poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 222 .



Moartea prematură
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-06-30  |     | 



Hm, moarte prematură, zici, asociată și cu noțiunea de... „accidentală”! Adică... cineva care moare înainte de ce? Încerc să te fac să gândești asupra celor doi termeni: prematur și accidental. Tu, le-ai asociat în ideea că, cineva care moare înainte de... să zicem „adânci bătrâneți”, moare prematur, deci și accidental. Greșesc?

Chiar în postările anterioare vorbeam despre ciclurile de câte șapte ani prin care omul se reconstruiește; în primii 3x7 ani, ca entitate anterioară, apoi construiește, în următorii 3x7 ani, noua entitate, proprie încarnării curente, urmând ca în următorii 3x7 ani să se anticipeze pe sine ca ființă viitoare. Asta nu înseamnă că toți murim la 3x21 de ani. Mulți trec de vârsta asta, alții nici nu o apucă. Media ar fi cam pe la 65 de ani, pentru bărbați, mai ales! De ce crezi tu că au stabilit guvernanții vârsta de pensionare la 65 de ani? Pentru că în sensul ăsta au putut da o lege! Ce nu au reușit ei, încă, să bată în cuie, este vârsta morții. Cine nu moare la 65 de ani devine un fel de... indezirabil, exceptându-se pe ei, desigur! Ei sunt... „speciali”, de unde și denumirea pensiilor, nu?. Dacă mori înainte nu este bine pentru că... nu ai contribuit cât ar fi vrut ei, iar dacă treci... și mai rău, le consumi din fondul de pensii pe care, altfel, puteau să-l folosească în a acoperi găurile din buget lăsate de furtișagurile lor. Ideea este... cum spune proverbul ăla: „Nu mor caii când vor câinii”. Asta... în ceea ce-i privește pe ei! Dar, nu trebuie să crâcnim, asta merităm, iar ei ne ajută să ne spălam de vechile păcate! Dumnezeu să-i ierte și pe ei, și pe noi! Să lăsăm, însă, aparențele, adică bârfele și gluma! Spuneam că nimic nu este întâmplător în parcursul unei vieți dintre naștere și moarte. Cu atât mai puțin data și ora morții. De ce? Pentru că viața se desfășoară, se derulează în conformitate cu destinul. Cum trebuie înțeles el? Cum se împacă noțiunea de liber-arbitru cu cea de destin? Prin destin, omului i se stabilește un interval, adică o durată a vieții în care el trebuie să traverseze anumite evenimente. Intervalul, adică durata vieții, este fix. Bătute în cuie sunt și evenimentele principale prin care trebuie să treacă omul, ele fiind determinate de karma individuală, adică de fapte din vieți anterioare, în special ultima sau, de o karmă colectiva, superioară celei individuale, care are rațiuni ce țin fie de etnie, națiune sau chiar omenire, luată în ansamblu. Ceea ce ține de liberul arbitru nu anticipează cauza care îl pune în funcțiune, ci se răsfrânge doar asupra reacției noastre la efectul cauzei. Aici intervine liberul nostru arbitru! El nu alege cauza, ci doar determină alegerea variantei de răspuns. Sigur că, fiecare efect devine, la rândul lui, o cauză pentru viitoare efecte care se vor manifesta fie în viața respectivă, fie în alte vieți. Eu vorbesc de un principiu. Destinul este înscris în cele trei niveluri de subconștiență ale corporalității. Deși, poți avea impresia că ai căzut „ca musca-n lapte” în mijlocul unui eveniment care nu ar avea tangență cu persoana ta, totuși, subconștientul tău (adică ceva care nu ajunge la conștiența ta, ceva de care nu îți dai seama) te va împinge prin pârghiile-i caracteristice (datorie, instincte, impulsuri, pofte...) spre a fi în locul și la momentul propice pentru a te confrunta cu evenimentul, care, de fapt, te privește și chiar te așteaptă. Același lucru se întâmplă și cu moartea! Nu există moarte prematură, nu există accident nefericit! Există doar vârsta, ora, minutul, locul și modul în care omul trebuie să moară. Iar toată această conjunctură este transpusă în țesătura destinului fiecăruia prin legea cauzalității, adică a karmei. Desigur că, toate, pot îmbrăca și o aparență care îți va da iluzia că liberul tău arbitru te-a dus acolo. Și, poate, chiar