poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 214 .



Somnul rațiunii
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-05-12  |     | 



„Somnul rațiunii... naște monștri”!? Am mai discutat despre ideea asta... ciudată. Pe cât este mai apreciată și folosită, cu atât îmi apare mai... „verde-n perete” încât, o voi faulta de câte ori am ocazia. De fapt, cred că intră în categoria „zicerilor” care dau bine în gura... ignorantului. Sintagma cred că ar fi vrut să trimită cititorul (sau privitorul?) la noțiunea de instinct. Dacă nu e rațiune... omul ar reacționa instinctual... iar instinctul, pentru că vine din corporalitate, îl considerăm ca fiind animalic, ceva de genul ăsta. Dar, de ce monstruos!? Dacă nu e rațiune, s-o fi gândit cel care a emis perla că omul, despre el vorbim, cred, nu e responsabil de faptele sale? Dacă în el... vorbesc instinctele fără ca rațiunea să fie... în facultățile ei, ce putem condamna? O faptă, calificată ca monstruoasă nu poate fi produsă decât de o persoană responsabilă. Dacă în zilele noastre există stări induse care pot fi lipsite de ceea ce numim rațiune, mă gândesc, pe la 1800, când o fi fost „gândit” acest dicton, în afară de alcool... mai exista oare vreo cauză așa, mai ieșită din comun, lăsând de-o parte somnambulismul și somnul?
Să fi fost Goya deranjat într-o așa de mare măsură de alcoolicii vremurilor încât să fie stimulat în a le atribuie un dicton special lor? Pentru că tot am pomenit de... „alcoolicii anonimi”, îmi vine în minte un alt dicton, care se potrivește ca o mânușă la ceea ce vreau să insinuez aici. Zicea, respectivul... că, dacă te cerți cu un om în stare de ebrietate este ca și cum ai exclude o a treia persoană de la discuție. Altfel spus... te cerți cam singur. Starea de ebrietate am luat-o aici în discuție doar ca unul din puținele cazuri în care omul nu mai poate apela la propria-i rațiune. Hm! Spun inepțiile astea pentru că tot încerc să-i găsesc o scuză sau mai bine spus, o explicație... rațională.
Ideea care a stat la baza acestei expresii ar fi cea legată de acțiunea instinctuală, după cum pomeneam mai sus. Spun asta pentru că nu pot ști ce a fost în capul „goyan” când a scos perla. La omul actual, însă, nu prea mai putem vorbi de ea; la reacția instinctuală mă refer. Omul este deja departe de supremația sufletului senzației în care rațiunea nu exista. Individul lipsit de rațiune nu este același lucru cu omul care nu și-ar folosi-o. Expresia nu se referă la acel om, ci la cel actual, adică la omul rațional chiar, pentru că nu poate să-ți doarmă ceva ce nu ai. Iar rațiunea poate dormi doar la un om bolnav sau la omul care, efectiv, este în stare de somn. Dar, ambele cazuri ar trebui să iasă din discuție pentru că vorbim, până la urmă de... responsabilitate.
Pe de altă parte, instinctul nu are nimic condamnabil în esența sa. Pentru faptul că ucide, chiar și un om, pentru a se hrăni, un animal nu devine un monstru. O fi valabil, acest lucru și în cazul în care o faci din plăcere, adică și în cazul în care omul ucide animalul doar pentru plăcerea de a apăsa pe trăgaci? Actul sexual instinctual, în cazul animalului, este justificat de instinctul de procreare. Perpetuarea speciei este chiar o necesitate. Ceea ce vezi tu, în cazul câinilor, așa-zisa nuntă câinească, nu poate fi asimilat cu un viol în grup. Acolo nu există afectivitate sau milă, ci doar instincte de supraviețuire și perpetuare. Monstruozitatea apare abia când la asemenea acte ne împing interese ale căror satisfacere le dăm pe „mâna”... rațiunii pentru a ne arăta drumul spre a ajunge la ele. Mila, afectivitatea, frica... nu sunt supuse rațiunii, dar rațiunea poate fi influențată de ele. Iar, când omul, chipurile, nu-și folosește rațiunea... este din partea lui un act de voință, iar separarea lui de gândire, de rațiune este practic imposibilă. O eroare în ceea ce numim rațiune, o eroare de logică, nu este păcat, este doar o greșeală. Și ea se pedepsește, chiar aici la noi, pe Pământ. Este vorba, însă, de culpă, nu de premeditare. Monstruos este, de exemplu, a nu respecta, în mod voit, libera-voință a semenului tău, adică a-ți impune propria voință, iar acest lucru se face prin acte de rațiune și voință din partea celui care abuzează. Dar, chiar și așa, nu rațiunea trebuie condamnată, ci trăsăturile individuale ale celui care își folosește rațiunea „spre binele lui”, chipurile, dar făcând altora rău. Egoismul, vanitatea, lăcomia, dorințe de tot felul... ele stau la baza unui comportament monstruos împreună cu voința care pune omul în mișcare în vederea manifestării lor, iar atenuarea nu poate fi făcută decât prin iubirea de semeni, prin afectivitate, prin respect față de tot ceea ce înseamnă viată. Rațiunea nu este decât un instrument folosit în a ajunge la îndeplinirea unui scop, la o finalitate. Nu mijloacele prin care ucizi un om, un animal, prin care extermini o etnie, un popor... sunt monstruoase, ci motivația, ideea de a extermina, ura care te împinge la acest gest, foloasele pe care crezi că le poți trage din fapta în cauză.
