poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 357 .



Suferința
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-05-09  |     | 



Durerea? Hm, chiar crezi că... „două vorbe” ar fi de-ajuns?...
Ar trebui, poate, să folosim termenul generic de „suferință” deoarece o putem găsi în mai multe ipostaze.
Omul actual are, deja, cele trei componente în structură lui: fizicul, sufletescul și spiritualul. Cu spiritualul, este adevărat, stăm cam prost, încă. Ai auzit pe cineva spunând... mă doare-n... spirit? Cu siguranță, asemenea oameni există, doar că nu-i vei întâlni pe niciunde strigându-și durerea. Ei suferă în tăcere, dar nu pentru că... a căzut un avion și au murit câteva sute de semeni, nu pentru că, nu știu cine bombardează pe nu știu cine... Ei știu că cine moare, trebuia să moară în circumstanțele respective și la data respectivă; ei știu că destinul, cu toate surprizele lui plăcute și neplăcute, trebuie parcurs obligatoriu spre binele celui căruia îi aparține. Dacă ei suferă pentru ceva, atunci suferă pentru incapacitatea umanității de a ieși mai repede la mal; la malul spiritual al existenței sale. În general, omul se vaită că... îl doare-n... cot, nu? Căutam simbolul nepăsării în trei litere (unul din ele)... și, îl mai doare pe el, din când în când și în suflet.
Dar, să nu bagatelizăm. Durerea există, este o realitate... „dureroasă” dar, înainte de a o... calma, omul ar mai trebui să știe că ea îi aparține de drept. Nimeni nu suferă pe... degeaba în lumea asta și nimeni nu suferă pentru altul, chiar dacă aparențele ar arăta acest lucru. Vehiculul, cel mai „încăpător”, care transportă sufletescul spre spiritual nu este starea de bine. Asta nu înseamnă, însă, că omul trebuie să se vindece de compasiune. Ea este tot o suferință care ne aparține.
Să pornim de la suferință fizică, deci!
Durerea fizică. Mod de atenționare... asupra ce? Desigur că, privind numai la ceea ce omul actual are în „vizorul lui îngust” putem spune: da, durerea este o modalitate de a-l avertiza că ceva în organismul său este în neregulă! Numai că el, omul, se va referi de fiecare dată doar la copul fizic. Vreau să spun că, afecțiunea fizică, de multe ori nu este decât o manifestare periferică a ceea ce se întâmplă, de fapt, în astral sau în eteric. A te mărgini în a remedia o malfuncționalitate doar la corpul fizic, nu are ca rezultat decât o... vindecare locală, mutând, însă, efectele neplăcute spre alte direcții. Un fel de a-ți fura căciula. Spun asta pentru că adevăratele cauze sunt plasate în ceea ce medicina actuală nici măcar nu are habar că ar exista. Mai mult, nu orice afecțiune poate fi vindecată chiar dacă îi localizezi sursa suprasensibilă. Bolile își au origini karmice, iar printre ele sunt și dintre acelea care nu pot fi vindecate, pentru că... așa vrea destinul, pentru că asta consideră el că este în interesul evoluției noastre spirituale. Până la urmă, ăsta este singurul argument care contează în „economia” vieții fiecăruia: evoluția spirituală.
Să ne limităm, totuși, doar la subiect, adică la suferință. Ea este resimțită în corpul fizic, acolo unde sunt afectate organele fizice. Dar, ea este doar resimțită prin corpul fizic, locul ei de manifestare fiind, de fapt, corpul senzației. Durerea nu poate să apară decât într-o organizare în care există un corp astral, adică un corp al senzației.
Mineralul, aparent, nu suferă de durere. Spun aparent pentru că și el este parte componentă a unei entități care deține și ea un corp astral, doar că acest corp astrala nu se află unit cu cel fizic în plan material. Dar, acolo unde se află, există și pentru el un soi de suferință. Așa, ca o curiozitate, aș mai putea să spun că suferința mineralului nu este provocată de spargerea lui, de fărâmițarea lui, ci din contră, de conglomerarea lui. Starea lui de „bine” fiind țărâna, pe care nu o apreciază nimeni, nu mult admirata stâncă, adică monolitul.
Nici planta, care este compusă din corp fizic și eteric, deci care are deja viață, nu suferă de durere aici, în preajma noastră. Ai auzit vreo plantă scâncind? Dar, ce spuneam pentru mineral este valabil și pentru plantă. Și ea are, undeva, în suprasensibil un corp al senzației care, la rândul lui, poate fi afectat de acțiunile care se exercită asupra ei aici, în plan material, iar ceea ce produce suferință plantei nu este tăierea, ci smulgerea ei din rădăcină.
