poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 182 .



„Iubește și fă ce vrei”
personale [ ]
Libertatea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-07-12  |     | 



Referitor la postarea anterioară intitulată „LIBERTATEA”, mai exact la Sfântul Augustin, aș mai dori să spun câteva vorbe. Să sintetizezi în oarece cuvinte esența oricărei religii, scopul final al etapei actuale de evoluție, mi se pare... hm, măreț, cum spuneam și pe-acolo! Și asta se întâmpla cam prin anul 400 dH. Spun, oricărei religii, deoarece, a considera, în momentul de față, că numai creștinismul face apel la iubire ca vehicul al evoluției și ca țintă a ei, a transcenderii lumii materiale este... o exagerare! Sintagma: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” vine din iudaism. Este adevărat că, esența iudaismului poate fi considerată legea, adică respectarea legii. Credința în Dumnezeu cel unic și implementarea legii în societatea idaică au fost chiar „termenii” legământului dintre Moise și Dumnezeu pecetluit pe muntele Sinai. Dar, vorbim de o altă perioadă, vorbim de un alt om la propriu. Iudaismul făcea, la vremea aceea, trecerea de la omul carnal la cel rațional, adică de la omul instinctual care nu putea fi educat decât prin legi de genul celei a talionului, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, pentru că el nu putea înțelege răul pe care îl făcea aproapelui decât dacă era făcut să simtă, pe propria-i piele, ceea ce a provocat altuia, de la acel om care avea, prin urmare, doar componenta sufletească a senzației, la cel care își va câștiga dreptul de a se numi om prin rațiune, prin adăugarea sufletului rațiunii sau, dacă vrei, de la omul amoral la cel moral, și când spun moral mă refer la ambele aspecte, moralitate și imoralitate, pentru că ele nu pot fi evidențiate decât împreună. Omul rațional, abia, poate fi pus în fața răului și a binelui, ca repere în propriul comportament, și a unei legi etice prin care să le deosebească și în fața cărora să răspundă. Ulterior, iudaismul a îmbrăcat și alte forme, recunoscute sau nu de tradiționaliști, în care iubirea ia locul legii sau, mă rog... se dă pe lângă ea! La hasidism mă refer. La fel s-a întâmplat și cu hinduismul. Islamul se vrea, paradoxal, și el, o religie a iubirii și, într-un fel este... dar în altul... parcă n-ar fi. Mă rog, cred că se poate pune la socoteală cam ce înțelege fiecare din înscrisurile Coranului. Până la urmă... tot despre cum înțelege fiecare viața putem vorbi. Islamul se întoarce cumva spre sufletul senzației, dar din momentul în care în om există deja sufleul rațiunii și, într-o formă relativ avansată și sufletul conștienței, desigur că senzația primitivă este influențată de afectivitate și rațiune și de reflexele moralizatoare care coboară în sufletul conștienței în formare. Nu se poate altfel. Din acest motiv extremismul religios, numit și islamism, este așa de evident la musulmani. Mai toate religiile au trecut, oarecum, printr-o fază asemănătoare, dar asta se întâmpla în vremurile trecut, când omul, după cum spuneam, avea o altă constituție. Oricum, cam peste tot există încă repulsie față de religia confratelui sau față de curentele sau sectele care împart aceeași religie. Printre creștini, de fapt, în lumea occidentală, acolo unde omul o duce cel mai bine din punct de vedere material, a început să fie la modă ateismul datorită puternicei influențe ahrimanice, adică a senzației că binele omului, fericirea lui, este o stare care depinde chiar de marea lui inteligență și la care poate ajunge doar aici, pe Pământ. Nu ai observat că putem vorbi despre o adevărată credință puternică, oricare ar fi ea, mai ales în țările sărace? Cum dai de bine... uiți de Dumnezeu! O să spui că, pe acolo, oamenii par mai buni. Desigur, așa este, dar bunătatea nu este exclusă de bunăstare, din contră, când ai nu te mai uiți alături, să iei pentru a-ți crește copii, ci ești dispus chiar să dai din surplusul care îți prisosește. Dar, bunătatea săracului, a amărâtului... cum