poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 260 .



Viață versus moarte
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-05-17  |     | 



Iarăși despre moarte! O fi revenit subiectul în actualitate? Hm, credeam că a uitat lumea de ea! Readuc aminte că mai există cel puțin două postări referitoare la acest subiect. În una din ele, vorbeam despre ea ca privită fiind din punctul de vedere al conștienței. Acum, că tot ai pomenit de viață, voi încerca să o pun față în față cu ea. Viață și moarte, nu? A fi sau a nu fi. De fapt, chiar asta este problema pe care vreau să o ridic. Ce însemnă „a fi” și ce înseamnă „a nu fi” atunci când vorbim despre viață și moarte sau, mai bine spus, care este adevărata lor valoare pentru umanitate. Că nu există „moarte”, din punctul de vedere al conștienței, am arătat în postarea respectivă. O fi valabilă ideea și atunci când luăm ca reper viața? Desigur că subiectul este legat de cel sau de cele pomenite mai sus, la postări mă refer! Ca să-ți faci o imagine mai completă...
Mă întreb dacă noțiunea de viață îți este cât de cât clară. Nu te simți ofensat! Nu-mi vorbi de o experiență de nu știu câți ani pe meleagurile ei! Despre altceva ar fi vorba aici. Acolo unde, într-adevăr... se naște viața, încă nu ai fost. Lasă-mă întâi să spun ce am de spus și apoi... o să vedem!
Când vorbesc despre existența încarnată, adică de cea dintre naștere și moarte, și de starea de dincolo, adică cea de după... „moarte”, de obicei, le numesc cu termeni diferiți; cel de viață și... cel de existentă. Nu contest că, poate, din neatenție, le mai amestec. Oricum, pentru un neavizat, nu prea contează. Noțiunile par multora, cumva, echivalente. Și, totuși, nu este vorba despre același lucru. Sunt întru totul de acord că, atunci când vorbim despre viața noastră, o putem afirma și prin noțiunea de existență. Nu ar fi o mare greșeală sau poate nu ar fi niciuna deoarece existența o asociez conștienței, iar în perioada încarnată avem și viață dar și conștiență. Dar, atunci când vorbim despre ceea ce este dincolo, a denumi acea stare tot prin noțiunea de viață, adică, viața de dincolo, chiar este o greșeală și, vei vedea de ce.
În structura omului, pe care o pomenesc cam de fiecare dată când am ocazia, când vorbesc de corporalitate, adică de corpul fizic, spun că este alcătuită din corpul mineral, corpul eteric sau corpul vieții și corpul senzației sau corpul sufletesc; toate trei formând corpul fizic. Alături de ele, omul mai cuprinde și cele trei elemente sufletești și încă trei spirituale. Fiecare, deci chiar și cele care compun corpul fizic, țin de lumi diferite. De corpul fizic, vorbim acum! El ține de lumea minerală, prin corpul său mineral, de cea a vieții sau eterică, prin corpul eteric, desigur, și de lumea astrală, care deja este o anticameră a celei sufletești, prin corpul senzației. Corpul eteric, spuneam că este numit și corp al vieții. Ce ar însemna asta? Ar însemna că, ceea ce numim viață, la propriu, nu există decât începând cu el. Spun începând deoarece el produce influențe în lumea inferioară lui, adică în lumea minerală, dar nu și în cele superioare. Deci, începând de la lumea astrală în sus, nu putem vorbi de ceea ce noi, aici, în lumea materială, conștientizăm ca viață, ea fiind, cum spuneam, o stare care se manifestă doar în regnurile lumii materiale, dar și aici, nu în toate, regnul mineral nefiind cuprins de ea. Mă rog, voi face referire doar la om acuma, ca să nu mai complicăm lucrurile, pentru că subiectul este viața și moartea lui. Asta ar explica diferențierea pe care o făceam la început între viață și existență. Regnurile superioare omului nu trăiesc în sensul în care o face omul. Ele nu au o viață de care se vor despărții, la un moment dat, așa cum face omul, deși și în componența lor acest corp al vieții există. Regnurile superioare au, deja în structura lor, componentele spirituale (nemuritoare), printre care și Spiritul vieții, care nu este decât un „corp al vieții”, dar de natură spirituală. Este vorba despre nivelul hristic sau, altfel numit, Buddhi. Nu spune Hristos că el este viața? Pentru ca omul să ajungă și el în aceeași situație, este nevoie să-și transforme, pe rând componentele corpului fizic în cele spirituale. Deci, corpul eteric al vieții, trebuie transformat în Spiritul vieții, adică în Hristos, adică într-o componentă spirituală nemuritoare.
