Așa cum reiese din studiile de specialitate (de neuropsihologie și de neurobiologie), problema existenței sau nonexistenței emoțiilor la animale este complicată și controversată (v., de ex., Budiansky 1999). În acest context, argumentul invocat de cei care manifestă o atitudine optimistă cât privește capacitatea de experimentare în lumea animală a unor stări precum mirarea, mâhnirea, dragostea etc. vizează similitudinile structurale și fiziologice dintre creierul uman și creierul animal, suficient de multe pentru a implica similitudini de ordin psihologic. La antipod, scepticii susțin că, în cazul animalelor, nu se poate vorbi de emoții, ci doar de reacții hormonale la stimuli externi. După toate probabilitățile, similitudinile cerebrale (anatomico-fiziologice) om – animal există la modul obiectiv, însă acestea nu trebuie absolutizate. În același timp, este puțin plauzibil ca viața psihică din sfera animată nonpersonală să se reducă la reacții strict hormonale, în speță la instincte și reflexe condiționate, manifestate la stimulii externi. La astfel de concluzii poate conduce – măcar într-o anumită măsură – și un studiu lingvistic, bunăoară o cercetare realizată de pe pozițiile gramaticii cognitiv-funcționale. Este, de altfel, un demers întreprins de noi (v. Teleoacă, Verbele de mirare; Id., 2018 Conferință Academie) cu privire la verbele ‘a (se) consterna’ și ‘a (se) minuna’, care se asociază cu experimentatori (sintactic, subiecte sau/și obiecte directe) definibili prin excelență [+animat, +personal]. Aceasta nu reprezintă totuși unica posibilitate de asociere, entitatea experimentatoare putând avea – ce-i drept, mai ales (dar nu exclusiv) în contexte ficționale / nonreferențiale – și trăsătura [+animat, –personal].
Cel puțin în principiu, nu este exclus ca enunțurile cu obiect direct-experimentator animat nonpersonal, enunțuri organizate în jurul vb. a mira, să fie percepute drept mai puțin stranii comparativ cu enunțurile similare în care sunt ocurente alte verbe de mirare, care exprimă conceptual trăiri psihologice mai complexe comparativ cu ‘a mira’. Poate fi ilustrativ în acest sens, de pildă, vb. a consterna, un lexem care, în conformitate cu definiția lexicografică, implică nu doar nedumerirea, ci și mâhnirea și indignarea (v., în această ordine de idei, prin comparație, Reacția omului a consternat câinele sau Câinele s-a consternat la / de gestul stăpânului, respectiv Reacția omului a mirat câinele / a provocat mirare câinelui, Câinele s-a mirat de gestul stăpânului). Și într-un caz și în celălalt însă, vb. a părea constituie, după toate probabilitățile, subtextul fiecăruia dintre enunțurile menționate, susceptibile de a fi „glosate” prin Câinele părea consternat de gestul stăpânului, respectiv Câinele părea mirat de gestul stăpânului (// Câinele era consternat / mirat de gestul stăpânului). Altfel spus, starea de consternare / mirare este atribuibilă unui experimentator [+animat, –personal] de către persoana umană (în calitate de „martor”), care manifestă tendința (antropomorfizatoare) de a percepe reacțiile, stările unei vietăți nonpersonale prin prisma propriei sensibilități, dar și de a conștientiza, în același timp, că „imaginea” respectivă este, mai probabil, rezultatul unei personificări. Dacă pentru enunțuri de acest gen am putea admite prezența implicită (subtextuală) a acestui verb modalizator, alte cazuri sunt ilustrative pentru exprimarea explicită a aceluiași verb. Astfel, valorificarea unor lexeme verbale, precum rom. a părea, fr. sembler / paraître / avoir lʼair de... sau sp. parecer, relevă în principiu incertitudinile / reținerile unui subiect enunțiator cât privește posibilitatea de experimentare a stării de mirare în lumea animală (v., în acest sens, de pildă, [sp.] “... este gatito siempre parece estar asombrado de todo a su alrededor”, Parece (el perro, n.n.) asombrado un momento y después se marcha saltando…”; [fr.] « Voilà un chat qui semble étonné de voir la caméra…» ș.a.) . Însă, așa cum am avut ocazia de a constata, astfel de verbe modalizatoare apar îndeosebi în contexte din care reiese nu atât reținerea enunțiatorului cât privește experimentarea mirării în lumea necuvântătoarelor, cât mai ales certitudinea... aparenței. Altfel spus, enunțiatorul nu are niciun dubiu privind irealitatea stării de mirare, cel mai adesea în astfel de cazuri, aparența respectivă fiind generată fie de un anumit detaliu anatomic (legat de fizionomia animalului, de pildă ochii prea mari, sprâncenele evident marcate ș.a.m.d.), fie de o stare precară de sănătate. Așa cum remarcam, aceste din urmă contexte predomină (în special în română și franceză), ele neputând, desigur, furniza nici măcar minime argumente în favoarea posibilității de experimentare a mirării în lumea animală. Exemplele consemnate de noi, ilustrative pentru această ultimă categorie, nu reprezintă nici ele tipare verbale (constitute în jurul verbului de mirare) cu obiect direct, ci în mod exclusiv tipare adjectivale . Cităm spre ilustrare următoarele contexte, relevante pentru „demontarea”... mitului uimirii în lumea animală, aceasta în condițiile în care expresia respectivă se datorează (în exclusivitate) unor particularități anatomice sau unor patologii specifice:

