poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 175 .



Eu, cel ce sunt, cel ce am fost... și cel ce voi fi
personale [ ]
III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-05-08  |     | 



Voi relua discuția de la ideea de discontinuitate a conștienței din penultima postare unde spuneam că, înaintea nașterii are loc o stingere a acesteia pentru noua ființă ce urmează a se naște. De fapt, vorbim despre conștiența conștientă de sine, adică acea conștiență, determinată în planul conștienței Eului spirituala ca fiind adevărata noastră subiectivitate și care nu se va stinge niciodată ea urcând pe trepte tot mai înalte. Tot ceea ce înseamnă conștiență de sine a eurilor sufletești, cele pe care Eul spiritual le generează de fiecare dată când se va manifesta într-o nouă viață, nu apare decât ca element obiectiv în planul acesteia, element care are o continuă fluctuație de la o naștere la următoarea naștere, atunci când, practic ea se stinge pentru noua încarnare, noua ființă, născându-se doar cu o conștiență neindividualizată. În mitologie acest fapt este marcat prin traversarea râului Lethe, numit și râul uitării (uitarea fiind chiar pierderea conștienței de sine). Traseul unei astfel de conștiențe de sine ar fi cam următorul. Ea începe a se forma odată cu nașterea, în planul conștienței de bază, manifestată în planul corpul astral ca un blanc. La copil, conștiența de sine începe a da semne abia după vârsta de trei ani, atunci când apare și capacitatea gândirii, trei ani fiind vârsta aproximativă de la care omul începe să aibă amintiri, urmând a fi întărită, prin acumulări cognitive, pe întreaga durată a vieții. Pe parcursul vieții ea poate să dispară în mod accidental, și de fiecare dată când adormim. După moarte, conștiența de sine este încă prezentă în aceeași stare până la pierderea corpului eteric, cel care înmagazinează memoria noastră, întreaga cunoaștere dobândită pe parcursul vieții. Din acest moment omul rămâne doar cu stările emoționale atașate, în timpul vieții, cunoașterii pe care a pierdut-o odată cu corpul eteri. Ceea ce mai rămâne din cunoaștere, totuși, vor fi doar acele gânduri, care în viață erau detașate de lumea materială. Trecerea la noua stare nu implică o pierde a conștienței de sine, ci doar o diminuare a ei; conștiența, pe ansamblu fiind foarte puternică, susținută fiind de conștiența de bază despre care vorbeam mai sus. În următoarea fază, adică în purgatoriu, spuneam că are loc o întoarcere pe dos a entității sufletești. Trăirile interioare, cele din viață (sentimente, pasiuni... generalizate la simpatie și antipatie), devin lumea, mediul care acum este perceput în exterior, iar tot ceea ce omul, prin faptele sale, a determinat, ca trăiri, în sufletele celor din jur, devine interioritatea lui. Acest lucru se mai poate defini ca fiind contraponderea spirituală a faptelor lui din viață. Abia această contrapondere, prin... „școala” purgatoriului, prin ceea ce înțelegem acolo în legătură cu ce am făcut în viață, după judecata aplicată de propriul nostru Eu, devine adevărata conștiență de sine a vieții pe care am încheiat-o; devine eul spiritualizat al încarnării pe care tocmai am parcurs-o, eu sau conștiența de sine, dacă vrei, cu care vom putea intra și ne vom putea manifesta în lumea spirituală. Acest eu, împreună cu conștiența lui, va parcurge lumea spirituală și, în funcție de afinitățile create încă din viață cu nivelurile spirituale pe care le va traversa acolo, conștiența îi va fi mai trează sau mai adormită, de această stare contând forțele pe care și le va putea extrage din aceste lumi, pentru viitoarea sa încarnare, pentru modelarea ei. Acest eu, împreună cu conștiența lui, pe care noi, cei de aici îl privim acum ca pe eul încarnării anterioare, este cel care va determina, împreună cu entitățile care se ocupă de om, noua configurație a ceea ce va fi omul în următoarea viață. Adică destinul și toate caracteristicile lui viitoare care vor fi depuse în viitoarea corporalitate a acestuia (morfologie, instincte, temperament, caracter...). Pe baza a ceea ce a putut acumula acest eu al vieții anterioare, este construit viitorul om. Conștiența eului, din viața anterioară, se stinge, după cum mai spuneam, în noul corpul astral care își formează, la rândul lui, un nou corp eteric, matricea viitorului corp fizic, moment în care acea inversare din purgatoriu, despre care vorbeam, se produce din nou. Tot ceea ce a „construit” acest eu, împreună cu entitățile... de resort, tot ceea ce a acumulat drept calități, predispoziții pentru viitorul om, devine, acum, interioritatea lui. După momentul stingerii conștienței, de care vorbeam mai sus, urmează unirea cu persoana care va fi mama viitorului copil și nașterea acestuia.
