poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 85 .



Lumi fără... „autostrăzi”
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-04-13  |     | 



Hm! Vrei să înțelegem cum este cu spațiul! Dar timpul? Poți, oare, face abstracție de el, atunci când vorbești de spațiu? Eu zic că nu! Cumva, ele se... „înfrățesc”. Lumi în care spațiul și timpul nu există? Dacă ai privi problema chiar dintr-o astfel de lume, ți s-ar părea la fel de ciudată apariția lor, cum ți s-ar părea dispariția sau lipsa lor privind situația de aici, dintr-o lume spațio-temporală. De fapt, nu le-aș numi nici lumi, pentru că, ceea ce înțelegem noi prin noțiunea respectivă diferă mult de ceea ce este acolo. Cred că, mai lesne de înțeles ar fi dacă le-am numi stări. Ceea ce aici, noi denumim energie, ca ceva abstract, ceva nepalpabil, acolo sunt chiar ființe care au un grad al realului cu mult peste cel pe care-l viețuim noi aici și asta pentru că, tot ce este sub ele, adică sub nivelul lor evolutiv, nu este decât un efect al existenței și activității lor. Ca să dăm o cursivitate ideilor, gândesc că ar fi bine să pornim chiar de acolo, de la lumile sau de la stările, mai bine spus, în care timpul și spațiul nu există, să vedem, apoi, cam pe unde își fac ele apariția, ca, în cele din urmă, să vedem cum... „involuează” ele, pornind în sens invers, adică ridicând privirea din lumea noastră spre lumile superioare.
Spuneam că omenirea, pe actuala treaptă de evoluție, prin avangarda ei de inițiați, adevăratele ei elite, poate ajunge la o „cunoaștere” a parcursului său evolutiv, constând în trei sisteme anterioare de conștiență și trei viitoare, iar asta datorită structurii sale; prin corpul astral, eteric și material poate face trei pași înapoi, iar prin germenii spirituali, trei înainte. Asta, ca să nu mă mai întrebi cum și cine ne-a spus... sau, dacă faptul este... „dovedit științific”.
În acest sens, evoluția omului a început în urmă cu trei sisteme, pomenite cu diverse ocazii, pe aici. Primul a fost Saturn, când s-au pus bazele corpului fizic cel pe care-l purtăm noi, astăzi, prin lume... dar, deja la a patra „mână”. Tot atunci apare și germenele primei componente spirituale. Fiecare sistem, numit și sistem de conștiență, se împarte în alte subsisteme, văzute ca stări de viață, stări de formă... nu mai reiau! Pe acest prim sistem, numit Saturn, ca în oricare alt sistem sau etapă, cât de mică, debutul constă în repetarea stărilor anterioare. Am mai vorbit despre aspectul ăsta. Când a debutat sistemul Saturn, primele trei stări, numite și stări de viață, au constat în repetarea unor stări anterioare la care, însă, „ochiul și urechile inițiatului”, nu mai pot ajunge, pentru că săreau de cele trei sisteme care intră în... „vederea” lui. Dar, aceste repetări au putut arăta, totuși, omului, câte ceva din ceea ce se ascunde sub vălul puterii lui de cunoaștere și anume, puteau da „date” despre ultimele trei etape dintr-un sistem, mai vechi, ascuns cunoașterii umane. Ele sunt ancorate în ceea ce s-a numit „Permanență”, adică o stare în care timpul și spațiul nu există. Acolo, cauzele și efectele lor stau sub semnul simultaneității, deși, ele decurg, totuși, unele din altele. Se poate spune că vorbim despre lumea divinului? Se pare că nu! Se pare că această lume sau aceste lumi, aparțin doar entităților care înconjoară Divinul, entități care sunt în legătură cu El. Este vorba despre Serafim, Heruvimi și Tronuri. Prima din aceste stări a fost constituită din „substanță spirituală”, substanțialitate conștientă (dar să nu te gândești, încă, la conștiența de sine), care prin condensare a trecut în starea de „lumină spirituală”, care la rândul ei, printr-o nouă condensare a trecut în „căldură psihică”. În starea de „substanță spirituală” se afirmau entitățile denumite Tronuri ca fiind treapta cea mai de jos a entităților care fac legătura între Divinitate și ce este mai jos de ele, ca lume spirituală, în sensul că, voința divină nu ajunge în lumea spirituală în mod direct, ea fiind manifestată prin interpuși, iar acești interpuși sunt cei de care pomeneam mai sus. Deci, Creația are loc în Divin, care este peste această lume a „Permanenței”. În a doua stare, cea de „lumină spirituală”, vorbim deja de entități care nu mai au o legătură directă cu Divinitatea, numite Kiriotetes sau spirite ale înțelepciunii. În a treia stare, cea de „căldură psihică”, vorbim de spiritele numite Dynamis sau spirite ale mișcării. Abia de la această a treia formă, cea a stării de „căldură psihică”, care este generată de spiritele mișcării, se poate vorbi despre timp și spațiu. Aici se face trecerea de la psihic la fizic, dar nu la fizicul pe care îl vedem noi în jurul nostru, ci la unul care constă doar în căldură