poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 209 .



Despre religii
personale [ ]
I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-04-15  |     | 



Să încercăm, acum, după ce am fixat câteva repere referitoare la Trinitate și tripartiție, să spunem câte ceva despre religii. Aș vrea să dau, mai întâi, o definiție a religiei, pentru a ști despre ce vorbim, de fapt. Este, oare, atât de greu să o definim? Am întâlnit destul de des ideea asta, iar la cei care spuneau că au înțeles despre ce ar fi vorba, am constatat contrariul. „Religie”... hm! Dacă privim semantica cuvântului constatăm că înțelesul lui este de „a lega, a relega”, cuvântul venind din latină. Ce ar avea, oare, ea... religia de legat? Vechiul Testament ne vorbește despre căderea omului, căderea lui din lumea spirituală în cea materială, ca urmare a influenței luciferice. Nu cumva la asta se referă termenul de religie? Adică la relegarea celor două lumi. Adică la relegarea lumii materiale de lumea spirituală din care, cândva a căzut? A înțeles, oare, cineva, și asta o spun ca argument spre a întări cele de mai sus, că pentru un om care și-a depășit, și-a dizolvat personalitatea, adică peste acela care a coborât Duhul Sfânt, religia își pierde orice sens, pentru motivul că el, ca persoană, s-a relegat de lumea din care a căzut? Ai auzit cumva ca îngerii sau alte entități care aparțin deja lumii spirituale să fie preocupate de ceva asemănător religiei umane în scopul propriei evoluții? Hm!... Să trecem la subiect!
Mereu am afirmat că religia ar fi, oarecum, conformă cu nivelul evolutiv al umanității, iar despre om, ziceam, în postările anterioare și în altele, că ar fi compus din multe... chestii, puse acolo unda după alta dar, având fiecare scopul ei precis. „Chestiile” astea au fost adăugate pe rând, fiecare într-o anumită perioadă de evoluție. Vorbeam, de asemenea, despre cicluri evolutive în care primele faze constau în repetări sau, altfel spus, perioade în care se reface structura construită în cicluri anterioare, tot acest proces corespunzând, spuneam, principiului Tatălui din Trinitatea Divină, ca apoi să se adauge, în alte faze, elementul ce constituie noutatea evolutivă a ciclului în cauză, noutate care se zidește datorită principiului activ care este cel al Fiului, ca în final să se treacă la „ajustarea” lor, în așa fel, încât să fie pregătite pentru ciclurile din manifestările următoare; tot acest proces fiind realizat prin anticiparea fazelor despre care vorbeam, anticipare care intră în responsabilitatea celui de al treilea principiu trinitar, cel al Spiritului. Cum omul, prin corporalitate, suflet și spirit, componentele sale „constitutive”, este o manifestare a celor expuse mai sus, deci și a celor trei principii, ar trebui înțeles că, religia va reflecta, la rândul ei, principiul preponderent care susține evoluția în etapa pe care o străbate umanitatea la momentul respectiv. Vom putea vorbi, deci, despre o religie a Tatălui, legată de perioada evolutivă în care omul nu este, încă, decât o configurație corporală, una a Fiului, corespunzătoare etapei în care se traversează epoca în care același om își construiește componentele sufletești, deci eul ca personalitate, pe care le va adăuga structurii anterioare reprezentată de corporalitate, și alta, a Spiritului, atunci când el se va afla în perioada de anticipare a elementelor sale spirituale, a ființei sale spirituale, după ce le-a încheiat pe celelalte două. Prin urmare, putem spune că, din acest punct