Care ar fi diferența dintre omul rațional, dintre rațiunea pe care o exersează omul pe parcursul vieții sale, adică, și o rațiune artificială? Robotul, calculatorul depășesc cu mult posibilitățile de judecată ale acestuia. Ceea ce umanizează rațiunea nu este logica, nu este procesul în sine, ci reperele care-i ghidează derularea, cele de care poate ține cont atunci când se pune pe treabă. Trăirile afective, sentimentele, mila, compasiunea, egoismul, lăcomia, vanitatea, trufia, ura, iubirea, dorințele de tot felul, aspirații, ambiții... ar fi doar o parte dintre elementele pe care rațiunea le găsește numai la om, adică exact ceea ce face din cel care raționează, o ființă umană și nu o mașină de găsit variante. Rațiunea, nu este decât o unealtă folosită de gândire spre a ajunge, în condiții date, la scopul pe care îl urmărește omul. Abia acest scop devine motivul care declanșează mersul rațiunii în direcția pe care el i-o indică, iar monștrii de care vorbim prind viață odată cu trăirile care stau în spatele scopului. Monștrii pe care îi subînțelege Goya nu au nici în clin nici în mânecă cu somnul rațiunii. Din contră, abia o rațiune „cât mai trează” cât mai puternică, cât mai logică pusă în slujba unora din atributele de mai sus are ca rezultat monstruozitatea umană, monstruozitatea faptei. Dar, chiar și în acest caz, nu ea este cea care trebuie condamnată, nu ea este cea care trebuie avută în vedere când sunt judecate fapte de acest gen. Adormită sau neadormită, nu ea este cea care naște monștrii, ci ceea ce se ascunde în spatele ei, ceea ce o stârnește, adică. Prin a considera rațiunea vinovată, prin lipsă, nu se face decât să se abate atenția de la adevăratul motiv care naște monstruozitatea. Nu spun monstruozitatea umană pentru că, în altă parte, ea nu există; un monstru nu poate fi decât omul. Premeditarea este un proces rațional, desigur, dar în spatele ei există un scop mânat de trăirile noastre, de sentimentele noastre care abia ele o amorsează. Abia ele poartă adevărata vină.
Nici Hitler, nici Mengele, nici Stalin, nici atâți alții ca ei nu au fost indivizi cu rațiunea „adormită”, ci din contră, cu una foarte ascuțită. Nu din instincte trupești, nu din stări de somnambulism sau de cruntă beție au apărut ororile care le-au făcut, ci din sufletele lor „bolnave”. Dorința de putere, ultranaționalismul lor maladiv, ura pentru oameni de alte rase... lipsa afectivității, a milei, a rușinii... au născut și vor naște, încă mult timp de-acum înainte, monștri. Rațiunea nu este decât un „mijloc al muncii” care poate fi perfecționat prin logică. Dar, obiectul muncii, cel asupra căruia o asmuțim, este stabilit de noi, de voința noastră, iar treaba pe care o punem să o facă depinde, la rândul ei, de bunătatea sau răutatea din sufletul nostru. Cu o lopată poți săpa grădina, dar și gropi pentru „cei care îți stau în cale”; dar nu ea face, din cel ce o folosește în ultimul scop, un monstru.
Acum, pentru că tot suntem aici, poate ar trebui să băgăm în seamă și esteticul. Ai zice, poate: ce legătură are aspectul cu comportamentul, cu morala, adică? Hm... eu zic că o legătură ar exista! Dar, poate nu așa cum o gândești tu! Este vorba despre o legătură dată de un mod eronat de gândire.
Te-aș întreba: pe care dintre ele ai trece-o tu la categoria „propriu”, și pe care la „figurat”? Ce înțelegi tu, la propriu, printr-un monstru? Legi noțiunea, în cauză, de aspect sau de comportament!? Sau de ambele? Probabil, mi-ai spune (îmi dau și eu cu părerea) că aspectul ar fi cel care poate fi legat de o realitate directă, iar comportamentul, poate, doar o figură de stil, o chestie legată de subiectivitate. Dar, oare, aprecierea esteticului nu este o problemă a fiecăruia? Nu ține și el de subiectivitatea din noi? Faptul că cineva nu seamănă cu noi, că aspectul lui este „hidos”, în aprecierea unuia sau altuia, ne justifică judecăți de o asemenea natură? Un asemenea mod de a vedea lucrurile nu face, oare, chiar din cel care gândește în acești termeni un individ cu un comportament imoral? Nu ar trebui, mai degrabă, cel care gândește în acest fel să se caute de ceva în sensul ăsta? Și, atunci, nu ajungem tot la moralitate? Vreau să spun că, termenul nu pate fi asociat decât cu cel de etică. Esteticul nu are ce căuta în acestă discuție.