așa este! O să zici că mă contrazic! Lucrul ăsta ar trebui să te pună serios pe gânduri spre a-ți reconsidera noțiunea de liber-arbitru care nu este decât o libertate de a alege dar, de a alege din ceva care îți este dat, îți este impus, iar ceea ce zace în... „infrastructura” ta corporală, ca moștenire din vieți anterioare, lucrează asupra ta, implicându-ți liberul arbitru chiar fără să conștientizezi de unde ar veni impulsurile spre a înfăptui ceva sau spre a afișa o anumită atitudine. O moarte prematură nu înseamnă nimic rău, cum și evenimentele prin care treci nu sunt decât lecții care ți se dau cu un anumit rost. Răul poate să apară odată cu reacția ta. Tot ce percepi tu ca rău, existent în jurul tău, face parte din lecția ta de viață și nu are nimic în comun cu noțiunea de rău care ți s-ar face ție fără motiv. Când vei trece dincolo, vei constata că singurul rău care ți se va contabiliza este cel pe care l-ai făcut, l-ai gândit sau l-ai simțit prin trăirile tale sufletești față de alte persoane (fapte, ură, invidie, mândrie, vanitate, nesupunere...). Mulți, poate și tu, se întreabă de ce mor copiii (asta, apropo de moarte prematură). Ce vină pot avea ei? Toți privesc viața ca pe un sejur care nu trebuie ratat. Nu este deloc așa! Viața trebuie privită ca un ansamblu compus din ceea ce a fost înainte de naștere, ce va fi după moarte și... viețile anterioare. Poți, oare, judeca un om doar privindu-i un an din viață!? Nu, desigur că nu! Tot așa, nu poți judeca devenirea lui decât privindu-i toate existențele. Nu neg suferința oamenilor ca urmare a faptelor semenilor. Dar, afirm și saltul evolutiv, spiritual, pe care cei care trec prin așa ceva, îl fac. Și, toți trecem, am trecut și vom mai trece prin evenimente tragice. Și asta, doar spre binele nostru! Dacă suferim, înseamnă, cel mai probabil, că undeva, în altă viață, cineva a suferit din cauza noastră. Copilul poate muri și ca urmare a unui mare merit. Da, merit am spus! Un om care este aproape de desăvârșire și care și-a ars cam toată karma într-o viață anterioară, se poate naște și poate muri chiar la naștere sau la vârsta copilăriei, pentru că el a mai avut de ars doar niște resturi karmice insignifiante care nu justificau o viață mai lungă în care, Doamne ferește, mai putea acumula, vrând-nevrând, o nouă karmă. Pentru acest motiv, destinul lui, îi va da „o stingere” prematură. Faptul că părinții lui trec prin șocul morții sale, este problema lor, este karma pe care o merită ca urmare a faptelor din alte vieți, fapte care nu aveau, mai mult ca sigur, nicio legătură cu copilul decedat. O viață mai lungă implică și karmă nouă pe care cel care moare prematur nu apucă să o mai facă. Karma nu înseamnă doar ceva rezultat din răul pe care îl faci! Și binele este generator de karmă care, la rândul ei, trebuie arsă, pentru care, adică, ești rechemat la o nouă viață. O moarte prematură poate fi determinată și de o karmă superioară celei individuale. Spuneam că, omul, pe parcursul vieții, se construiește din șapte în șapte ani. Din șapte în șapte ani i se adaugă o nouă componentă. Componentele sufletești, cele care se definitivează după vârsta de 21 de ani, sunt construite de aceleași forțe spirituale care înainte au definitivat structura trupească și asta pentru că, cele trei componente sufletești nu sunt decât stări care derivă din influența Eului spiritual asupra celor trei componente trupești. Dacă omul moare prematur, cum acuzi tu, forțele în cauză, indiferent că le-a găsit ceasul morții când construiau corporalitatea sau sufletul, se vor transmite cumva în viața următoare, moment în care, amplificate fiind de faptul că în viață anterioară nu au fost epuizate, vor fi capabile să determine ceva nou, mult mai bun sau ceva capabil să ducă la îndeplinirea unor sarcini care să afecteze întreaga omenire, ceva legat de o karmă superioară, cum ar fi cea a unui popor sau cea a umanității. Sigur că suferința celui care își pierde copilul este