de vedere, religia corectă pe care omul trebuie să o îmbrățișeze, pe parcursul vieții sale, este cea corespunzătoare nivelului său evolutiv, adică principiului care activează în el în acel moment. Desigur că această evoluție nu trebuie considerată în raport cu etapele sale din viața încarnată, adică la cele 3x7 etape de care vorbeam într-o postare anterioară, etape corespunzătoare tinereții, maturității și bătrâneții. Ar fi absurd să gândim că la tinerețe, în primii 21 de ani, ar trebui să fim adepții unei religii, cea a Tatălui, în speță, ca apoi să trecem la o religie a Fiului, în perioada maturității, și, în final, la una a Spiritului. Evoluția la care mă refer nu privește atât viața încarnată, cât evoluția la nivelul sistemului evolutiv. În ambele cazuri vorbim de o constituție umană care-și completează statura prin componente care au aceleași denumiri dar... să zic, alte dimensiuni. Vorbim odată de omul microcosmic, adică de noi, ăștia care mișunăm pe Pământ și altădată de omul macrocosmic, adică despre entitatea în al cărei corp fizic, Pământul nu este decât o componentă. Atunci când vorbim de omul microcosmic, în perioada vieții încarnate, componentele pe care și le construiește de la naștere la moarte nu sunt decât individualizări în corespondentele sale macrocosmice. Corpul său fizic va fi o individualizare în lumea fizică, corpul eteric în cea eterică și așa mai departe. Dacă în viața încarnată, omul le dezvoltă, de la naștere la moarte, într-o succesiune legată de perioade de câte șapte ani, cum spuneam, la nivelul sistemului evolutive, de care vorbeam, adăugarea lor se face din 2160 în 2160 de ani (luna platoniciană, macrocosmică). La nivelul acesta... macro, să zic, omul a ajuns la faza în care, din anul 1413, a început să lucreze asupra sufletului conștienței, pe când, în viață încarnată, el va trece prin toate fazele pe care le enumeram mai sus (dacă apucă). Ca să nu o tot întind... o să spun că, în conformitate cu această etapă evolutivă, aceea în care el își dezvoltă componentele sufletești (vorbeam de sufletul conștienței), deci etapă în care în el se afirmă în mod dinamic principiul activ al Trinității, adică principiul Fiului, religia corectă la care el trebuie să adere este o religie a Fiului. Ceea ce în el este... elementul corporalitate, element stăpânit de principiul Tatălui, nu mai reprezintă decât o fază anterioară de evoluție, ceva deja încheiat dar, în același timp, baza pentru tot ce este și va urma, pentru tot ce se va adăuga, chiar dacă, după fiecare naștere, omul pornește în viață cu edificare ei în primii 21 de ani, ca apoi, să ajungă la principiul Fiului, adică la edificarea sufletului în următorii 21 de ani, adică după maturitate... Insist pe acest lucru pentru a înțelege că, dacă în primii 21 de ani ai vieții omul trece printr-o perioadă similară, de refacere a corporalității moștenită din anterioara încarnare, asta nu înseamnă că în acești ani el trebuie să adopte o religie a Tatălui, legată de această corporalitate, ca apoi, în următorii 21 de ani, când își desăvârșește componentele sufletești, să își schimbe religia cu cea a Fiului, pentru ca, după încă 21 de ani să renunțe și la asta și să o îmbrățișeze o religie a Spiritului, așa cum spuneam și mai sus.
Totuși, există o influență și aici, în viață, legate de aceste perioade. Mă refer la botez și la numele pe care fiecare dintre noi le purtăm pe parcursul vieții. Dar, să lăsăm discuția asta pentru mai încolo, zic, să nu complicăm lucrurile prea tare.
