avut parte de așa ceva. O prietenă etnograf mi-a povestit că a întâlnit în cercetările de teren țărani care făcuseră pușcărie pentru vina de a se aduna la șezători și a cânta colinde. Tata și mulți alții ca el le-au prins doar când erau prea mici. Mi-a povestit acum câțiva ani cum, pe când era un țânc, chiar fiind foarte friguros, stătea agățat cu orele și tremura la geamurile caselor unde se desfășurau astfel de adunări. De ce nu îi primeau? Din lipsă de spațiu, casele nu erau prea mari și aveau prioritate flăcăii și fetele ce se apropiau de măritat. Prin aceste obiceiuri, în condiții normale, țăranii de atunci primeau mai multă cultură decât primesc acum necăjiții cei mulți de la oraș sau sat care se uită cu orele în fața televizoarelor. Acolo cine spunea o poezie, o snoavă, un cântec, chiar avea talent, spre deosebire de majoritatea arătărilor ce s-au ivit în ultimile decenii, mai ales pe la televiziuni debitând tot felul de inepții.

Ai mei au avut în gazdă o femeie care mi-a fost ca o bunică. Timișoreancă de origine, tatăl ei era născut la Viena, ea venise la Brăila urmându-și soțul care făcuse facultatea de arhitectură în orașul de pe Bega. Tanti Ghizi mi-a lăudat regele de când eram mic. Cum venea el la Timișoara și oamenii îl întâmpinau fără să-i oblige nimeni, ba mai scoteau și covoarele pe balcoane.

După loviluția din 1989 la conducerea televiziunii române, ca din întâmplare, a ajuns cumnatul celui despre care se știa cu mulți ani în urmă că-i va urma lui ceaușescu la conducerea țării. La televiziunea (anti)națională s-a aflat ceva mai târziu că un renumit realizator de programe de divertisment, Tudor Vornicu fusese ofițer de securitate. I. D. Sîrbu confirmă acest fapt în corespondența sa. Nu cred că, mai ales cei de la știri aveau un altfel de trecut. După câteva luni de uitat la această televiziune, la prima alungare post-loviluțională a Regelui Mihai în 1990, am auzit-o pe tanti Ghizi spunând: ce mai caută și boșorogul ăsta? Și ea era o femeie educată, urmase cel mai bun pension din Timișoara, o femeie frumoasă cu grijă față de ținuta ei până la obștescul sfârșit, mai citea și cărți, dar cam dintre acelea ce măresc glicemia spirituală. Detesta să audă cuvântul babă. Ea era născută în 1913 iar „boșorogul” în ... 1921?

Toți vânduții acestei țări și-au bătut joc de generația părinților mei de la tinerețe până la bătrânețe. Și-au bătut joc de munca și de viața lor. În ultimii ani mi-am propus să nu mai deschid discuții pe această temă. Am evitat subiectul din teamă. Dacă ar înțelege felul real în care au decurs lucrurile, urmările ar putea fi teribile. După ce prin 2012 unii dintre batjocoritorii argintați au început să ajungă, mai mult decorativ, în pușcării, peste România s-a revărsat un uriaș val de mârlănie și dezinformare. Mult mai rău decât la telejurnalele de pe vremea împușcatului. Atunci știai cum vine treaba. Acum, în ultimii ani, ca exemplu, la mult mai lungile telejurnale timp de o oră ți se povestește ce jigodie e un om care s-a dus cu copilul la o demonstrație pașnică, de parcă și-ar fi luat micuțul pe front în linia întâi. Mă rog, în capul acestor telejurnaliști e un război complex, ca mai toate războaiele, unul foarte bine finanțat. Mânuitorii acestei mașinării sunt sculele importante ale fostului regim comunist. După 1989 stâlpii fostei puteri nu s-au retras la grădinărit sau citit. Au creat pe față tot felul de instituții și servicii. Pe ascuns au făcut mult mai multe și cred că s-au distrat copios mai ales privind spectacolul de la televizor. Ei în mod direct sau copiii lor de drept sau de roșu suflet. Mă abțin cu greu să nu-i blestem pe ei și urmașii urmașilor lor. Cred că aș repeta o gravă greșeală pentru că probabil după 1989 ne conduc cei blestemați odinioară, de unii dintre ai noștri, altfel nu se explică atâta hoţie şi indiferență.

Ar trebui schimbată placa. Aș schimba urzeala citând-o pe mama mamei, văduvă de război care a crescut singură patru copii, deși, având ceva pământ, a primit mai multe cereri în căsătorie. Bunica avea o singură formă de înjurătură atunci când o supăram noi nepoții sau oricine altcineva. Spunea rar și apăsat: Potopi-v-ar Dumnezeu! De fapt pronunța potochi-v-ar.

Totuși, pentru ca zicătura bunicii să nu lase un gust amar unora, care asemeni lui Louis Bunuel mulțumescu lui Dumnezeu că sunt atei, liniștiți ce-i drept, voi da un citat din cartea Între Phoenix și ... Le Corbusier, o carte în care Costin Petrescu dialoghează cu Nelu Stratone. Renumitul toboșar al celebrei formații a fost și un arhitect bine cotat în Franța. Iată ce povestește el despre încercarea din 1996 de a cumpăra un teren și o construcție pe malul Herăstrăului, construcție care avea să devină sediul unei televiziuni de actuală tristă amintire: “Pentru terenul pe care s-ar fi construit acest mare centru, trebuia obținută aprobarea câtorva propietari care erau implicați în acest proiect și care făceau parte din consiliul de administrație. Ei bine domnilor, toți acești proprietari erau niște securiști cu trese importante, ascunse, care se erijau în deținători legali, dar care luaseră aceste terenuri forțat prin diverse manevre frauduloase.”

București 2013, o zi de februarie luminoasă și nefiresc de caldă, după o săptămână cu ceva ninsori și ger greu. Unde mai pui că nu cu mult înainte, pe 22 Decembrie 2012 fusese ultimul mult trâmbițat sfârșit al lumii. În stația RATB de la P-ța Galați spre Foișor, un autobuz staționează mai mult decât o făcea în mod normal. Călătorii de pe scări, ca și cei din interior, aproape toți oameni la vârsta a treia, nu vor să renunțe. După ceva negocieri eșuate, șoferul oprește motorul. Posibil, ținându-se cu greu de barele ușilor, mulți deja se visau tineri. Pe atunci se mergea zilnic în condițiile astea, mai ales la orele de vârf. Priveam de pe trotuar autobuzul ce dădea pe afară. Se lăsase o liniște nefirească parcă așteptând clara voce baritonală ce s-a auzit de undeva din dreptul celei de a treia uși a ciorchinistului stabiliment: iote, bă, așa ați ținut țara asta-n loc.

Am pomenit aici de cele două bunici. Mi-ar fi plăcut să povestesc și despre soții lor. Nu i-am cunoscut. Cel din partea mamei, Ion Preda, a pierit în cel de-al doilea război mondial alături de doi frați. Tatăl lor are oasele la Mărășești. Bunicul Costică din partea tatei s-a stins în 1963. Așa că am adoptat un bunic, un pic mai tânăr decât ai mei. În carne și oase nu l-am cunoscut nici pe el, dar a lăsat câteva cărți scrise. Se numește Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989). Cu un citat din capodopera de sertar, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, voi închide urzeala mea:


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!