„Sam este un motan alb care atunci când se uită la tine pare mirat, încruntat sau speriat”; „Are (pisica Herman, n.n.) niste ochi de-a dreptul uriasi, astfel ca blanosul pare vesnic mirat”; „Din cauza unei afecțiuni, Tilly nu poate să-și indrepte capul, fiind obligată să privească viața dintr-un alt unghi: unul de 45 de grade. (...) Acum, Tilly pare tot timpul mirată”; « Photo à propos Chien fou idiot de roquet avec les yeux et les oreilles très grands très étonné et choqué » ; « Ce petit chat noir a tout le temps lʼair étonné ! » ; « Kevin possède une caractéristique particulière due à une maladie: il paraît étonné en permanence » ș.a.

Uneori, absența unui verb modalizator este suplinită prin procedee grafice, în speță prin încadrarea adjectivului care exprimă starea de mirare între ghilimele, indiciu al utilizării acestuia cu o accepție aparte (cf., de ex., „Ea este cea mai ʽmiratăʼ pisică din lume” (Și în acest caz „vina” o poartă de asemenea un detaliu anatomic, în speță sprâncenele foarte marcate).
Tiparul adjectival prezintă însă ocurențe mai ales în enunțuri din care lipsește (sau, în orice caz, nu este exprimat explicit) un eventual verb modalizator ; unele contexte de acest tip relevă convingerea enunțiatorului că mirarea poate fi resimțită inclusiv în universul animat nonpersonal:

« THEÂTRE – D’art : Homme nu devant chien étonné »; « Le chien est étonné et si heureux à son sujet… »; « Ce chien est étonné de rencontrer des vaches pour la première fois »; « Tout comme les humains, les animaux peuvent être surpris ou étonnés »; “El perro dejó a un lado la pelota, el hueso y el zapato y contempla asombrado durante mucho rato...”; “Animales asombrados! Tiago Gutierrez... El ultimo gato no tiene desperdicio jaaaaaa que cara de asombro...”; “Pensamos incluso que al estar la casa vacía y después nosotros entrando y saliendo, pues estarían los perros extrañados y por eso ladraban, señala el demandante” ș.a.