Diferența este dată și de nivelul la care este manifestă conștiența de sine a fiecărei categorii. În cazul regnului uman conștiența de sine este dependentă de acest corp al vieții, de acest corp eteric prin intermediul corpului mineral, ea manifestându-se, din acest motiv, în lumea minerală. Conștiența de sine umană apare datorită corpului mineral, adică a corpului în care sunt plasate organele lui de simț prin care intră în legătură cu lumea, tot minerală, care îl înconjoară și care i se opune lui ca... fiind obiectivă în opoziție cu subiectivitatea sa. Doar că, acest corp uman, este construit tocmai datorită acestui corp al vieții, adică a corpului eteric, care este pentru el matricea care îl determină. La entitățile de care pomeneam mai sus, conștiența se manifestă în corpuri de voință, de exemplu sau corpuri gând, ele apărând drept corpurile ultime, echivalente, cumva, cu corpul fizic uman, iar „materia” din care sunt ele construite este de natură spirituală sau mai bine spus în stare încă spirituală, materie care este de la sine, conștientă. Spun asta pentru a se înțelege că nu există nimic care să nu aibă origine spirituală. Materia minerală care ne înconjoară pe noi și din care sunt construite corpurile noastre, provine tot din ea printr-un proces de comprimare. Efectul este, după cum e și normal, o creștere a densității lumii materiale, dar și diminuarea conștienței într-un raport invers proporțional cu comprimarea. De unde și expresia... „tare de cap”... Mai glumim, puțin!
Ceea ce, în lumea materială, nu este pătruns de această lume eterică a vieții, de care vorbeam, adică ceea ce nu are, încă, un corp eteric, este ceva mort. Prin mort înțelegând, însă, ceva fără viață eterică, dar nu fără conștiență, după cum spuneam, iar noțiunea de „mort” nu reprezintă ceva ce este în plus, adică ceva ce s-ar desfășura într-o lume a morții separată de cea a vieții, ci, ceva în minus, adică lipsa vieții. Mineralul, este lipsit de viață, dar nu și de conștiență. Să nu te surprindă! Acea... conștiență de transă, atribuită regnului mineral, este și ea o conștiență, oricât de „inconștientă” ar fi. Viața începe a se manifesta odată cu regnul vegetal. Corp vegetal ar fi... materie minerală transformată prin pătrunderea ei de către forțele eterice, ale vieții, altfel spus, pătrundere care o transformă, dându-i altă consistență. Referindu-ne acum la regnul imediat superior. De ce, totuși, corpul unui animal arată altfel în comparație cu copacul din pădure, de exemplu, dacă ambele au viață? Pentru că, în cazul lui, mai intervine ceva; este vorba de corpul senzației sau cel sufletesc care, prin forțele lumii din care provine predispune entitatea în cauză la trăiri interioare, adică la senzații și la mișcare într-o formă superioară de conștiență. În fiecare din aceste forme de manifestare, pe care le denumim drept lume minerală, eterică, astrală... acționează forțe specifice fiecăreia. Când o entitate, aparținând unei anumite lumi, este pătrunsă de forțe ale unei lumi superioare, datorită nivelului evolutiv la care a ajuns, nivel care îi dă posibilitatea de a fi penetrată de aceste forțe superioare, forțele proprii ei sunt anihilate, în ea manifestându-se forțele lumii superioare ca fiind mai puternice (coborârea Sf. Duh asupra omului la un anumit nivel de evoluție al acestuia este un bun exemplu). Acest lucru, desigur că produce schimbări, metamorfoze la nivelul materiei care până atunci era supusă forțelor de origine. Forțele lumii materiale, sunt forțe de coeziune, de cristalizare. Când mineralul este pătruns de forțele lumii eterice, de forțele vieții adică, anorganicul trece în organic, apare molecula organică. Forțele