Deci, în actualul ciclu evolutiv, care a început odată cu dezvoltarea, în om, a primei componente sufletești (sufletul senzației), prin anul 2907 îdH, și se va încheia odată cu adăugarea ultimei componente sufletești (sufletul conștienței), cam prin anul 3573, noutatea pe care omul trebuie să o adauge constituției sale, față de ciclurile anterioare, este eul sufletesc, sufletul adică, element, care, prin conștiența de sine, îl conduce spre individualizare și, implicit, spre o primă etapă de libertate individuală, libertatea față de lumea spirituală, libertate pe care el și-o manifestă... timid, să zic... prin liberul arbitru. Cum această etapă ne leagă de principiul activ, cel care ne poartă pe aripile evoluției spre Eul nostru spiritual, principiu care este cel al Fiului, este normal ca... propteaua noastră în ale evoluției să ne fie oferită chiar de El, de Fiul, adică. Ce înseamnă Fiul tradus în ceea ce ne înconjoară în această etapă? Nimic altceva decât entitatea hristică, adică acea entitate prin care acest principiu divin se manifestă în lumea spirituală. Sau, ca să mă exprim mai pe înțelesul general, avatarul prin care Dumnezeu-Fiul activează în lumea spirituală. Tot de avatar putem vorbi și în cazul entității Hristos manifestată în omul Iisus. Iisus ar fi un fel de al doilea avatar al entității divine sau primul în cazul entității Hristos. Cred că, prin aceste afirmații, mulți mi-ar sări în cap. Dacă, vreodată, se va întâmpla acest lucru, îi rog, pe cei care au alte variante, să mi le expună, nu să fiu acuzat de blasfemie fără argumente logice. Desigur că logica nu este o unealtă prin care poți să privești acolo, sus, dar, ea este singura cale prin care, ceea ce este acolo, sus, poate fi tradus în limbaj comprehensiv, aici, jos pentru ceilalți oameni normal evoluați.
Ziceam, deci, că drumul cel mai sigur spre lumea spirituală, în etapa în care omul lucrează activ la ceea ce numim sufletescul lui, ar fi dat de o religie a Fiului. Desigur, imediat ne vom gândi la creștinism ca fiind religia... pe val în această epocă. Și chiar așa este! Ce este de fapt entitatea hristică? La nivel macrocosmic ea este, după cum spuneam, în postările anterioare, de la care am pornit, marele Eu sufletesc al universului manifestat. Eul sufletesc al omului, la nivel microcosmic, nu este altceva decât corespondentul Lui. Deci, afinitatea dintre noi, ca euri individualizate și El este foarte mare. Să vedem, totuși, ce putem spune și despre celelalte religii. Această epocă a Fiului a început cam cu, aproximativ, 2907 de ani înainte de Hristos, odată cu înmugurirea în om a sufletului senzației. Doar că, omul a devenit conștient de sine odată cu sufletul rațiunii, deci după 747 îdH. Dacă omul, înainte de 2907 îdH era posesor doar al corpului fizic în care se manifesta pregnant principiul Tatălui, după această dată, până prin 747 și chiar mai mult, după cum știm, omul trece printr-o perioadă în care principiul Fiului începe a fi manifestat foarte vag, la început și din ce în ce mai apăsat până la evenimentul de pe Golgota. De acest lucru ne putem da seama tocmai din modul cum a evoluat calea pe care, în fiecare moment, omul putea să o parcurgă, pentru a reveni la ceea ce el a fost înaintea căderii, cale care nu este altceva decât subiectul discuției noastre... religia. Vreau să spun că, până la creștinism au mai exista religii care puteau fi integrate în categoria, „religie a Fiului”. Zoroastrismul este un mare exemplu. Îmi pare rău că unii... o dau drept religie dualistă. De fapt, nu există așa ceva. Nicio religie nu poate fi categorisită în acest fel. Chiar și Maniheismul cred că, în structura sa originară, nu putea fi altceva. Ideea ar fi că toate religiile, chiar dacă ele ar putea fi categorisite ca ținând de principiul Tatălui, au anticipat epoca Fiului, într-un fel sau altul. Toate religiile denumite cu sintagma „cult al soarelui” nu sunt decât religii ale Fiului. Faptul că ele nu se pronunță explicit în acest sens se datorează faptului că entitatea hristică era încă departe de faza afirmării ei în lumea fizică prin avatarul Iisus. Vreau să spun că ele nu făceau decât să oglindească starea de fapt a sistemului evolutiv. Hristos este cea mai mare, cea mai evoluată entitate a sistemului nostru de evoluție și este... o entitate solară. El nu poate fi inclus în lumea ierarhiilor, El nu face parte din nicio ierarhie, oricât de înaltă ar fi ea. Ierarhiile nu sunt decât entități evoluate, pornite și ele de la un stadiu de creație divină sau mai bine spus de... creatură, tot așa cum este omul acuma. În alte condiții, desigur, dar tot despre o formă de creație vorbim. Hristos este o manifestare directă a principiului Fiului Divin în lumea spirituală, deci nu o entitate aparținând lumii spirituale, ci una cu obârșia în lumea divină, tot așa cum Iisus a fost avatarul lui Hristos în lumea fizică, în sensul în care Hristos s-a manifestat în el, ca Eu superior. Este foarte mult de spus în acest sens. Am făcut-o, însă, în alte postări și fac aluzie, aici, la ceea ce ar însemna creat și necreat. Hm!... Cred că este foarte dificil de înțeles!... Mă rog, asta este!...