Uneori, epitetul adjectival care evocă starea de surprindere este determinant, nu al unui substantiv desemnând numele unui animal, ci al unor substantive în tipar apropriat (cf., de pildă, „reacția câinelui” în contextul: « Le défi consiste à immortaliser la réaction étonnée du chien devant le linge... » ș.a.).
Contexte (referențiale) similare am consemnat și în pagini de limba română, multe dintre acestea fiind elocvente pentru experimentarea stării de mirare în lumea animală într-un mod foarte convingător:

„Văcuțele au privit mirate la animalul cu ochi mari din mlaștină”; „Un caine foarte mirat. Faze tari. Cainele se uita la iPhone precum pisica in calendar”; „Mirat de gestul veveritoiului Wally, cainele din rasa Ciobanesc de Berna, pe nume Jax, nu a schitat niciun gest, ci chiar a urmarit intreaga misiune a veveritei (aceea de a îngropa... o alună... în blana stufoasă a câinelui, n.n.) cu ochii cat cepele”; „[Un bulldog francez a devenit vedetă pe Internet fără să facă absolut nimic. Doar pentru că s-a întâmplat ca pe creștetul lui să se așeze o broască.] Mirat, dar și derutat, câinele pufăie neputincios în timp ce brotacul i se plimbă în voie de pe cap pe nas, încă nehotărât în ce direcție să o apuce”; „M-am oprit la fel de mirat ca și câinele” ; „Câinele, însă, nu a fost prea încântat de cadou. [...] Patrupedul s-a privit mirat (când i s-a pus o pereche de... papuci în picioare, n.n.), a atins solul cu grijă...”; „[În cele din urmă, stăpânul izbucnește într-un “Nu” violent, lovește câinele, etc.] Câinele se oprește mirat, din punctul lui de vedere această izbucnire nu are niciun sens, el primise semnale că joaca se desfășoară bine” ș.a.