care vor determina structura acesteia nu mai sunt aceleași. Nu mai sunt forțe de natură minerală. Forțele minerale sunt anihilate de cele care vin din extrapământesc, din Cosmos, adică. În cazul animalului, care pe lângă corpul vieții îl posedă și pe cel a senzației, aceste forțe vin din lumea astrală anihilând, la rândul lor, ceea ce venea ca forță din eteric, dând celulei și prin ea întregului organism, propriile-i caracteristici. La om, forțele care acționează în celula organică vor fi de natură spirituală, pentru că acum vorbim de Eu ca fiind ceva peste cele de mai sus. Altfel spus, materia organică trece și ea prin faze diferite în funcție de forțele care leagă, în interiorul moleculei, elementele chimice caracteristice lumii minerale. Vorbim de materie organică eterizată, în cazul regnului vegetal, pentru că acolo, în moleculă, elementele chimice sunt ordonate de forțe eterice, astralizată, în cazul celui animal, în care ordinea este dată de forțe venite din astral și spiritualizată, în cazul celui uman în care vorbesc forțe coborâte din spiritual. Dacă aceste forțe se retrag, putem spune că, organismul, celula în cauză, revine la starea imediat inferioară. Lucrul ăsta trebuie să te facă să înțelegi că omul nu este o ființă care ține de pământesc, decât prin corpul său fizic. Pe ansamblu el este o entitate cosmică. Dacă, prin absurd, repet, prin absurd din om s-ar retrage doar forțele de natura Eului, adică ar dispărea Eul spiritual din constituția lui, omul (care acum, de fapt, nu mai este om) ar cădea în starea de animalitate în care elementul superior este corpul senzației, el pierzându-și capacitățile de gândire, memorare... și, implicit, conștiența de sine. Dacă și-ar pierde și corpul senzației ar cădea în starea de... legumă, adică în starea în care în el ar mai exista doar corpul vieții și cel mineral, ceea ce este caracteristic plantei. Acest lucru se întâmplă cu omul de fiecare dată când doarme, de exemplu, stare în care Eul și corpul astral părăsesc corpul mineral și eteric. Până aici, după cum vezi, modificările majore sunt doar asupra conștienței. Dacă, însă, omul este părăsit și de corpul eteric, adică de cel al vieții, corpul său mineral intră în descompunere deoarece el rămâne din acest moment doar sub influența forțelor de natură minerală care îl vor obliga să ia forma și starea specifică lor... „țărâna”. Abia în punctul ăsta vorbim de moarte. Dar ceea ce moare este doar corpul mineral. Doar că, în realitate, procesul este invers de cel de mai sus.
Deci, moartea este opozabilă, cumva, vieții. Dar, nu în sensul că ea ar exista ca ceva care are propria sa entitate, propria sa lume așa cum este viața. Ceea ce numesc aici moarte nu este decât lipsa vieții, adică a corpului eteric. Sau, dacă ar fi să mă răzgândesc, aș putea spune că lumea minerală, regnul mineral, adică, este o lume, un regn al morții. Dar, nu mă răzgândesc. Este ca și cum ai spune că întunericul este doar lipsa luminii. Lumina există, ca entitate spirituală, întunericul nu. La fel și viața cu moartea. Există o lume a vieții, care este lumea eterică cea care dă... „viață” elementului mineral, dar nu și una a morții care să dea... moarte. Lipsa vieții eterice, însă, în cazul lumii sensibile, a lumii minerale, este asimilată cu moartea, dar nu cu lipsa conștienței, după cum spuneam, pentru că această conștiență este caracteristică oricărei forme de existență și ea se află chiar și acolo unde, „îndesată” fiind într-o formă rigidă de natură minerală, devine amorțită până la faza de transă și asta pentru că lumea nu este decât o esență spirituală conștientă sub diferite grade, în funcție de starea de condensare în care se găsește.