Acest eu al vieții anterioare va fi pentru noul om încarnat, eu diriguitor al vieții sale. De acolo de unde rămâne, din lumea spirituală, adică, el va transmite periodic impulsuri spre îndeplinirea destinului celui care acum este în viață. Cu el ne mai întâlnim și în timpul somnului, atunci când suntem judecați pentru faptele de peste zi. El poate fi considerat un fel de... înger păzitor al vieții celui încarnat, fără a avea, însă, statutul de adevărat înger. Poate v-ați întâlnit cu el în somn, poate ați primit instrucțiuni sau previziuni de la el într-o stare de conștiență pe care nu v-ați putut-o explica. El o să vă apară ca o persoană de sex opus, pentru că, încarnările, de regulă, dar nu obligatoriu, alternează sexele, ca o persoană îmbrăcată într-un veșmânt de culoare nivelului evolutiv pe care l-a atins în viața sa... ceva între negru și alb, cel mai probabil gri. Noul eu pe care îl construim pe timpul vieții, de data asta, adică eul nostru sufletesc actual, este responsabil de reacțiile noastre la ceea ce ne pune destinul în față, reacții care se vor contabiliza ca bază karmică pentru viitoarea viață, și nu este cu adevărat închegat decât atunci când va avea și el, după moarte și după parcurgerea lumii spirituale, postura de eu diriguitor pentru următoarea viață.

Ce ar ști omul, așadar dacă nu ar exista acest hiat, această... „trecere a râului uitării”? El ar ști că existența lui este o continuitate, că el, cel adevărat, este Eul spiritual, acela care se manifestă repetat în vieți pământești, că fiecare viață naște o personalitate cu propria-i conștiență de sine care nu are legătură cu ce a fost anterior decât prin ceea ce a moștenit prin trupescul său, că destinul său este, de asemenea, consecința vieții anterioare, că propria-i viață și propriul comportament sunt baza metamorfozată de la care va porni, în evoluție, următoarea personalitate... Dar, cu toate astea, el, ca nouă personalitate, ca nouă „mască”, tot străin se va simți față de toți predecesorii lui. Nu va exista o legătură afectivă așa cum, în viață, sentimente puternice ne leagă de părinți, copii, persoane iubite sau chiar și prieteni. Conștiența de sine nu va da semne că ar fi legată de ce ar mai fi fost și înainte. Această unitate a personalităților manifestate în mod repetat, nu o vei găsi decât în Eul spiritual și asta doar dacă vei reuși să i te alături încă din viață, iar acolo nu vei găsi nici simpatie, nici antipatie, ci doar iubire.