Animalul, de astă dată, compus fiind din corp fizic, eteric și corp al senzației este supus durerii fizice chiar aici, în planul fizic, la fel ca și omul.
Omul, compus din corp fizic, eteric, astral dar și eu, este supus atât durerii fizice dar și celei psihice. „Modul de funcționare” al omului în planul fizic îți va aduce argumente în plus la ceea ce spuneam mai sus.
Când doarme, omul (și animalul) nu simte durerea fizică datorită faptului că astralitatea care include corpul senzației părăsește în somn corpul fizic și eteric; legătura dintre ele fiind menținută doar prin așa zisul cordon ombilical spiritual. Ceea ce rămâne în pat sau pe unde mai poate el dormi, nu este decât... leguma, adică acel corp fizic și eteric pe care le posedă și planta.
Anestezia funcționează pe principiul înlăturării legăturii dintre corpul fizic și astral, fie prin desprinderea corpului astral, de cel eteric și fizic, prin anestezie totală, care nu este decât un somn foarte profund, fie prin deplasarea locală a corpului eteric prin anestezie locală. Faptul că, în cazul anesteziei locale, omul este conștient, iar în cazul celei totale conștiența dispare, se datorează faptului că, această conștiență depinde de corpul astral, nu de cel eteric.
Dacă este înlăturat corpul eteric din locul afectat al corpului fizic, prin anestezie locală sau prin metode de concentrare, legătura dintre corpul fizic, cel afectat de disfuncționalități sau rănit și corpul senzației este întreruptă de asemenea, dar doar local; durerea nu mai este resimțită pentru că dispare mijlocitorul dintre locul afecțiunii fizice și cel al manifestării ei, cel care transformă afecțiunea în durere, corpul senzației.
O astfel de stare, în care corpul eteric este deplasat dintr-o anumită zonă a corpului, este pusă în evidență și prin banala amorțire a anumitor zone din cauza unor poziții defectuoase (stare de amorțeală care nu este indicat a fi prea mult prelungită pentru că fără suportul copului eteric, al vieții, zona poate muri) sau chiar atunci când suferim o lovitură puternică, iar durerea nu apare imediat. Corpul eteric, prin urmare, are rol de a asigura legătura funcțională dintre corpul fizic și cel astral. Dacă această legătură este temporar înlăturată, local, durerea dispare. Insist pe aspectele astea deoarece, corpul eteric nu poate fi înlăturat, nu poate fi despărțit complet de cel fizic. La o asemenea separare ar interveni moartea corpului fizic.
Pomeneam, prin alte postări, de natura karmică a bolilor și despre originea lor. Spuneam atunci că sunt boli datorate cedării omului la influențele ahrimanice și luciferice care se exercită asupra lui și că, cele ahrimanice ar fi nedureroase în comparație cu cele luciferice care sunt dureroase, de astă dată. Să vedem cam despre ce ar fi vorba!
Bolile ahrimanice, nedureroase.
Când vorbim despre influența ahrimanică asupra omului vorbim de greșeli de înțelegere sau chiar de minciună. Numele de Ahriman vine de la perși, de fapt de la zoroastrim, care este numele religiei fondată de Zoroastru, cartea lor de... „căpătâi” fiind Avesta. În cultura occidentală, Ahriman mai este numit și Satan sau Mefistofeles. Această, din urmă, denumire înseamnă: „cel care deformează înțelegerea„ sau „mincinosul”, tocmai pentru că influența lui asupra omului constă în a-i denatura înțelegerea față de lumea înconjurătoare. Exemplul cel mai tipic și de fapt idealul ahrimanic în deturnarea înțelegerii umane este acel paradis terestru prin care el încercă să abată atenția omului de la lumea spirituală. Toată această influență, Ahriman o exercită prin intermediul corpului eteric... în care durerea nu se manifestă. Cum sufletul rațiunii nu este decât viețuirea ca eu a acestui corp eteric, această influență afectează gândirea și rațiunea specifică ansamblului corp eteric-suflet al rațiunii. Deci, în cazul lui nu vorbim de corpul senzației. De ce îți spun toate astea! Pentru a înțelege de ce bolile moștenite karmic care provin din greșeli de natură ahrimanică dintr-o viață anterioară nu se manifestă prin durere, ele fiind legate de corpul eteric. Dar, asta nu înseamnă că sunt mai ușoare. Ele au, în general, predispoziția de a afecta organul fizic prin care s-a comis greșeala, iar acest lucru este cu atât mai ușor de înțeles cu cât ajungi să pricepi că anatomia și fiziologia corpului fizic nu sunt aceleași cu cele eterice și astrale. Această afectare, de care vorbeam, se poate produce până la dispariția organului în cauză. Când vezi copii care se nasc cu asemenea... tare sau oameni cu organe amputate, e bine să te gândești la așa ceva, pentru că despre o astfel de moștenire poate fi vorba.
