poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 185 .



Despre moarte
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-05-20  |     | 



Să bârfim despre moarte, spui! Cu ea de față... sau cum? O putem vorbi și în absență, nu am nimic împotrivă, pentru că îmi este chiar simpatică! Nu aș avea ceva rău de spus despre ea. Așa că...
Ca entitate, când vorbim despre mesagerul ei, adică despre „moartea”... aia care vine să ne ia... vorbim despre o ființă ahrimanică. Unul din rolurile acordate acestora este de a distruge formele materiale sau mai bine spus formele minerale, corpul mineral, în cazul omului, care au devenit perimate pentru un anumit stadiu evolutiv. Entitatea care vine la căpătâiul muribundului, îmbrăcată în negru și cu coasa pe umăr, așa cum o știm cu toții, chiar există. Ea, de fapt, ajută muribundul în a-și desface ultimele legături dintre corpul fizic și cel eteric și conduce sufletul spre lumea elementelor care este de fapt lumea eterică, pentru că, după despărțirea de corpul fizic, acesta rămâne înveșmântat în corpul său eteric. Acesta este locul în care își va revedea în imagini viața de care tocmai s-a despărțit și intențiile care au stat la baza faptelor sale. Tot arsenalul apariției sale, însă, este creat de mintea noastră. Mă refer la cum arată ea, moartea. Așa ne-o închipuim, așa ni se înfățișează!
Tehnic vorbind, ceea ce omul înțelege prin moartea lui, se produce în momentul în care legăturile dintre copul eteric și cel material se desfac, adică în momentul în care corpul material este abandonat. Numai că, omul nu înțelege bine. Moartea, în felul în care o concepe el, acela al nonexistenței, nu există. Problema care îi denaturează înțelegerea corectă este legată de continuitatea sau mai bine spus de discontinuitatea conștienței într-un ciclu „viață încarnată - existență descarnată” și, de faptul că, în viața sa, omul se identifică cu corporalitatea lui, adică exact cu ceea ce el, într-adevăr, pierde în urma acestui eveniment, eroare ușor de înțeles, însă, având în vedere că el ajunge la conștiența de sine, în viață încarnată, tocmai prin intermediul ei, folosindu-se de simțurile aparținând corpului fizic pentru a se constitui ca subiectivitate în oceanul obiectiv al lumii care îl înconjoară. Doar că, atunci când vorbim despre viață și existență, vorbim despre conștiență. Existența sau nonexistența este dată de existența conștienței.
Putem vorbi de moarte abia atunci când conștiența dispare definitiv. Spun definitiv pentru că și somnul și leșinul sunt tot un fel de stări lipsite de conștiență, doar că din ele ne revenim. Toată starea asta de angoasă în care omul se viețuiește în legătură cu moartea sa, apare datorită unei sincope în conștiență care se ivește pe parcursul trecerii lui prin ciclul viață-moarte-viață. Acest fapt îl determină să uite, odată cu nașterea, cine este cu adevărat, de unde vine, unde se află și în ce direcție se va îndrepta în continuare. În acest punct nu este vorba, de fapt, de o pierdere a conștienței, ci de momentul transferului de la conștiența de sine pe care omul o are în lumea spirituală, la noua conștiență de sine pe care o va avea în viața încarnată, conștiență de sine care începe a se forma, în planul unei conștiențe nediferențiate, cea a corpului astral, abia odată cu nașterea. Acest hiat în derularea conștienței marchează, deci, stingerea conștienței de sine cu care parcurgem lumea spirituală și aprinderea sau mai degrabă momentul în care se declanșează începutul formării conștienței de sine care se va dezvolta pe tot parcursul vieții.
Fractura în conștiență nu se produce, deci, la așa-zisa moarte, ci la naștere. Cum spun că moartea ar putea fi asimilată cu dispariția conștienței, am putea, mai degrabă afirma, că „murim” la fiecare somn mai bun sau când suntem sub anestezie sau leșinați. Din acest punct de vedere, al dispariției conștientei de sine cu care am viețuit lumea spirituală și începutul formării noii conștiențe de sine după naștere, putem spune că omul, la naștere, moare din punct de vedere spiritual, ca să renască, apoi, din punct de vedere fizic.