Prin corporalitate, nu ești decât o prelungire a anterioarei manifestări. Și, când spun corporalitate, mă refer la toate cele trei componente ale ei. Dacă ar fi să privești entitatea umană, cea încarnată, dar și cea neîncarnată, ai vedea un corp fizic, spațial, care îți redă starea ta de moment, un corp eteric temporal care se întinde din momentul acum până undeva înainte de concepere, un corp astral, scos din spațio-temporalitate, aflat dincolo de pragul nașterii, adică în lumea spirituală, care îți va vorbi de existența de dinainte de naștere, apoi un eu, cel al încarnării anterioare care îți va spune ceva despre viața anterioară, viață în care el a jucat rolul de eu sufletesc, ca apoi, în spatele lui să regăsești multitudinea de euri ale încarnărilor anterioare, din ce în ce mai puțin evoluate, ca în final, după o lungă călătorie care, repusă în timp, ne-ar indica un periplu de mii de ani, ne vom întâlni cu Eul nostru spiritual, cu adevăratul nostru eu. Dacă ar fi să „mergem” și mai departe, am ajunge la Eul grup, din care s-a născut Eul nostru spiritual, ca în final, să ne contopim în entitatea Ellohim, cea din care a provenit acest Eu grup, Tatăl nostru cel manifestat. De ar fi, acuma, „să privim înainte”, drumul nostru ar fi presărat de viitoarele noastre euri sufletești, din ce în ce mai evoluate, de data asta, ca în cele din urmă, să ne dizolvăm, împreună cu ultimul eu sufletesc, în același Eu spiritual, cel născut din Ellohim, dar, și el, ridicat pe o treaptă superioară de existență, de conștiență și asta datorită eforturilor și... suferințelor prin care au trecut „copiii” săi, adică noi, eurile sufletești. Drumul nostru nu s-ar opri nici aici, dar ce urmează a fi, va ține de alte sisteme de evoluție.
Ți se pare că toate astea seamănă cu ceea ce vezi în oglindă?... Hm! Acum, nu te gândi chiar la... un cârnat, lung, de aici, până hăt departe... care te unește, prin Eul tău spiritual, cu esența entității spirituale din care acesta s-a individualizat! Aparența cam asta ar fi, doar că, celelalte componente nu au o caracteristică spațială, după cum spuneam. Ele pot fi toate chiar în același loc, caracterizate, însă, prin stări diferite de manifestare. Poți să te gândești la stări vibratorii diferite, dar concentrate în același punct, sau la stări de agregare diferite care se întrepătrund la fel cum gazul, pe la noi, ocupă cam tot ce este spațiu și în spațiu, chiar dacă noi percepem altfel și ne miram, tare, când vestitul Sfarmă-piatră, scotea apă din ceea ce strângea el în pumn.
Practic, până la douăzeci și unu de ani, nu faci decât să dezvolți moștenirea lăsată de predecesorul tău. Uite-te-n... aceeași oglindă, privește-ți forma, studiază-ți în mod obiectiv temperamentul și caracterul, privește-ți părinții, colegii de școală, ambianța... să-i zic culturală, în care te-ai născut, adică etnia, naționalitatea... toate evenimentele majore prin care treci, puse în fața ta prin destin și, chiar dacă ai depășit pragul de mai sus, la vârstă mă refer, privește-ți bolile, neputințele... sau, de ce nu... putințele; toate, toate îți vor vorbi despre existențe trecute de care tu nu ai habar! Toate îți vor arăta „chipul” aceluia care a fost. Nu te revolta, chiar nu este cazul! Când te simți stăpânit de asemenea stări gândește-te la ce faci tu, acuma, adică în viața asta, pentru cel care te va urma! Toată sarabanda asta a manifestărilor nu se va opri odată cu persoana ta, cu cel ce ești acum. Tu nu ești decât unul dintre toți și nici măcar unul aflat pe undeva pe la mijloc. După tine vor urma mult mai mulți decât ai avut ca înaintași.
Până la douăzeci și unu de ani ființă ta nu face decât să reîncarneze ființa anterioară. Tu, cel care vei lăsa moșteniri celui ce va fi, ești acela care se „dezlănțuie” abia după vârsta maturității. Abia de atunci începe a se forma în ființa ta noul om, cel din încarnarea în cauză. Iar această „formare” constă în „lupta” de a-l transforma, pe cel moștenit, în ceva mai bun, chiar dacă impresia ta este că te ocupi cu altele, pe aici. Lupta de a-ți schimba caracterul, de a-ți stăpâni temperamentul, pasiunile, impulsurile, dorințele. Toate greșelile pe care le vei face și toate lucrurile bune, desigur, le vei transmite, sub o formă sau alta, celui care te va urma. Nici, bunăstarea ta de acuma, nici renumele, nici poziția ta socială... nimic din toate astea nu-i vor fi lui de vreun ajutor, iar ție, după moarte, nici atât; din contră.