ți se pare? Este, într-adevăr o mare virtute tocmai pentru că ea este clădită pe lipsuri și suferință. Creștinismul este, din capul locului, o religie pentru omul conștient deja de componenta sa spirituală pentru că el se adresează sufletului conștienței, cel care face legătura cu spiritualitatea din noi. Din acest punct de vedere este el, ca esență, peste celelalte religii. Aici, iubirea este într-adevăr la ea acasă, pentru că, acum, creștinismul conduce omul de la raționalitatea egoistă la cea etică, la raționalitatea altruistă, ca, apoi, să ajungă la omul pășind spre libertate, adică de la moralitatea impusă de legislație, de la etica legii, la omul moral prin convingere proprie, ca în final să se ajungă la omul „fără morală”, adică la omul liber, adică la omul care... „iubește și face ce vrea”, adică la spiritul liber. Deci, vorbim deja de alte „timpuri”, cum spuneam. Faptul că religia mozaică, hinduismul și islamul, de asemenea, ajung și ele la ideea evoluției prin iubire sau spre iubire, este o dovadă că țin și ele pasul cu evoluția umană. Sufletul conștienței a prins rădăcini în structura omului abia după 1413 și încă se lucrează la el, pentru că din cei 2160 de ani alocați dezvoltării lui nu au trecut decât puțini peste 600. Așa cum, primele semne ale iudaismului încep să facă ochi cam pe la 1300 îdH. sau, ca idee, chiar pe la 1900 îdH., dacă o luăm de la Avram, deci cu mult înainte de anul 747 când omul începe edificarea sufletului rațiunii, tot așa a apărut și creștinismul, cu mult înainte de anul 1413, anul din care, în constituția umană, a început să înmugurească sufletul conștienței. Mă rog, termenul de „mult” este relativ, și asta pentru că omul a fost o perioadă lungă cam... „greu de cap”. Ca să-i intre bine în minte cam despre ce ar fi vorba, a trebuit să fie luat cu... „înțelegerea” încă de timpuriu. Vreau să spun că, odată cu inteligența și cu rațiunea, nu numai că evoluția lui s-a accelerat, dar de acum ea ține și de el, adică depinde și de el. Și chiar mai mult, omul poate să-și aleagă singur direcția pe care și-o dorește în propria-i evoluție, adică să înceapă a-și exprima spiritul liber din el.
Religiile nu apar nici ele așa, ca ceva... scris pe gard de unul sau de altul. „Istoria spirituală” nu a fost și nu va fi... ea este! Când vorbim de spiritualitate, vorbim de permanență. În lumea noastră, bântuită de temporalitate, religiile, ca orice alt element care susține evoluția, apar funcție de nivelul evolutiv al omului, cum spuneam, deci, înșirate în timp. Iar acest nivel nu este nici el același pentru întreaga omenire în același timp, fie pe motiv strict de evoluție fie pe motive legate de interesul ei, cauză pentru care simultan vei găsi mai multe religii „în funcțiune” în același timp. Întotdeauna au exista popoare care au fost vârful de lance al evoluției, adică ajunse la maturitate, dar și popoare îmbătrânite, care și-au jucat rolul în alte vremuri, dar și popoare tinere, care sunt pregătite să preia ștafeta evoluției în viitor. Așa au fost perșii, hindușii, iudei, grecii, romanii, așa sunt astăzi popoarele occidentului, așa vor fi mâine popoarele slave. Entitățile care supraveghează evoluția omenirii nu sunt, nici ele, astăzi unele și mâine altele sau, chiar dacă sunt, pentru că și ele sunt supuse evoluției, ascultă de aceeași ordine. Există o continuitate în tot acest proces. De aici apar și multe similitudini, ca în cazul religiilor, pentru că tot vorbim despre ele, interpretate aiurea de mulțimea neaveniților, în sensul că s-ar... „plagia” unele pe altele în cele ce privesc dogmele care le stau la bază. De ce are omul o atitudine atât de ostilă legată de ceea ce a fost, inclusiv de religiile anterioare? Datorită faptului că evoluția trebuie să se ocupe de ceea ce este „acum” pe val și de ceea ce „urmează” a veni. Ceea ce a fost devine caduc și ca atare, trebuie distrus pentru a face loc noului. Ideea nu este o glumă. Există entități specializate în demolarea lumilor și a universurilor în momentul în