poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Aljir
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marijan ]

2018-11-08  |     | 



”Mămico,

Nu mi-ai mai dat nici o veste. Vreau să-ți spun că aici ne dau să mâncăm, ne duc la școală, m-am împrietenit cu ceilalți copii. Dar cel mai mult, vreau să știi că trăiesc...”

Nu știu ce scria mai departe copilul în scrisoarea pe care a trimis-o mamei sale. Am izbucnit în plâns și nu mă pot stăpâni. Ghizii se uită tăcuți la mine, aproape stânjeniți de șuvoiul de lacrimi care s-a pornit să-mi transforme chipul într-un teritoriu al suferinței, dar nu pot! Nu pot să mă opresc din plâns, așa cum nu pot să găsesc o formulă potrivită pentru a digera această idee. Un copil nu ar trebui să se gândească la faptul de a fi viu, ca la vestea cea mai de preț pe care o poate da mamei sale! Un copil care înțelege că asta e o veste, nu mai e decât un adult al cărui trup nu a reușit să țină pasul cu saltul abrupt al maturizării. O mamă care primește o astfel de scrisoare plânge de fericire și de disperare, pentru că până mai ieri avea un copil, iar azi are un copil în care stă pitit un om mare.

Mă aflu în Muzeul Mausoleu de la Aljir.

În vremurile negre ale Gulagului stalinist, aici exista lagărul în care s-au zbătut pentru viață 18000 de soții și mame, a căror unică vină a fost aceea de a fi avut drept soți, sau copii pe ”trădătorii națiunii” schizoide al cărei croitor odios a fost Stalin.

18000 de femei, înghesuite în 300 de barăci cât o magazie mai măricică, sau în Vagoanele lui Stalin, cutii ale morții, în care erau îndesate câte 70 de suflete, care se luptau cu gerul, cu foamea și cu disperarea de a nu ști nimic despre cei dragi. 18000 de femei obligate să facă munci istovitoare chiar și pentru bărbați. Supraviețuia cine putea. Multe vieți s-au pierdut în acest pământ bântuit de durere. Femei simple al căror univers se reducea la bucătăria în care găteau pentru ai casei, la ligheanul în care spălau rufele familiei. Femei care până mai deunăzi salvaseră vieți în spitale. Femei care modelaseră vieți în săli primitoare de clasă, sau dăduseră culoare vieții pe scenă, pe portativ, pe șevalet. Femei care se bazau una pe alta pentru a prinde răsăritul de mâine. Femei aduse din colțuri îndepărtate ale lumii, umilite până la limita pierderii conștiinței umane, sau peste ea. În tabelele cu evidențele celor care și-au îndurat destinul pe pământul ostil al Aljirului, găsesc 29 de românce. Sunt pe liste și franțuzoaice, și italience. Cele mai multe sunt din Rusia, din Germania. Cum s-or fi înțeles între ele, mă întreb!? Apoi realizez că durerea are aceeași limbă, indiferent de naționalitate. Aflăm că aici a fost încarcerată și mama Mayei Plisetskaya. Nu știu dacă strălucita balerină a ajuns vreodată la Aljir. Dar mi-o imaginez, umbră gingașă a unei lebede plutind către tărâmul morții și luând cu sine suflete pierdute tragic prin gulagul sovietic. Ce ironică e uneori viața. După ce i-au ucis tatăl și i-au trimis mama în lagăr, au numit-o ”prima ballerina assoluta” a Bolșoi Theatre din Moscova. S-au mândrit cu talentul și grația ei, care a adus Rusiei Sovietice prestigiu în întreaga lume.

Ghizii mă scot din meditații cu o poveste despre solidaritate.

În satul din vecinătatea lagărului, oamenii începuseră să afle despre pătimirile bietelor femei. Știau că le este interzis să le ajute, dar nu îndurau să nu încerce măcar. Și, într-o zi, iată-i la gardul de sârmă ghimpată, aruncând cu niște pietricele albe în sărmanele deținute. Gardienii râdeau și le strigau cu satisfacție că sunt atât de nenorocite, încât și sătenii au venit să le pedepsească. Îmi imaginez ce deznădejde vor fi trăit amărâtele. Ce prag al disperării vor fi depășit în acele clipe!? Și poate întâmplarea va fi făcut ca o pietricică să ajungă în gura uneia dintre ele. Și aceea a descoperit că pietricelele erau bucățele de brânză sărată, uscată și foarte bine presată, pe care sătenii li le trimiteau în singurul mod posibil de a ajunge la ele. Brânza aceea se numește Qurt. Pentru a păcăli gardienii, sătenii au dat Qurtului forma unor pietricele și gustul neprețuit al solidarității umane.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!