Mitul legat de Prometeu cam despre așa ceva vorbește și el. Prometeu este reprezentatul mitologic al lui Ahriman. Darurile oferite de el omenirii, cu scopul de a-i ușura viața pe pământ, nu aveau ca țintă decât legarea omului de lumea fizică și a-i abate, în felul acesta, gândul de la lumea spirituală, cu care chiar el, Prometeu era în mare conflict. Probabil că te surprinde afirmația mea, dar chiar așa este! El este pedepsit, pentru faptele sale, legat fiind de o stâncă, care simbolizează lumea materială, ca apoi, un vultur să îi devorează ficatul. De ce tocmai ficatul? Pentru că ficatul, printre altele, este un organ care poate fi afectat de boli fără a produce dureri.
Bolile care, de astă dată, au ca sursă, păcate luciferice, au legătură directă cu corpul senzației, pentru că acolo se manifestă influența luciferică; vorbesc despre ispita care ne încearcă eul. Din acest motiv bolile moștenite în urma unei karme legate de entitățile luciferice se manifestă dureros.
Spuneam, prin alte postări, că... greșeala ahrimanică, privită pe o scară a răului este inferioară păcatului luciferic, care apare prin acceptarea de către eu a ispitei, ea, greșeala, având la bază doar o neînțelegere din partea eului, nu o acceptare.
Faptul că durerea se formează în corpul senzației trebuie să te facă să înțelegi că de ea nu scapi nici după moarte prea repede în cazul în care ea există. Este adevărat că, nemaiexistând corp fizic se înlătură o sursă serioasă a durerii, dar în purgatoriu, corpul senzației încă există. Acolo, prin el, nu vom mai simți durerile provocate de afecțiuni interioare sau exterioare ale corpului nostru fizic, dar vom resimți, prin corpul senzației, „durerea fizică” pe care, în timpul vieții, am provocat-o altora și asta pentru că, acea durere era, la rândul ei, localizată în corpul senzației aparținând persoanei în cauză, iar acolo, în purgatoriu, spuneam că entitatea umană este „întorsă pe dos”, astfel încât, tot ceea ce odată a existat ca „senzația altora” provocată de noi în exteriorul nostru, devine acum, propria trăire, propria interioritate. Chestia asta nu este valabilă doar în relația noastră cu ceilalți oameni, ci și în relația pe care o avem cu întreg regnul animal, pentru că și el este posesorul unui corp al senzației. Mai mult, chiar și pentru relația cu regnul vegetal, într-o anumită măsură, putem avea acolo de suferit, pentru că și pentru el există un corp-grup al senzației, așa cum există și un suflet-grup acolo în lumea astrală, care va pretinde, la rândul lui, anihilarea tensiunilor apărute între om și vegetal pe planul terestru, chiar dacă el este localizat în alt plan existențial. Din acest motiv, această reglare de conturi se va face atunci când sufletul, îmbrăcat încă în corpul astral, va parcurge zona în cauză. De boli și de efectele lor, omul scapă abia în lumea spirituală atunci când, imediat după ce a părăsit purgatoriul, deci după ce face pasul în lumea spirituală la propriu, intră în sfera lui Mercur, în sfera Arhanghelilor.
Să pomenim acum ceva și despre... mă doare-n suflet!
Suferința sufletească, datorată proceselor de conștiință ca urmare a unor fapte prin care-i afectăm pe cei din jur, are ca origine existența entităților numite ernii, care se manifestă în gândurile născute ca urmare a faptei. În actuala configurație umană, „atacul” erniilor îl percepem interiorizat sub forma acelor procese de conștiință care pot genera stări sufletești foarte neplăcute. Despre aceste aspecte, despre câte feluri de ernii există și asupra căror feluri de fapte se apleacă fiecare dintre ele am mai discutat în alte postări. Aș mai vrea să adaug că, raportul omului cu aceste entități ale... moralei, să le zic, a depins, în decursul timpurilor, de nivelul evolutiv al acestuia. Când omul nu avea încă o structură sufletească distinctă, când el încă nu se putea interioriza în trăiri proprii sufletești, când procesul de gândire, care astăzi este la îndemâna oricui, încă nu apăruse în om ca ceva care să-i aparțină, el neputând, din acest motiv să emane ființe gând în lumea eterică și astrală, când încă omul mai avea percepții directe venite din lumea spirituală, aceste entități îi însoțeau aievea existența. Atacul lor era perceput ca venind din exterior ca o agresiune fizică. Pe măsură ce viață sufletească a prins contur în ființa umană, pe măsură ce omul a devenit capabil să dezvolte în sine o viață sufletească, prin gândire și sentimente, care să-i aparțină numai lui și când legătura nemijlocită cu lumea spirituală a dispărut, percepția lor directă a început și ea să se estompeze, dar nu și efectul. Treptat, suferința provocată de atacul din exterior al erniilor s-a transformat în suferința provocată de procesele de conștiință, deci ca ceva venind din interior, dar care are, totuși, aceeași origine. Atacul făcându-se acum prin intermediul ființelor gând emanate prin gândire, de care vorbeam mai sus.