Fă o legătură între modul cum este privit minorul, din punct de vedere al responsabilității faptelor, și ce ți-am spus că se întâmplă după vârsta de douăzeci și unu de ani! Abia după această vârstă omul este responsabil pe deplin în față legii, dar și față de cel care îi va urma. De ce? Pentru că cel ce... este până la vârsta majoratului este de fapt moștenirea pe care a primit-o, este rezultatul efortului pe care l-a depus, în viață, predecesorul lui. Iar acum, el este chemat să mai adauge o treaptă la ceea ce a primit, treaptă care va fi și primul „pas” pentru urmașul lui. La fel ca în viață, nu? Copilul primește o moștenire de la părinții lui, ca ceva ce nu a fost rodul muncii sale. El pornește în viață de la nivelul material moștenit de la părinți, urmând ca, prin efort propriu, să adauge și să lase și el ceva, ceva peste ce a primit el, urmașilor lui. Chestia cu Talantul.
Această moștenire pe care o vei lăsa va depinde foarte mult și de modul în care te vei descurca dincolo, adică după ce treci pragul morții! Dar, nu trebuie să uiți că, dincolo, accesul la posibilitățile de a scoate ceva mai bun din tine, pentru viitoarea încarnare, depinde exclusiv de atitudinea ta de aici, după cum spuneam și mai sus. Acolo nu poți aborda nimic din ceea ce neglijezi acum. Ce ai închis în viață (adică ceea ce ai ignorat) îți va fi închis și dincolo, și invers. Nu îți sună cunoscut? Un interes excesiv spre cele lumești, adică spre materialitatea vieții, fără a căuta componenta spirituală a fiecărui lucru, a fiecărei trăiri, te va purta în viața de după moarte într-o stare de amorțeală, mai mult sau mai puțin conștientă, care nu-ți va permite să trudești cu folos pentru o viitoare devenire superioară. Iar această căutare nu înseamnă să sapi, să zidești, să dărâmi. Înseamnă ceva mult mai simplu; să fii doar „om” cu semenul tău.
Din ce am încercat să explic mai sus, ar trebui înțeles și faptul că, adevărata origine a omului... a mea, a ta... nu trebuie căutată pe linia ereditară a părinților, lucru despre care am tot vorbit. Pe această linie omul moștenește doar forma, corporalitatea împreună cu tot ce este legat de ea. Doar că, omul nu este acest corp supus dispariției, deocamdată. El este Eul cel veșnic! Iar ca eu, ca personalitate, el își are rădăcinile chiar în acest Eu. Acolo, în Eu se găsesc adevărații lui înaintași! De acolo își primește, de acolo își moștenește fiecare dintre noi, caracteristicile care ne determină ca ființă în fiecare viață. Părinții și copiii noștri nu împart cu noi decât o linie ereditară „comandată” de karma fiecăruia, prin care moștenim „meritele” atribuite prin destin. Faptul că ne însoțim cu ei este o problemă de conjunctură dictată de karma care ne găsește în linia ereditară respectivă afinitățile corespunzătoare moștenirilor noastre spirituale. Altfel spus, noi nu moștenim de la părinți decât aspectul fizic exterior și nici ăsta fără acordul karmei! În rest, toate sunt moșteniri care ne parvin de la înaintașii noștri pe linie spirituală. Linia ereditară nu face decât să ne pună la dispoziție, în plan material, această moștenire. Lucru valabil și pentru copiii noștri. Ca să se înțeleagă și mai bine, poate ar mai trebui spus că, la fiecare nouă manifestare, linia ereditară se schimbă, este alta, fără nicio legătură cu cele anterioare. Nu același lucru se întâmplă, însă, cu înaintașii noștri în ale manifestărilor. Ei vor fi mereu acolo, în spatele nostru și, în final, noi toți vom fi un „eu”, același „ Eu”, tot așa cum... „mărul lui Buddha”, nu este împlinit ca arbore, decât împreună cu toate roadele sale. Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!