Ce se întâmplă, de fapt, când omul spune că moare? Corpul său fizic își pierde legătura cu acest corp al vieții, acest corp eteric, dar, în cazul omului și cu cel astral și cu eul. Legăturile dintre corpul mineral și cel eteric se desfac. Din acel moment corpul material revine sub influența propriilor forțe care îl readuc la ceea ce este: o adunătură de elemente din tabelul lui Mendeleev. Ceea ce, până la moarte, menținea corpul mineral în forma cunoscută de noi, erau forțele eterice ale vieții, forțele astrale și cele ale eului. Doar că, omul nu este acest corp mineral. Acest corp i-a servit în viață doar pentru a-și câștiga ceea ce numim conștiența de sine în planul fizic în care el trăiește. Mă rog, nu numai atât! Dar, asta nu însemnă că ea, conștiența de sine, are natură corporală! Ea nu este decât o individualizare a unei conștiențe superioare. Ea, doar este favorizată spre individualizarea de care corpul fizic, prin senzațiile produse asupra sufletescului, datorită organelor de simț aflate în corpul fizic, la contactul cu lumea exterioară și, totodată, datorită acestor organe de simț, manifestată în acest plan. Prin această conștiență de sine, născută prin opoziția pe care lumea materială obiectivă o exercită asupra subiectivității umane, percepută prin simțuri, omul s-a individualizat ca entitate ruptă de lumea spirituală (ea este unul din roadele căderii biblice). Dar, practic, viața lui nu se încheie în momentul lepădării corpului mineral, pentru că el mai posedă încă acel corp al vieții, adevăratul corp al vieții care și el ține tot de corpul fizic. Omul mai „trăiește, deci și după ce „a dat colțul”... cum îi place să spună... așa... cu jumătate de glas. El își pierde viața, abia din momentul în care își abandonează și corpul vieții, corpul eteric, iar asta se întâmplă după maximum patruzeci de zile de la părăsirea trupului. Acest proces este cumva similar cu ceea ce se întâmplă cu corpul material părăsit de corpul vieții. De astă dată, corpul eteric, care ține și el de corpul fizic, este abandonat de corpul astral, de forțele care vin dinspre acesta și dinspre Eu. Rămânând sub incidența propriilor forțe, el se va descompune, la rândul său, dar în lumea lui, adică în lumea eterică sau a vieții.
Dar, până la descompunere, omul mai are câte ceva de făcut și pe acolo, în lumea eterică, adică a vieții... numită și lume a elementelor. Doar când acest corp eteric se descompune, la rândul lui, putem spune că omul nu mai trăiește, nu mai are viață. Aceste, circa, patruzeci de zile, în general mai puține, fac parte, încă, din viață lui. Ele sunt generatoare de karmă, pentru că în termenul lor omul își mai poate manifesta, încă, voința, deci ele fac parte, încă, din destinul său. Din acest motiv, unii dintre noi se pot reîntoarce... „la viață” din această stare ca urmare a propriei voințe sau... împinși de la spate. Chestie de destin. De aici se întorc cei care suportă acea moartea clinică în cazul în care acest lucru face parte din destinul lor, din anumite motive. Faptul că perioada de doliu ține patruzeci de zile este tot o consecință a faptului că omul, acolo, este încă în viață. Contactul lui cu lumea fizică nu este rupt decât prin faptul că nu se mai poate manifesta în ea, nu mai poate produce efecte perceptibile de cei aflați încă în corpurile lor materiale tocmai pentru că lui îi lipsește, de acum, acest corp. Dar, corpul eteric își are și el organele lui de simț prin care lumea fizică este percepută în aceleași condiții ca înainte și chiar mai bine. Omul eteric poate trăi, încă, între ai lui în această perioadă și sub această formă, doar că el nu mai poate fi perceput de ei în aceeași măsură în care el îi percepe. Prin doliul ținut de familie, el își primește încă recunoștința acesteia, el asistând la ea. Doliul este o formă de respect acordată defunctului nu de „ochii lumii”, ci chiar de... „ochii mortului”. După cele maximum patruzeci de zile, după ce pierde și corpul eteric, contactul cu lumea materială dispare; atât cel fizic cât și cel al conștienței de sine, pentru că el își va pierde, odată cu acel corpul eteric, atât organele eterice de percepție ale lumii fizice, dar și amintirile care îl legau de viața tocmai părăsită și care erau baza personalității lui, și asta pentru că, memoria este stocată în chiar corpul eteric, deci al vieții. Odată trecute cele patruzeci de zile, cei rămași în viață își pot continua activitatea fără grija că defunctul ar putea fi afecta de acest lucru în vreun fel. Dacă unii prelungesc acest doliu la an sau la ani, este doar un fel propriu de a-și arăta suferința sau considerația față de cel dispărut.
Ceea ce se întâmplă și după această fază, a lepădării corpului eteric, nu mai poate fi caracterizat cu termenul de viață tocmai pentru că acel corpul al vieții nu mai face parte din entitatea omului. În acest punct și în acest sens putem spune că omul moare în ideea în care viața din el dispare.