Aceste procese dureroase ale conștiinței care își au originea în ceea ce spuneam mai sus și care se datorează unor fapte reprobabile ale omului, nu trebuiesc confundate cu stările afective, la fel de dureroase și ele, de altfel, provocate de nerealizări, neîmpliniri, pierderi de orice natură, inclusiv a celor dragi din jurul nostru. Aceste din urmă stări au drept cauză egoitatea. Personalitate umană, în momentul actual al evoluției, își dezvoltă o viață sufletească proprie în paralel cu cea care îl întâmpină din exterior și pe care și-o însușește prin simțuri și o înțelege prin gândire, adică prin cunoaștere. Această viață sufletească este populată cu dorințe, idealuri, ambiții... dar și cu reprezentările ființelor dragi care îl însoțesc în viață. O neîmplinire, mai mare sau mai mică, un eșec, o pierdere materială sau personală a unei ființe cu care suntem legați prin diferite raporturi, determină apariția în viața sufletească a unui gol pe care egoul îl resimte ca fiind ceva dureros. O suferință a cărei intensitate este dată de natura și puterea raportului pe care l-am avut cu problema în cauză. Mai altfel spus sau mai direct, toate aceste stări măsoară egoismul fiecăruia. Acest soi de suferință îl poți regăsi evidențiat și în ceea ce Buddha denumea drept „calea octuplă”. O altă sursă a suferinței sufletești ar fi și stările de empatie prin care sufletul fraternizează cu suferința celorlalți, doar că, empatia deja face trecerea spre tipul de afecțiune spirituală.
Dureri de natură spirituală... hm! Aici putem vorbi, poate, doar de empatie ca ceva adăugat cunoașterii de natură intuitivă, și poate și inspirată în care se produce o fuziune între entități, astfel că, trăirile uneia devin și stările celeilalte. Deci, putem vorbi de un soi de suferință, nici fizică, nici sufletească prin care o entitate, mult superioară, „fraternizează”, în durere, cu entități inferioare. Acest lucru poate fi înțeles, cumva și prin faptul că, întregul univers nu este în fapt decât o entitate ale cărei „organe”, la rândul lor, nu sunt decât tot entități, construite la rândul lor, din alte și alte entități din ce în ce mai puțin evoluate. Mă gândesc... la un proces radiant având ca focar locul unde suferința este... la ea acasă.
Ce ar mai fi interesant de spus, este că, odată cu evoluția, asistăm la o... comutare graduală, în om, a suferinței, de la forme primare, cum sunt cea fizică și sufletească, la varianta lor spirituală. Prin asta nu trebuie înțeles faptul că ar exista o trecere a durerii fizice și sufletești într-o formă spirituală, adică o spiritualizare a lor. Nu! Ideea este că, prin evoluție, comportamentul omului în viața încarnată tinde a se schimba. Pe... „viață ce trece”, el va înțelege că cel cu care se însoțește în aventura existenței nu este diferit de el decât aici, în lumea materială. În lumile arhetipale cam toate sunt la comun. Omul va înțelege nu numai că răul pe care îl face cuiva nu este în realitate decât un rău făcut propriei persoane, dar va fi și capabil să își schimbe comportamentul de așa natură încât moștenirea karmică să nu mai includă nici suferință fizică, nici suferință sufletească. Nu același lucru se va întâmpla cu ceea ce numeam suferință spirituală. Cu cât gradul evolutiv al omului se va ridica, cu atât primele două forme vor ceda locul celei de-a treia. Și asta pentru că, prin evoluție, omul va ajunge să își joace adevăratul său rol în lumea spirituală, acela de a dărui, de a se îngriji, la rândul lui, de evoluția regnurilor inferioare, care sunt parte „organică” din propriul său val evolutiv și care, au fost plasate acolo, printr-o stagnare a evoluției, tocmai pentru a-i înlesni, la timpul potrivit, propria-i ieșire din tenebre. Odată pasul făcut, el are „obligația”, de acum, să le ajute, la rândul lui, în evoluția lor. De atunci înainte, propria-i evoluție va fi dată tocmai de acest raport pe care el și-l va stabili cu aceste regnuri, care, ca și noi, pentru a se ridica, la rândul lor, vor trebui să traverseze tărâmul suferinței. În acele circumstanțe suferința lor va fi și suferința noastră.
Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!