care acestea și-au încheiat perioadele evolutive. Ca atare este în firea lucrurilor ca și omul să aibă aceste... „apucături”. În realitate trebuie să vorbim despre o înlocuire, absolut necesară, prin evoluția a unor stări învechite cu altele noi. Mari războaie, mari cataclisme se înscriu în acest mers normal al lucrurilor. La nivel microcosmic același lucru facem fiecare dintre noi în timpul vieților noastre când, pe știute sau pe neștiute, lucrăm asupra elementelor corporale pe care le-am moștenit din viața anterioară, pentru a le ridica nivelul calitativ, pentru a le transforma, mai întâi în componente sufletești, iar apoi, în structuri spirituale. Adică să lucrăm asupra a ceea ce ne-a fost dat pentru a-i ridica statutul. Zbaterile care aparțin fiecăruia dintre noi și care se derulează acolo, în sufletele noastre, sunt micile războaie care le purtăm cu noi înșine... și nu sunt deloc ușoare, și nu sunt deloc neavenite! Din trecut trebuie să rămână doar o esență spirituală, adică înțelepciunea acelor timpuri, dar această înțelepciune trebuie să includă și... respectul omului față de ceea ce a fost, chiar dacă tot el este demolatorul, pentru că întotdeauna, prezentul se va construi pe spezele trecutului, pe ceea ce a transmis trecutul, pe ceea ce au „muncit alții” în alte vieți, pentru ca noi, ca suflet, să repornim evoluția de pe o poziție mai avantajoasă; chiar dacă informația nu este palpabila, ea se va găsi acolo, în noi, sub aspectul moștenirilor înmagazinate în corporalitatea noastră și în tot sistemul evolutiv care se transformă odată cu noi. La fel ar trebui să se întâmple și în viață în legătură cu succesiunea generațiilor. Bătrânii noștri, care nu sunt decât părinții și bunicii noștri sunt cei care ne-au crescut, și nu ușor, sunt cei care, până la vârsta în care am fost capabili să ne întreținem singuri, pe noi și pe copiii noștri (iată că lucrurile se repetă), ne-au dat, cum este și firesc, de fapt, din avutul lor, din munca lor, din sufletul lor pentru a ajungem ceea ce suntem astăzi, pentru a ne privi apoi cu mândrie. Câtă durere când vezi că acești oameni sunt tratați cu dezgust sau priviți cu milă, pentru neputința bătrâneții lor. Și lucrurile astea se petrec acum, aici, în mijlocul nostru, nu în nu știu ce țară îndepărtată.„Dacă nu ai un bătrân să-ți cumperi” spune o mare înțelepciune cu referire tot la înțelepciune. Fiecare generație de mijloc, ca vârstă, desigur, la generația activă mă refer, are impresia că de la ea începe totul și cu ea se va sfârși totul. Nu vede că, de fapt, ea nu face decât să preia, de la generațiile anterioare, imensa moștenire culturală. Fără acest mare dar al timpurilor nu am fi nimic. Omul va trebui să înțeleagă, în cele din urmă, că tot el a fost atunci, că tot el este acuma, și tot el va fi și în viitor dar, întotdeauna, pe o altă treaptă a propriei evoluții, treaptă care va face legătura între vremurile anterioare și cele viitoare. Altfel nu se poate. Omul de astăzi, din ziua de astăzi, este tot cel de ieri, cel
răspunzător de faptele sale din zilele anterioare, chiar dacă în fiecare noapte dă un tur prin lumea spirituală în stările sale de somn. Nu este mare deosebire între omul care face saltul de la o viață la alta și cel care se trezește în fiecare dimineață din somnul său în care el crede că doar se odihnește puțin. Karma este cea care ne ține la curent cu responsabilitățile pe care le avem în fiecare viața, vizavi cu viețile anterioare. Chiar dacă datoriile noastre capătă o altă formă, datorită trecerii prin spiritualizarea „morții”, ele tot alea sunt, tot nouă ne aparțin. Evoluția este o luptă aprigă între trecut și prezent pentru edificarea viitorului. Îți recomand să citești „Bagavad gita”. Chiar și mesajul celor din Pleiade vorbește foarte clar despre aceste aspecte, lăsând la o parte ceea ce am eu cu ei...
Am părăsit ideea pe care doream, de fapt, să o dezvolt, legată de Augustin... scuze! S-o lăsăm pe data viitoare... poate! Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!