După „moartea fizică”, are loc o trecere continuă, progresivă de la conștiența eului sufletesc la cea a eului spiritual, din viața tocmai încheiată. Deci, la moartea fizică ar avea loc procesul invers sau, mă rog, în funcție de cum privim problema, și anume o moarte fizică și o renaștere spirituală, doar că acuma, procesul de transfer al conștienței este unul continuu și progresiv. Vreau să spun că defunctul se va îndepărta le propria-i ființă care a fost în viața încarnată în mod progresiv, ea devenind pentru el, pe parcursul acestui transfer de conștiență, ca ceva care nu-i mai aparține, ca fiind altcineva decât el. Și asta este foarte normal pentru că el este acum eul spiritual al vieții care tocmai s-a încheiat, nu falsa mască creată în viață cu concursul corpului fizic, numită și personalitate. Ceea ce îl va lega, în continuare, pentru o perioadă, de viața lui pământească, vor fi sentimentele; simpatia și antipatia. Același lucru se petrece, de fapt și în viață. Din șapte în șapte ani, omul își adaugă, își completează propria-i constituție cu câte un nou element din cele nouă pe care ar trebui să le posede până la finele vieții, de fapt până la vârsta de 63 de ani. Cu fiecare componentă în parte, pe care el și-o însușește, devine cumva altul. Tot trecutul său de până atunci ar trebui să-i apară într-o nouă lumină, într-o nouă înțelegere. El va reacționa altfel, va judeca altfel, va înțelege altfel, se va comporta altfel și asta nu numai datorită așa-zisei experiențe de viață ci, în principal, structurii noi pe care o va posedă odată cu trecerea anilor, fiecare componentă aducând ceva nou în modalitatea sa de manifestare. Vorbim de copilărie, vorbim de adolescență, de tinerețe, de maturitate și așa mai departe. Cum te vezi tu, acum, la 50 de ani, cum îți privești copilăria, adolescența, privindu-te pe tine, acum, și pe cel ce ai fost atunci? Trăiești, cumva, cu senzația că el, cel de atunci, se aseamănă cu tine, cel de acum? Vă leagă doar niște amintiri, care știi că sunt ale tale, dar de care, ca trăire, ești destul de detașat.
Cu această conștiență a eului spiritual, omul va călători până înaintea nașterii. Din acest moment, conștienta lui se va întuneca, după cum spuneam și mai sus, va parcurge o perioadă de inconștiență care se va sfârși odată cu nașterea. Dar, după naștere, conștiența lui nu va mai fi cea a Eului spiritual. Conștiența Eului îi va fi mascată de corpul astral, pătruns de influențele luciferice. Până la vârsta de trei ani copilul nu are conștiență de sine și oricum la această vârstă ea este foarte slabă. Conștiența eului sufletesc se construiește prin „cunoaștere” pe tot cuprinsul vieții ca personalitate. Sensul dat noțiunii de cunoaștere aici este foarte larg. Orice banală percepție care a fost însoțită de actul gândirii intrând în această categorie. Din acest motiv amintirile omului încep cam odată cu vârsta de trei ani, pentru că abia de atunci copilul începe, cât de cât, să gândească. El întâi învață să vorbească și abia apoi să gândească.
Ca să te conving mai bine de faptul că pierderea corpului material nu înseamnă moarte, în sensul dat de om termenului, am să-ți spun ce ți-am mai spus de fapt. Același lucru se întâmplă și cu corpul eteric. El se desface de corpul astral, după ce defunctul și-a revăzut viața. Același lucru se întâmplă apoi și cu corpul astral după perioada purgatoriului când acesta se desprinde progresiv de eul spiritual, eu care începe a se forma în purgatoriu, din contraponderea spirituală a faptelor lui din viață, adică din ceea ce i-a făcut el să simtă pe cei afectați de faptele sale. Am vorbit despre succesiunea eurilor în alte postări! Deci, omul ar trebui să moară de trei ori, nu? În realitate el nu moare niciodată. Mor, putem spune, doar corpurile fizic, eteric și astral. Dar omul nu este corporalitatea sa! Nu este nici măcar conștiența de sine pe care o avem în viață, nu este nici măcar personalitatea pe care și-o târăște după el cu mândrie, poate, toată viața. Esența omul este Eul său spiritual care este nemuritor, cel responsabil de manifestările repetate. Prin moartea corpului fizic se încheie doar una din multele manifestări ale acestuia în lumea fizică. Vorbim, deci, doar de o mică etapă din existența sa.