mare! Dar, dacă îl cauți în viețile anterioare, vezi că el trebuia să treacă prin suferința asta! Destinul lui este împletit cu alt destin care are alte sarcini, dar care, „în trecere” i-a rezolvat și problema lui karmică. Pe de altă parte, moartea nu există! Ce înseamnă existență?... Înseamnă conștiență! Pierderea conștienței este... „mai tare” decât moartea, dacă vrei, deoarece, dacă nu ai conștiență, practic nu exiști. Somnul este un fel de pierdere de conștiență sau orice anestezie, de exemplu! Ceea ce înțelegi tu prin moarte nu este, în primă fază, nici măcar o schimbare de conștiență. La pierderea corpului fizic, la moartea fizică, adică, te vei trezi dincolo, pentru început, cu aceeași conștiență de sine, iar trecerea la noua conțiență de sine se produce fără sincope, în mod continuu. Singurul moment în care are loc o schimbare a conștienței, este la naștere. Abia în acest moment vechia conștiență se estompează, până la dispariție, pentru a face loc noii conștiențe de sine, din noua viață, care se formează pe un fundal conștient-imaculat, lipsit de orice urmă de cunoaștere. Este vorba de formarea noului eu personal. Moștenirea vieții anterioare se va regăsi în ceea ce, prin alte postări numeam dublul entității în viață, în mare, în morfologia și instinctele corpului fizic, temperamentul corpului eteric și caracterul corpului astral. În conștiență nu vei găsi nimic legat de viața anterioară, încă. Singurul element care marchează saltul ei calitativ de la o încarnare la alta este gradul ei de luciditate. Dacă nu ar exista acest moment al nașterii, conștiența ar fi continuă. Pentru că omul nu-și mai aduce aminte, în noua viață, de ceea ce este după moarte, din motivul de mai sus, trăiește cu angoasa morții. Vreau să înțelegi că, de fapt, moartea nu există! Nu moare nimeni, nici prematur, nici matur, nici... prea matur și nici accidental! Omul, nu face decât să stea mai mult sau mai puțin în faza încarnată a existenței sale, iar durata asta nu o stabilim noi, adică eul nostru sufletesc, care la rândul lui nu este decât un element care se formează în perioada vieții. Concluzia mea este că nu există moarte, accidente sau întâmplări nefericite. Există doar soartă construită pe datorii karmice cu scopul evoluției. Faptul că omul nu este, încă, capabil să înțeleagă aceste lucruri, ține de nivelul actual al evoluției sale și, oricum, este o chestie care nu va mai dura mult. Este interesant de privit, aici, gestul sinucigașului. Într-un fel, el contrazice ideea de moarte la termen, pentru că liberul său arbitru își hotărăște singur momentul morții. Contravine, cumva, acest fapt destinului? Cumva, da! Se spune că sinucigașul nu va părăsi zona sublunară, adică nu va trece prin poarta morții, până nu i se va împlini sorocul din destin. Iar existența lui, în această situație, implică doar pierderea corpului fizic, dar nu și a celui eteric. Deci, până să treacă prin poarta morții, el este încă în viață pentru că, învelișul său exterior, va fi chiar corpul eteric, deci al vieții, iar această stare este cuprinsă încă în destin și generatoare de karmă. Pentru a înțelege această situație ar trebui să privim din nou la ansamblu, dar la unul care depășește tot ce am luat în considerare până acum. Dacă până acum, au fost suficiente argumente provenite din manifestarea creației, acum ar trebui să luăm în considerare și Creația în sine, care doar ea este adevărata imagine a vieții unui om, manifestarea ei nefăcând decât să o pună în „operă” fără alte modificări. În aceste condiții, vei înțelege că ceea ce s-a întâmplat cu sinucigașul face parte din destinul lui, și asta pentru că manifestarea creației urmează fidel Creația în sine. Iar faptul că nu trece pragul morții, adică rămâne în corpul eteric, cel al vieții, până în momentul în care i-a venit sorocul, este dovada. Există o postare care se referă la subiectul ăsta. E... ceva de vorbit!... Doamne ajută!

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!