Există niște postări anterioare, referitoare la unele culte religioase din categoria celor solare, în care vorbeam de un ritual foarte asemănător celui pe care creștinii îl invocă în cazul entității hristice cu ocazia sărbătorii de Paște. Desigur că, în detaliu, ele se refereau la o altă fază a evoluției sufletești și implicit a salvării lui, dar tot despre suflet era vorba acolo, deci tot despre principiul Fiului vorbim, doar că, într-o fază incipientă, corespunzătoare etapei sufletului senzației. Același lucru se poate afirma și despre cultul egiptean a lui Horus, fiul lui Isis și al lui Osiris.
Vezi, chestia cu păgânismul! Oricare religie spune despre vecinele ei că sunt păgâne. Cum ai putea denumi, de fapt, acest păgânism, ținând cont de vederile celor care îl arată cu degetul? El ar fi o religie în care este adorată creația și nu Creatorul. Definiția asta vine de la Maimonide. Creația, având la bază multiplicitatea, imediat ne duce cu gândul la termenul de religii multiteiste. Aici este mult de comentat și de condamnat! Acest multiteism este în realitate o descriere, în principal, a ierarhiilor, mai ales în perioada anterioară edificării sufletului rațiunii, când omul, nerațional încă, era dominat, era impresionat de ceea ce el vedea, prin atavismul încă existent în el, în lumea spirituală. Prin însăși structura sa, el nu putea să-și îndrepte privirea decât spre trecut, pentru că el, prin corporalitate, era supus principiului Tatălui, a primordialități Divine adică era cuprins în ceea ce fusese organizat în cicluri anterioare de evoluție; el nu era legat încă, pe deplin, de principiul activ al Fiului care își va avea rolul să-l transforme într-o entitate gânditoare, cu un eu personal, individualizat. El încă mai ținea, în acele vremuri, de un eu grup care păstorea umanitatea la grămadă. Acest principiu al Tatălui este, cumva, baza religiilor mozaică și musulmană. Dar, adevăratele religii ale Tatălui, le premerg cu mult, ele fiind religii care legau omul trupesc al timpurilor de natură și de entitățile care, în mod direct, se aflau în spatele ei. Cele două religii, amintite mai sus, fac un fel de trecere de la un principiu la altul. Rasa semită este prin construcție predispusă spre contemplarea trecutului, adică a principiului Tatălui. Asta este și mare deosebire între cele două religii. O religie a Tatălui nu te poate conduce decât la ceea ce a fost în perioada în care omului i se definitivau componentele corporale. În aceea perioadă nici nu putem vorbi de om ca entitate conștientă de sine. Abia principiul Fiului este cel care ne-a adus în această postură. Sigur că și această perioadă este importantă în evoluția noastră dar, nu în ideea de a renunța la evoluție și a te reîntoarce la ea, ci în aceea de a o recunoaște și a o adăuga structurii umane ca bază a înțelepciunii care ne-a fost acordată, prin ea, de entitățile ierarhiilor superioare care au conlucrat la edificarea ei. Omul, în întregul lui, întreg care încă nu a fost realizat, va trebui să cuprindă toate cele trei faze nu numai ca principii, ci ca tot ceea ce s-a zidit în el, prin ele, de-a lungul atâtor eoni. Dar, a renunța la... mersul înainte, preferând să te limitezi doar la ceea ce a fost, este... luciferism.