Ar mai trebui să știi că, sufletul rațiunii are și o componentă afectivă și asta pentru că rațiunea este plată, rece, tăioasă... ea nefăcând decât să arate eului calea prin care poate să-și atingă scopul. Vreau să spun că „eul sufletesc” este... „capul”. El voiește, influențat fiind de ceea ce-și dorește astralitatea din el și de stările sufletești! Gândirea are natură universală, nu este o trăire care individualizează, este doar o abilitate care, însă, avantajează. Abia însoțită de sentimente devine ceva personal. Noțiunile sunt aceleași pentru toți. Este adevărat că viața de cunoaștere poate fi la unii mai bogată, iar la alții mai săracă, dar lucrul ăsta depinde de preferințele fiecăruia. Dorința de a cunoaște stă la baza unei asemenea atitudini! Ea este diferită de la om la om și ea ar produce diferențierea în acest caz, nu gândirea în sine. Unul simte o plăcere în a se instrui, în a gândi, în a învăța, altul poate are alte opțiuni, alte înclinații sau poate, pur și simplu este mai leneș. O raționare corectă are la bază principiile logicii care sunt tot de natura gândirii. Rațiunea nu-și cheamă spre ajutor trăirile sufletești în vederea găsirii unei soluții. Dar, aceste trăiri, dacă există, pot indica direcția spre care rațiunea să se îndrepte în căutarea ei. Altfel spus, rațiunea este supusă, este direcționată de dorințele omului fără, însă, ca reciproca să fie valabila.
Cea ce poate înfrâna poftele și dorințele, care stau la baza manifestării unui act de voință cu caracter monstruos, nu este decât afectivitatea. Așa cum rațiunea ar putea servi actul de voință, împins de dorință, spre o manifestare monstruoasă, tot așa, aceeași rațiune, pusă în slujba afectivității, a bunătății din om, îi va arăta calea exprimării acestor trăiri. Dacă cineva doarme, în cazul unui act monstruos, nu rațiunea este aceea! Putem vorbi, cel mult, de un somn al afectivității, al „umanului” din om, dar cine este pătruns de ele, nu le va lăsa să ațipească nici o clipă. Vreau să spun că, până la urmă, nici somnul afectivității nu ar fi cauza, pentru că dacă ea există, deja, ea nu mai poate adormi, ci lipsa ei sau a... „exersării” ei ar fi cauza. De așa ceva este capabil doar omul în care „afectivitatea”, „omenia” nu au exista niciodată ori se activează doar față de cei forte apropiați. Vorbim de omul care nu a știut sau nu a vrut să-și dezvolte, în intimitatea lui, aceste trăiri sufletești.
Actul în sine îl întâlnim și acum la tot pasul, doar că, îngăduința, nepăsarea sau mai rău, interesul nostru îi șterge tenta de monstruozitate. În jurul tău nu există decât oameni abuzați, violați în drepturile pe care le au, și de care, cei puși să le respecte nu țin cont. Nu trebuie să alergi cu gândul neapărat la un Hitler, Mengele, Stalin... pentru a căuta exemple concludente. Privește la cei care profită de suferințele altora, la cei din cauza cărora bolnavii de cancer din România nu-și pot găsi nici măcar antidotul pentru durere, la felul cum este sfidată moartea și durerea aproapelui pentru interese personale sau de grup.
Dacă ai putea să auzi durerea fiecăruia datorată abuzurilor la care este supus nu ai auzi decât un continuu urlet. Urletul neputinței din ei de a se apăra de abuzatori. Ai tu impresia că ăstora le-a adormit cumva rațiunea!? Te înșeli! Le-a adormit bruma de afectivitate, mila, compasiune, rușinea... Le-a adormit până și credința că vor da cândva socoteală. Nu există, prin urmare, faptă fără aportul rațiunii la omul de astăzi, cel normal evoluat! Dar nu rațiunea o determină; ea îți arată, imparțial, doar calea spre ați atinge scopul. Ea se pune la treabă împinsă fiind de voința ta și urmărește scopul indicat de tine, scop dat de trăirile tale sufletești care îți trezesc interesul într-o direcție sau alta. Dacă nu există afectivitate, dacă... „afectivitatea doarme”... vei călca pe cadavre, cu cea mai mare seninătate spre a-ți atinge aceste scopuri. Asta înțeleg eu prin monstruozitate! Somnul afectivității naște adevărații monștri, despre care vorbim.
Acum, dacă stau să mă gândesc... ca prostu', vorbim despre artă... Goya, nu? Despre poeți, se spune, în general, că nu ar trebui întrebați despre ce au vrut să comunice prin versurile lor, și asta, pe bună dreptate! Emoția este rostul poeziei, rostul artei, generalizând, iar emoțiile sunt trăite în mod diferit de fiecare dintre noi! Ce au înțeles ceilalți, privind tabloul lui Goya; cred că aici este problema!
Hm! Totuși, notorietatea este o responsabilitate. Când abuzezi de ea, aluneci în extrema cealaltă. Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!