Unele enunțuri excerptate online surprind și admit grade diferite de experimentare a mirării în lumea animală; astfel, de pildă, după toate probabilitățile, capacitatea câinelui de a se mira / lăsa surprins este superioară celei specifice unei pisici, așa cum reiese (și) din contextul: „În momentele de intimitate romantică, pisicii nu-i pasă, se uită la tine și prin tine sau adoarme. Câinele se uită bleg și mirat, încît îți vine să-l încui în baie” ș.a.
Așa cum am remarcat deja, tiparele care atestă experimentarea mirării în lumea animală sunt prin excelență contexte (perifrastice) adjectivale, tiparele verbale cu obiect direct fiind consemnate de noi cu totul izolat (v., de ex., “Este truco de magia deja asombrados... a los perros” sau « Qu’est ce qui étonne autant ce chien? »). Și pentru astfel de contexte (izolate), precum și pentru enunțurile (relativ bine atestate) care includ tipare adjectivale, legitimitatea asocierii verbelor / adjectivelor desemnând conceptul ʽa miraʼ / ʽmiratʼ cu experimentatori marcați [+animat, –personal] se poate susține având în vedere (inclusiv) o anumită polisemie a acestor lexeme, în condițiile în care unele contexte sunt susceptibile de a ilustra o semantică fundamental „afectivă” (a se citi „în relație cu afectul”, ca stare psihologică primară, elementară, v. supra, 1.3.3.), în timp ce altele relevă dimensiunea prin excelență „emoțională” (a se citi „în relație cu emoția”, ca experimentare psihologică superioară, mai complexă, prin comparație cu afectul). În această ordine de idei, un rol important în realizarea disocierilor îi revine (naturii) stimulusului, un enunț în limitele căruia un verb psihologic (cf. ‘a mira’) se construiește cu un subiect animat nonpersonal fiind susceptibil de a prezenta diferite grade de verosimilitate (inclusiv) în funcție de încărcătura semantică a stimulusului respectiv. Astfel, o anumită veste, o carte foarte prost scrisă, un atentat terorist, chiar moartea cuiva îl pot mira / uimi / surprinde (plăcut, neplăcut) pe un subiect uman, nu și pe unul animal (cf., de pildă, *Măcelul de la Paris a mirat [ = a surprins neplăcut] câinele). În principiu (și aceasta se verifică inclusiv la nivel discursiv) puteam admite o restricție contextuală mult mai mare în cazul experimentatorului animat nonpersonal, și acest aspect reprezentând un argument în favoarea faptului că experimentatorul tipic al stării de mirare este prin excelență omul. De fapt, stimulusul pentru experimentatorul [+animat, –personal] este unul puternic vizual (sau/și auditiv) sau, mai exact spus, impactul vizual / auditiv (imaginile foarte vii, puternice, mișcările bruște, „tablourile” stridente, acompaniate eventual de zgomot etc.) este fundamental pentru declanșarea unei stări (în cazul de față, mirarea) la un subiect / obiect experimentator animal. În astfel de situații, stimulusul nu impune... activarea unei stări psihologice... intelectuale, nici morale și nici măcar profund afective, ci mai degrabă a unei experimentări afective elementare, aflată undeva la granița dintre afect și instinct (ceea ce se vede, se aude, se simte..., fizic vorbind). Exemplele reproduse supra susțin pe deplin observațiile formulate, starea de mirare fiind resimțită în mod constant în fața unui eveniment concret, cu puternic impact vizual(-auditiv); v., în acest sens, veverița care încearcă să îngroape o alună în blănița câinelui; câinele care își vede labele într-o ipostază inedită, anume în papuci de casă; ochii mari ai animalului din mlaștină; iPhone-ul la care câinele se uită ca pisica în calendar; broasca de pe creștetul bulldogului ș.a.m.d. Și în contextul „[În cele din urmă, stăpânul izbucnește într-un “Nu” violent, lovește câinele, etc.] Câinele se oprește mirat [...]” (patrupezi.ro/) mirarea se actualizează ca stare afectivă elementară / afectiv-instinctuală: câinele nu înțelege semnificația cuvintelor, dar el se ghidează (se miră) instinctual-afectiv, după anumite modulații ale vocii, gesturi (astfel, primele Nu-uri rostite de dresor au fost suficient de blânde, încât câinele să înțeleagă că, da, poate să muște în joacă în continuare; de aici, și contrarierea ulterioară).
O valorizare aparte, dar de asemenea în conformitate cu principiile corectitudinii gramaticale și ale coerenței / proprietății semantice (cf. și exemplele discutate supra din perspectiva conceptului de ʽpolisemieʼ), implică o serie de enunțuri circumscrise spațiului discursiv (belestristic) ficțional. În astfel de contexte (bancuri, anecdote, fabule, povești, reviste de benzi desenate etc.), a căror țintă ilocutorie este de regulă extragerea unei concluzii moralizatoare, experimentatorul animat nonpersonal dobândește, prin personificare, atribute emoționale specifice subiectului uman, în astfel de cazuri „improprietatea” soluționându-se discursiv; v., în acest sens, natura stimulusului responsabil de starea de mirare (cf., de ex., un câine mirat de cuvântul (și... conceptul) foame, un altul – de emigrarea unei pisici din România sau de o ingenioasă... idee etc., stimuluși care, plasați într-un context referențial, generează neverosimil și hilaritate // a se vedea, prin comparație, stimulușii discutați pentru enunțurile referențiale și care evocă aspecte concrete, cu puternic impact vizual(-auditiv)):

„Dar porcul, care dupa masa, gusta dulceata unei poame, Din cale-afara de mirat, Pe bietu' caine lʼa 'ntrebat: - De foame-ai zis?”; „Cainele tocmai venea in Romania, in vreme ce pisica tocmai pleca. - De ce pleci din Romania? - întreaba mirat cainele” ; „Și de ce te-aș crede? întrebă câinele. - Nu vezi ce împlinită sunt eu? Așa mă hrănesc. Câinele, mirat de ingenioasa idee și de…”; „Asta da performanță! – a spus mirat câinele. – Și îți dau suficient? — Majoritatea se cam sperie și nu înțeleg ce se întâmplă”; « Un matin, Phil trouve une boîte devant sa porte. Intrigué, il l’ouvre. À l’intérieur, un chat noir et blanc se dresse sur ses pattes arrière. Phil est étonné, mais ce chat debout lui réserve bien d’autres surprises » ; « –Bonjour monsieur lʼoiseau avez-vous vu un hérisson ? / –Non !, répondit lʼoiseau étonné ; “Así juntos emprendieron una empresa complicada, el gato le enseñaría a cambio de una comida. ...parece, crees tú?! – preguntó asombrado el perro; ¡Con tanta brujería es un gato asombrado!” ș.a.