Din acest moment omul există în baza conștienței sale, dar nu mai trăiește, adică nu mai viețuiește lumea materială. Termenii de „viață” și cel de „a trăi” sunt valabil doar pentru lumea materială și cea eterică, pentru om. Pierderea corpului eteric, adică cel al vieții, poate fi considerată ca o a doua moarte. De aici încolo, are loc metamorfoza conștienței, despre care am vorbit în postările anterioare referitoare la subiectul morții. Omul trece într-o lume în care corpul lui exterior, pentru început, este cel astral. Acest corp a fost la rândul lui, matricea corpului vieții. Aici, omul nu mai are viață, dar are conștiență, iar aceasta este mult mai puternică decât cea din viața lui încarnată care este mult diminuată de existența corpului fizic. Să nu ai impresia că această existență este de natura unui vis, frumos sau urât! Cu cât urci mai mult în lumea spirituală cu atât gradul realului crește, dacă mă pot exprima în felul ăsta. Și asta pentru că, orice lume este determinată la existență de lumile superioare ei, adică, realitatea oricărei lumi se află în lumile superioare ei. Forțele care o clădesc, o mențin și o fac funcțională își au originea în entitățile acelor lumi. Legat de conștiența pe care o avem în lumile superioare, prin care omul își desăvârșește, din punct de vedere spiritual, trăirile din viața încarnată, printr-un periplu pe care l-am mai discutat, ea depinde foarte mult de afinitățile pe care el și le-a câștigat în viață prin atitudine (gândire, sentimente, voință), cu caracteristicile fiecărei lumi în parte. Fiecare planetă a sistemului nostru de evoluție, constituie o lume cu trăsături spirituale bine definite și diferite. Dacă în viață, omul nu s-a apropiat, în felul spus mai sus, de specificul spiritual al lumii în care se află la un moment dat, neexistând o afinitate între el, ca ființă spirituală, de acum, și spiritualitatea lumii în cauză, conștiența lui poate fi adormită sau chiar nulă, trecând prin aceste lumi, în care altfel ar fi fost ghidat și... învățat de entitățile autohtone, să le zic, în legătură cu specificul lor spiritual. Aspectul acesta, această pierdere a posibilității de a intra în contact cu specificul spiritual al fiecărei lumi prin care trece „sufletul de acum spritualizat”, drum care constituie, de fapt o adevărată școală spirituală pentru suflet, își va avea urmările... dezastruoase, le-aș spune, fără să exagerez, în ceea ce va fi viitoarea încarnare. Și din acest motiv se spune că, ceea ce este legat aici, în viața fiecăruia, este legat și dincolo, și invers.
Până la urmă, tot acolo ajungem, adică la conștiență și la faptul că moartea nu există decât ca noțiune care definește, la propriu, lipsa vieții, doar că, lipsa ei nu trebuie asimilată și cu dispariția, anihilarea omului, adică cu ceea ce ignorantul înțelege prin moarte. Omul rămâne, încă, în posesia componentelor sale sufletești și a Eului, adică a ceea ce este esențial și nemuritor în el. Existența, acolo, sus, este mult superioară vieții, cum este și normal, pentru că vorbim chiar de lumile care au generat lumea noastră. Acolo putem vorbi de o conștiență mult superioară celei pe care omul o are în viață dar, doar dacă omul s-a îngrijit de acest aspect încă din viață. Pentru a profita de ceea ce este acolo și de ceea ce putem învăța acolo, trebuie să avem trăiri, aici, în lumea fizică, care să nască afinitate cu ceea ce acolo este esența locului. Numai în felul ăsta conștiența noastră va fi trează acolo. Altfel... vom moțăi sau, vom trece ca rața prin apă.
Concluzia este aceeași: nu există moarte. Înțelesul dat de om noțiunii este complet eronat, pentru că el și-a asociat existența numai cu noțiunea de viață, caracteristică doar corporalității sale și, care, într-adevăr... este sau nu este, numai că el omite, în acest caz, conștiența care îl însoțește de-a lungul vieții, dar și după ce ea dispare. În univers, însă, celelalte lumi au și ele la bază existența și viața, dar vorbim de viața spirituală, iar caracteristica existenței este conștiența, nu viața. Viața dată de corpul eteric este un mod inferior de a exista, dacă vrei, un mod de a exista în afara lumii spirituale în care conștiența spirituală este obturată de conștiența de sine născută prin intermediul corpului fizic. Din momentul în care lumea noastră se va mântui, în sensul că, prin evoluție se va integra, la rândul ei, în marea lume spirituală, noi vom EXISTA împreună cu ea, pentru că, de fapt, noi vom fi această lume, iar viața, va continua să se manifeste și acolo, dar și ea, sub formă spiritualizată. Deci, dacă ne întoarcem la... „a fi”, ca ființă în viață, și la varianta negată, concluzia este că termenul „a nu fi” în viață, în cazul omului, este ceva cu mult superior variantei afirmative. Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!