Să nu uităm însă că, atât în iudaism cât și în islam principiul Fiului este de fiecare dată anunțat. Și la unii și la alții se vorbește despre o entitate care îi va mântui. Că nu vor ei să-i spună principiul hristic, că nu vor să-l considere ca pe o manifestare a principiului activ al divinității care este Fiului Divin, prin entitatea Hristos... asta este altceva. E greu, atunci când... atenția îți este dirijată spre trecut să privești cu claritate prezentul și cu atât mai mult viitorul. Tot în ele se vorbește mult și despre iubirea spirituală. Din iudaism s-a născut hasidismul care chiar pune accentul mai mult pe iubire și nu pe lege, baza lui fiind mai mult în Cabală. Principiul Fiului va acționa, însă, deopotrivă în toți. Să nu uităm că nașterea fiecăruia dintre noi într-un popor sau altul, umbrit de o religie sau alta, nu este decât o problemă de conjunctură dată de karma vieții anterioare. Manifestarea fiecărui Eu omenesc, se produce de fiecare dată în alte condiții, în sânul altor popoare, sub umbrela altor religii și asta pentru că, cu cât periplul fiecărei manifestări este mai diferit față de cele anterioare, evoluția, manifestată prin gradul de conștiență, este din ce în ce mai ridicată. Omenirea însăși, ca entitate corporală pe ansamblu, transmisă pe linie ereditară, tinde a se contopi, a se uniformiza. Vorbeam de fenomenul migrației musulmane... putem privi la ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă încă în America de Nord; peste tot asistăm la o uniformizare a moștenirii ereditare a corporalității umane, moștenire prefigurată de cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham și Iafet. Omenirea va fi o rasă de... metiși. Și... poți spune că nu va arăta bine?... Sunt nații care, urmând cu habotnicie (nu-mi place termenul) principiul neamestecului cu alte neamuri, au ajuns la un stadiu degenerativ. Nu le numesc, dar ceea ce se întâmplă acum, oricât de dureros ar fi pentru unii, este în favoarea umanității pe ansamblu. Un om care acum este creștin, în altă viață probabil a fost musulman sau va fi în alta. Un iudeu, oricât s-ar crampona de originea sa actuală, ea nu este decât o conjunctură. Individualitatea umană, Eul spiritual care păstorește toate manifestările prin încarnări succesive, dând naștere de fiecare dată unui nou suflet, nu are naționalitate, religie, părinți... Ele nu sunt decât detalii, date de așa numitele trăsături caracterologice pe care sufletul le întâlnește și le traversează în viața lui încarnată. Prin ele sufletul înflorește sau se veștejește în funcție de atitudinea și înțelegerea de care dă dovadă. Dar, sufletele sunt ca un șirag de mărgele înșiruite pe aceeași sfoară a conștienței. Cum, însă, mărgeaua este una, șiragul fiind compus din multe ca ea, tot așa și sufletele sunt multe. Acest amestec, la nivelul corpului fizic, al moștenirilor ereditare, la care asistăm acum, la nivel sufletesc s-a făcut dintotdeauna.