Noua formă de conștiență pe care omul o adoptă după naștere nu-i va mai permite să-și aducă aminte de existența sa din lumea spirituală, cea de dinaintea nașterii. Și, având în vedere că el se... „antrenează” pe tot întinsul existenței sale pentru a deveni o entitate liberă, este chiar necesară această stare de necunoaștere, în etapa actuală a evoluției sale, pentru că fiecare nou suflet care se dezvoltă în fiecare viață, trebuie să viețuiască senzația de libertate, senzația că el este liber de constrângeri în existența lui încarnată, că este independent, iar toate se întâmplă nu pentru că libertatea ar fi o iluzie, ci pentru că omul este o ființă liberă în devenire, iar libertatea, ca orice altceva, se învață prin trudă, nu este un dar venit de sus. După naștere, toată viața lui anterioară este înmagazinată în corporalitate sub aspectele de care am tot vorbit: morfologie, instincte, temperament, caracter, capacități de tot felul, bune sau rele... Dacă ar fi să comparăm somnul cu moarte, s-ar putea spune că memoria pe care noi o purtăm de la o zi la alta, în cazul morții, adică al trecerii de la o viață la alta, este constituită de aceste moșteniri din viața anterioară transmise prin corporalitate, de fapt prin destin, pentru că este vorba aici și de ceea ce ne este dat să traversăm, în viața în cauză prin evenimentele pe care vom fi obligați să le parcurgem. Problemele pe care anterioarele suflete le-au avut în viață sunt preluate de noul suflet prin destinul care i s-a construit în baza karmei pe care a moștenit-o. Pentru ca reacțiile noastre, a celor de acum, să fie bazate pe decizia propriului liber-arbitru, este chiar necesar ca noi să nu mai avem amintirea vieților anterioare. Conștiența noului născut este un fel de tabula rasa care urmează a fi inscripționată, prin cunoașterea la care va ajunge noua entitate creată, cu noua sa conștiență de sine. Dar, el nu va mai ști, conform acestei conștiențe pe care o posedă la naștere, nici că va exista după așa-zisa moarte care îl așteaptă la sfârșitul vieții și a cărei imagine, implacabil se va ține după el.
Dacă nu ar fi existat influența luciferică asupra corpului astral, conștiența nu și-ar fi pierdut cursivitatea, continuitatea. Amintirea existenței dinaintea nașterii nu ar fi dispărut. Dar, nici omul nu ar mai fi arătat cum arată acum. Unitatea lui ar fi fost alta. Legătura sufletului cu corporalitatea ar fi fost mult mai slabă. Sufletul ar fi planat cumva deasupra acestuia. Și altele, și altele despre care am tot vorbit! Nu ar mai fi existat nici bolile... dar, nu ar fi existat nici libertatea pentru că omul nu ar mai fi fost izolat de lumea spirituală, lume în care am fi fost, în permanență, „față în față” cu creatorii noștri și cu cei care am fost în alte încarnări. Toate astea nu sunt decât consecințele a ceea ce numim și a ceea ce a fost căderea din rai.
Nici moartea corpului fizic nu a existat până să se producă influența luciferică, dar nici corpul fizic nu ar mai fi fost de consistența celui de acum. Și ea, și bolile sunt rezultatul ei. Dar, toate, sunt mai mult decât benefice pentru evoluția noastră. Libertatea începe a se manifesta prin posibilitatea de a alege între bine și rău. În timpul vieții, omul acumulează experiența corespunzătoare activității „prestate”, experiență care se concretizează în contraponderea ei spirituală, după moarte. Am mai vorbit despre ea. Asta înseamnă că toate aceste fapte pe care le săvârșim în timpul vieții, sunt fecundate abia după trecerea în lumea de dincolo, trecere care nu se poate face decât prin separarea de corporalitate. Abia acolo vom înțelege cât de bune sau rele au fost alegerile noastre din viață și în ce direcție ne-am exercitat... libertatea care ne-a fost pusă la dispoziție, libertate numită de noi „liber-arbitru” și de care suntem așa de mândri. Adu-ți aminte sau recitește postarea cu ritualul zeului Attis. Abia în condițiile alea ar fi putut să apară adevărata moarte, moartea sufletului, care nici ea nu este, de fapt, decât „moartea” unei singure manifestări a Eului spiritual. Dar, această variantă existențială a dispărut pentru om, odată cu manifestarea evenimentului hristic, punându-i-se la dispoziție varianta nemuririi spirituale. Să ajungem și acolo! Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!