În concluzie, posibilitățile asociative (la nivel de discurs referențial) ale verbelor de mirare considerate cu obiecte directe animate nonpersonale sunt foarte reduse. De fapt, contexte activ-tranzitive în care obiectul direct reprezintă morfologic un substantiv animat nonpersonal nu au fost atestate de noi decât cu totul sporadic în limbile franceză și spaniolă. La prima vedere, explicația acestei situații este formulabilă în termenii slabei compatibilități a verbelor psihologice de mirare cu experimentatori animați nonpersonali. De altfel, aspectul semnalat nu este unul inedit, și alte verbe aparținând aceleiași paradigme manifestând un comportament (relativ) similar (v., de ex., cazul vb. ʽa minunaʼ, pentru care nu consemnam nici măcar izolat astfel de exemple, în tiparul respectiv fiind valorificate în schimb unele cvasisinonime, în speță rom. a fascina, fr. fasciner și sp. fascinar) (Pentru discuția detaliată, v. Teleoacă 2018. Confer. Academie).
În valorizarea cât mai obiectivă a acestei realități, se impune însă considerarea și a altor aspecte, de pildă comparația cu tiparul reflexiv corespunzător și, în acest context, verificarea gradului în care enunțiatorul romanic actual optează în discursurile sale pentru construirea unor astfel de verbe de mirare cu experimentatori activi (sintactic, subiecte) marcați [+animat], [+personal]. Astfel, după toate probabilitățile, tiparele reflexive corespunzătoare apar, totuși, mai puțin sporadic, deși în niciun caz nu se poate vorbi despre o frecvență propriu-zisă (v. infra, 2.4.1.1.3.). Prin urmare, o astfel de realitate reflectă opțiunea enunțiatorului (actual) pentru experimentatorul activ (sintactic, un subiect), definibil prin opoziție cu experimentatorul pasiv (sintactic, un complement direct), putându-se explica în același timp și prin poziția mai solidă a tiparului reflexiv al verbelor considerate, prin raportare la tiparul activ-tranzitiv corespunzător.
În aceeași ordine de idei, modesta atestare a tiparului activ-tranzitiv cu obiect direct animat nonpersonal se cuvine a fi înțeleasă inclusiv în relație cu structurile perifrastice adjectivale (tipare statice, descriptive), structuri relativ bine atestate în cele trei limbi romanice. Nu este exclus ca diferențele de atestare între cele două tipare să se explice pornind de la felul în care enunțiatorul (actual) valorizează tiparul adjectival (prin comparație cu tiparul verbal cu obiect direct), și anume ca pe un tipar atenuator, apt să evoce mai puțin surprinzător / nefiresc / straniu posibilitatea verbelor psihologice de mirare de a se asocia cu experimentatori nonpersonali. Aceeași funcție discursiv-atenuatoare este îndeplinită, într-o serie de enunțuri, de anumiți marcatori discursivi (verbe modalizatoare), însă nu întotdeauna putem cădea de acord asupra acestui aspect. Astfel, această funcție este desigur exclusă pentru enunțurile în care starea de mirare este exclusiv una de suprafață, fiind mai exact expresia unui detaliu anatomic sau a unei patologii specifice. Chiar și scoțând din discuție acest tip de enunțuri, rămân suficient de multe contexte care susțin concludent posibilitatea experimentării mirării în lumea animală. Această posibilitate se legitimează relativ convingător în virtutea unei polisemii sui-generis a acestor verbe de mirare, care, în condițiile asocierii cu experimentatori animali, lexicalizează o accepție fundamental „afectivă”.
Așa cum am avut ocazia de a constata, și contextele ficționale includ structural tipare perifrastice adjectivale, în astfel de situații „improprietățile” soluționându-se discursiv.


BIBLIOGRAFIE


Dana-Luminița Teleoacă, VERBELE PSIHOLOGICE: SIMILITUDINI VS. DIVERGENÞE ÎN CONTEXT ROMANIC [‛A (SE) MIRA’ ÎN ROMÂNÃ, FRANCEZÃ ȘI SPANIOLÃ] (lucrare în curs de elaborare)