Privite din contextul trinității, este deja evident că ar trebui să existe o succesiune logică între cele trei tipuri de religii și, chiar mai mult, o continuitate, tot așa cum cele trei principii trinitare decurg unul din altul și se contopesc unul în altul. Lucrul ăsta este deja demonstrat de relația iudaism-creștinism, prin faptul că există o continuitate dată de cărțile sfinte care le stau la bază. Creștinismul nu răsare de undeva, din neant. El este clădit ca mitologie, dogmă și rit având ca bază Vechiul Testament. Dar, el continuă cu faptele lui Hristos! Vechiul Testament nu este decât principiul Tatălui, pentru ca Noul Testament să reflecte principiul Fiului. Doar că, din acest moment apar probleme. Cum stăm, atunci cu... legea, cea care face „legea” în Vechiul Testament? Nu spunea apostolul Pavel că dacă ne vom conduce în continuare după lege, Iisus a murit degeaba? După câteva sute de ani, nu multe, nu spunea Augustin: „iubește și fă ce vrei”?. Atunci, cum ar trebui să înțelegem această continuitate a legii chiar și acum!? Răspunsul ni l-a dat, până la urmă Hristos-Iisus atunci când a spus: „Eu nu am venit să schimb legea, ci s-o împlinesc”. Împlinirea legii constă în trecerea de la litera ei la spiritul ei. Ce înseamnă spiritul legii? Înseamnă acea lege „fără de lege” care este dată de iubirea spirituală și care va veni din Spirit, pentru început. Vorbim aici, deci, despre o lungă perioadă de tranziție, o perioadă în care majoritatea oamenilor va evolua de la stadiul sufletesc la cel spiritual. Principiul Fiului este, spuneam, principiul activ al Divinității. Sub El și sub religia care îl reprezintă, umanitatea va face pașii între principiul Tatălui, cel care ne-a pus în față legea, și principiul Spiritului, cel care va coborî asupra noastră cu înțelepciune și iubire. Principiul Fiului este viața; El este și legea și iubirea sau, El nu este nici legea și nici iubirea. Dar, tot așa cum cele trei principii se separă, dar de fapt ele acționează totdeauna împreună, tot așa cum orice... „orice”, cuprinde în sine cele trei principii, putem spune și despre orice religie că păstrează aceeași tendință întreită: de repetare, de adăugare, și de anticipare (o mitologie care ne îndreaptă spre origini, o dogmă care ne îndrumă înțelegerea și ne ghidează pașii în prezent, și un rit care ne poate transpune în devenire; mă refer la... Înviere). Luând creștinismul ca exemplu, ar rezulta că și el va parcurge o perioadă de reașezare a principiului Tatălui, adică a legii, alta activă, care este la propriu, cea a Fiului și, în cele din urmă, o perioadă de anticipare a principiului Spiritului din care ne vine iubirea. Din acest motiv Biblia creștină (Noul Testament) se bazează pe Vechiul Testament, adică pe principiul Tatălui și se încheie... cu Apocalipsa. Apocalipsa, în finalul ei, este imaginea celui de al treilea principiu, cel al Spiritului. Între cele două activează Fiul.
Va exista, oare și o religie a Spiritului, așa cum unii cred că ar fi corect? Hm!... Nu este religia... un fel de lege? Nu este iubirea spirituală... un fel de... lege fără de lege?... Nu spunea Augustin... „iubește și fă ce vrei”, în sensul că iubirea spirituală ne eliberează de orice predeterminare partinică care ar urca din noi înșine? Atunci, pentru ce o nouă religie? O adevărată religie, o adevărată acceptare a ei își are sursa în trăirile noastre față de ceea ce numim credință. Doar că, de credință are nevoie doar... omul actual. Credința este vecină cu îndoiala. Eu știu că există Dumnezeu pentru că altfel nu aș exista nici eu, nici cei din jurul meu și nici toată lumea asta. De la un anumit nivel termenul de credință dă în blasfemie. Cum privești tu paternitatea și maternitatea ta? „Crezi”, cumva, că ei, cei doi, îți sunt părinți? Îți pui problema asta? Nu putem vorbi aici de credință pentru că simțământul este cu totul și cu totul altul, pentru că vorbim, aici, de un... „dat” care face parte din ființa ta, din ființa noastră. La fel este și cu ceea ce ar trebui să simți pentru Dumnezeu. Religia nu-și poate avea sensul decât pentru omul îngrădit de cunoașterea rațională. Din momentul în care el își dizolvă personalitatea, și-o transcende, toate îngrădirile de natură cognitivă dispar, cunoașterea fiind de altă natură. Iubirea spirituală, caracteristica omului care trăiește în Spirit, exclude orice fel de îngrădire. Până în acest moment și religia este o astfel de îngrădire. Dacă este să apară și o religie a Spiritului Sfânt, al celui de al treilea principiu, deci, ea nu poate să apară decât înainte ca omul să poposească prin evoluție în acest nivel.
