poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 103 .



Tatăl nostru...
personale [ ]
IV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-06-08  |     | 



Dar, hai să vedem, bazându-ne pe cele spuse până acum, de ce schimbarea de care vorbeam ar fi necesară?
Ea nu a fost justificată în vreun fel și, probabil că nici nu va fi făcut ceva public dar, rău nu ar fi fost să se dea o explicație, cât de cât, acolo, pentru a evita interpretările aiurea, precum cea legată de așa-zisa „blasfemie” făcută până acum prin considerația că Dumnezeu ne-ar putea ispiti. Ce urmează ar fi, prin urmare, argumentele mele, ceea ce au gândit ei... Dumnezeu știe.
Deci:
„Și nu ne duce pe noi în ispită”.
Ar fi ceva rău în această formularea? Se pare că da, dar în niciun caz chestia cu blasfemia trâmbițată în toate direcțiile!
Spuneam că ispita vine de la Dumnezeu prin interpuși deci, din acest punct de vedere, nimic incorect! A te ruga, însă, chiar Lui, să o înlăture din corpul tău astral este ca și cum ai avea tupeul să contești înțelepciunea prin care El a stabilit că asta este calea cea mai bună pentru evoluția ta, adică ducerea în ispită. Abia aici apare adevărata blasfemie care ar suna cam așa: „Te rog, Doamne, mai reconsideră-ți principiile și mă scutește pe mine, omul, de ispitele Tale căci, nu-mi folosesc la nimic”... oare?
Ba îți folosesc, omule! Ispita este sarea și piperul evoluției tale! Sau mai bine spus... drojdia... pentru că ea te face să crești. Prin ceea ce au semănat lucifericii în corpul tău astral ai ajuns să-ți individualizezi eul făcând astfel primul pas spre umanizare și libertate.
Dacă dispare ispita, dispare și răul, iar dacă dispare răul, unde este atunci binele? Răul și binele au fost fermenții evoluției noastre și încă vor mai fi o bună perioadă.
Deci, eroarea care se ascunde în acest verset și care este adevărata „blasfemie” este chiar rugămintea de a nu ne duce în ispită.
Să vedem, acum și noua variantă:
„Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.
Ar fi varianta asta mai bună?... Oare de ce?
În prima variantă deci, I se cere Lui să renunțe la un principiu pentru a ne fi nouă mai ușor, dar, care principiu, prin lipsă, ne-ar afecta în mod negativ evoluția. În a doua variantă este rugat să ne întărească pentru a putea face față ispitelor. De ce este așa mai corect? Pentru că ăsta este chiar rolul ispitei! Acela, ca împreună cu rațiunea noastră, să ducă la întărirea sufletului, a conștienței noastre. Acela de a ne crește rezistența în fața tentațiilor până acolo unde ele nu vor mai avea niciun efect asupra noastră, asupra eului nostru, fapt care va duce la dispariția lor din corpul astral, dar nu pentru că le-ar fi înlăturat El, de mila noastră și la rugămintea noastră, ci pentru că le-am învins noi, cu ajutorul Lui.
Dumnezeu ne-a dat, prin creație, tema propriei noastre evoluții dar, rezolvarea ei depinde de noi tocmai pentru a nu se încălca principiul libertății. Cea ce îi cerem prin: „și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”, este să ne întărească, nu să ne scutească, așa cum apare în prima variantă! Să ne întărească, să ne ajute spre a nu transforma ispita în rău, adică spre a nu ceda în fața ei. Iar această cerere, nu contravine nici ea, cu nimic, libertății de care pomeneam două rânduri mai sus, pentru că... cererea o facem noi, este rugămintea noastră liberă care i se adresează chiar Lui. Este rugămintea omului care dorește să reziste în fața ispite și, pentru început, ar avea nevoie de puțin ajutor. Și asta pentru că El nu ne-a creat ca entități libere, ci ca entități care să devină libere, însuși acest act al devenirii fiind un act de liberă consimțire, iar în sensul ăsta, ispita este exercițiul cel mai eficient care face parte din „constituția” noastră. Libertatea, în devenire, nu ne permite să renunțăm la ispită, ea fiind „un dat”, dar ne dă posibilitatea s-o învingem prin efor propriu.
Și ajutorul, în acest sens, chiar a venit!
„Și ne vindecă de cel rău”.
Dacă până aici, vorbeam de greșeală și ispită ca făcând parte din personalitatea noastră, via corpul eteric și astral și care apar în ea ca moșteniri din viața anterioară, când vine vorba de rău, adică de păcat, nu ne mai putem fofila dând vina pe ce a fost. Răul ține chiar de eul pe care noi îl construim în viața dintre naștere și moarte, prin faptele noastre, prin acceptarea și perpetuarea moștenirilor de care vorbeam mai sus, prin independența și egoismul care ne caracterizează. Eul are sarcina de a evita greșeala și ispita, de a se opune lor, aducându-și, în felul acesta, aportul la propria-i evoluție, prin purificarea corpului astral și eteric de aceste tare moștenite. Dacă nu o face... „e de rău!”
Pe scara de care pomeneam mai sus, de fapt, în postarea anterioară, răul, ca păcat, se află pe cel mai înalt nivel, iar răscumpărarea lui se face în ceea ce grecii numeau Tartar. În „limba creștină” s-ar părea că vorbim de... „iad”. Desigur și răul are gradația lui... nu or fi chiar toate relele de iad, mă gândesc! Cele mai multe sunt păcate care sunt conștientizate în purgatoriu, deci peste care se poate trece.
Ne poate Dumnezeu vindeca, întări, oare, în fața acestui rău? Se pare că da, dar, iarăși spun, numai cu acceptul nostru, adică al eului. Ispitele se învârt în jurul nostru luând forma dorințelor, tentațiilor... dar ele nu pot afecta eul decât cu acordul lui, cedând în fața lor. Răul, păcatul este deci, apanajul eului, datorat slăbiciunii sale.
Pentru faptul că astralitatea a fost infestată, fără acordul omului, de impulsul luciferic, deoarece, în acele vremuri Eul (aici mă refer la cel spiritual) nu exista în componența sa, Divinitatea se revanșează (un fel de karmă) față de Eul care a preluat acest corp, punându-i la dispoziție impulsul hristic ca antidot împotriva impulsului luciferic care, între timp, „muncește din răsputeri” spre a-și atinge scopul, acela de a ne individualiza (nota bene). Dar, nici impusul hristic nu este obligatoriu spre folosință în fața eului sufletesc! Și el tot un fel de ispită este. Depinde doar de el, adică de eu, dacă și-l va însuși. Prin liberul arbitru i s-a dat fiecăruia posibilitatea de a alege. Repet: „DE A ALEGE”. Posibilitatea „alegerii”, adică lecția manifestării libertății prin a alege” este datorată, în mare, parte ispitei. Dacă ar fi îndepărtată, cum se vrea în prima variantă discutată, omul nu ar mai fi el însuși.
După cum se vede, ajutor există, depinde doar de noi dacă îl acceptăm sau nu.
Rugăciunea este, în fapt, o cale spre această acceptare!
Chiar dacă omul nu-i cunoaște toate tainele, ea lucrează prin vibrația sa înaltă.
Trebuie doar să o rostim pentru a ne racorda la ea și prin ea la lumea spirituală!
Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!