Să ne întoarcem la religie!
Ce este atunci islamul!? Musulmanii afirmă că religia lor este plasată pe o treaptă superioară iudaismului și creștinismului, ea fiind ultima care apare, deci ultima și cea mai actuală revelație divină. Doar că, islamul, nu numai că nu aduce ceva nou care să ne îndreptățească să o considerăm ca fiind o adevărată revelație a Spiritului. Din contră! Religia islamică ne reîntoarce la principiul legii, la litera ei. Numele de islam vine de la aslam, ceea ce în arabă înseamnă supunere. Ne cere Hristos, sub o formă sau alta să I ne supunem? Nu! El ne cere să ne urmăm destinul acordat prin creație de Divinitate, și anume să fim și să devenim liberi. Nici Lucifer, nici Ahriman, nici chiar Hristos nu pot ajunge la eul nostru cu forța. Pentru a-i urma, pe unul sau pe altul, omul trebuie să aleagă prin proprie voință. Iubirea spirituală, cea pe care Hristos ne-o oferă, nu ne-o impune, ea este garantul libertății umane, pe când islamul cere supunere adepților săi, fiind, prin urmare, tot o religie a Tatălui, dar una mai târzie, conformă însă cu caracterul semit al lumii arabe. Unde este reflectată în ea libertatea omului, cea care este... „ținta” Fiul și ființa Spiritului? A impune religia pe toate palierele sociale cu forța este, oare, un semn de libertate? Chiar dacă în dogmă, femeia este egală cu bărbatul și reclamă un tratament adecvat, în realitate se pare că acolo nu a fost abolită încă sclavia. Cum poți să gândești că poți fi îndemnat de Dumnezeu (cărora ei îi spui Allah, Allah care vine de la Iahve) la crimă doar pentru faptul că... copământeanul tău se închină aceluiași Dumnezeu, dar în alt mod, și în altă grafică!? Libertatea trebuie să meargă până acolo încât nici măcar apartenența religioasă să nu poate fi impusă cuiva. În acest sens, botezul, adică înregimentarea unui om într-o anumită religie ar trebui să se înfăptuiască sau nu, abia la maturitate, atunci când individul pășește în viață pe proprie răspundere. Islamul afirmă că orice om se naște musulman. Nici vorbă de faptul că alegerea cultului religios ar trebui să fie o opțiune personală și responsabilă. Însuși ateismul este o opțiune care ar trebui respectată (dar compătimită) și care îl lumea creștină chiar este. „Să ucizi necredinciosul oriunde l-ai afla”, sună o sură din Coran. În baza acestei afirmații jihadul a devenit mândrie pentru islamiști, adică pentru fundamentaliști.
Totuși, să nu tăiem aripile unei religii care se va împlini, poate, în numele Spiritului (nu la islam mă refer). De fapt, cred că deja asemenea religii există. Este vorba de ceea ce poartă numele de... „comunitate creștină”. De ce comunitate? Pentru că Spiritul are darul de a ne uni pe toți prin iubirea spirituală și prin înțelepciune. Desigur că nu putem vorbi încă de coborârea Duhului Sfânt în fiecare dintre membrii acestei comunități. Atunci când acest lucru se va întâmpla... hm... religia va dispărea, cum spuneam și în introducere. Religia nu-și va mai avea rostul pentru cei care, deja, prin Duhul Sfânt, care va fi coborât în ei, s-au unit definitiv cu lumea spirituală. Legătura dintre cele două lumi, cândva ruptă, pentru ei va fi deja refăcută din acel moment. Relegarea, adică religia, pentru ce își va mai avea rostul, atunci? Maurul... și-a făcut datoria... Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!