fizică. Mișcarea, introdusă în evoluție de către spiritele mișcării, odată cu apariția căldurii fizice, necesită... spațiu și timp. Până la acest nivel, trebuie să înțelegi că totul era imobil, că este imobil! Trecerea de la stare de „căldură psihică” la cea fizică o poate resimți omul și acum. Este vorba de ceea ce unii simt drept căldură sufletească, diferită de cea fizică. Când vorbim de... temperatura vreunuia, nu spui... băi ce suflet cald are ăsta!! Căldura sufletească nu este măsurabilă cu termometrul. Acuma... vorbind de spațiu, ca formă de manifestare a acestor entități, el ne apare nouă aici, în lumea noastră, în mai multe dimensiuni, nu? Dar, cum de la unitate la multiplicitate se ajunge în mod treptat, nu dăm buzna, este, cumva, normal ca și el să apară mai întâi cu o dimensiune, apoi cu două, ajungând la noi la trei. Ce o mai fi pe la alții!?... Mulți vorbesc despre spații multidimensionale, adică sărite de trei. Eu o să mă opresc la trei. Și așa mi se par prea multe... Îți dai seama câte probe de atletism ar trebui să existe într-o lume în care spațiul are „n” dimensiuni și în care „n” ia valoarea...? Iar timpul... se zice că e doar cu o dimensiune! Dar, mi-e teamă că este ca la moldovenii noștri: înainte, înapoi și... „pi loc”, de fapt, nici ardelenii nu ar fi prea departe. Știi, cred, bancul cu ardeleanul la vânătoarea de melci! Ideea de mișcare, deci de spațiu, nu o implică de la început și pe cea de formă. Forma apare mai târziu, odată cu entitățile numite Exusiai, de care omul este strâns legat și care se găsesc pe o treaptă inferioară de evoluție față de entitățile mișcării.
Timpul și spațiul apar ca fiind impuse de imposibilitatea producerii în mod simultan a efectelor și cauzelor care le generează și asta ca urmare a comprimării treptate a „materiei spirituale”, cărămida din care este construită lumea spirituală și cea materială. Acum, să încercăm și altfel! S-o luăm invers, de jos în sus! Să vedem ce iese! Deci, cu alte vorbe! Pentru a ajunge cu explicația la înțelesul omului, a cărui cunoaștere este bazată pe gândire, pe rațiune, pe logică... ar trebuie ca aceste stări să fie și ele descrise pe această cale. În astfel de lumi, nici urmă de mândria omului... rațiunea! Oare ăia cu ce s-or mândri!? Mă rog, vorbe!
Cam ce pot să-ți mai zic acum! Păi, ar trebui să... dezlegăm logica, să vedem cam ce poate spune ea! Logica mea...
Când spuneam că, după moarte, omul se ridică, treptat, trecând prin mai multe sfere existențiale... fiecare cu rostul și esența ei, îți mai aduci aminte? Și, ziceam, pe acolo, că parcurgerea sferelor este, cumva, funcție de gradul de „dematerializare” și de „spiritualizare”, în același timp, pe care defunctul le realizează. Dematerializare, ca termen, nu este luat însă sensul propriu de materie, ci în acela de înlăturare a ideilor și trăirilor care te leagă de lumea materială. Iar această parcurgere nu este un soi de... îmi i-au picioarele la spinare și, să vedem până unde mă țin, spuneam. Mai zicem că acolo, entitatea omenească descarnată, ocupă tot spațiul sferei în care se află. Cam aici este... cum se spune?... șpilul, nu? De exemplu, dacă se află în sfera lunară, el se dilată în tot acest spațiu. Ființa lui, ocupă tot acest spațiu, adică. Nasol, dacă te gândești la siluetă! Dar să nu înțelegi prin asta că el acționează în afara acestui spațiu, că se deplasează încolo și încoace sub această formă... măreață, asa cum o face pe aici! Nu, el va exista, își va desfășura activitatea în interiorul ei, adică în interiorul lui. Și nu numai el! Toate entitățile care viețuiesc în acest spațiu (uite că tot îi zic spațiu și eu vreau să te fac să înțelegi cum este cu lipsa lui...), ocupă, de fapt... același spațiu. Acest... ceva, este deci doar o stare caracterizată printr-o... anumită vibrație. Este ca o stare de „agregare”. Tu ocupi acea stare în întregime, ai „dimensiunile” ei... Tu ești într-o parte sau alta a stării respective doar cu conștiența. Dacă îți... „trece prin cap” să fii mai încolo, atunci ești mai încolo, fără să alergi! Înțelegi? Dacă schimbi starea, dacă treci într-o sferă mai înaltă, înseamnă că ai schimbat vibrația, propria ta vibrație. Tu nu te-ai deplasat pentru a schimba starea ci doar ai ridicat frecvența vibrației. Că poți sau nu, asta e altă treabă! Lumea pe care ai lăsat-o în urmă este tot acolo! Doar că are altă vibrație. Și din acest motiv este alta, arată altfel, este supusă, poate, altor legi și sigur are altă consistență, doar că tu, nu-i mai percepi vibrația, și ca atare, nu mai faci parte din ea. O altă stare de agregare, altfel spus, care o pătrunde pe cea inferioară. Ca la noi! Solidul este pătruns de toate celelalte stări, în același spațiu. Doar că, acolo vorbim de conștiență și de faptul că tu, entitatea ta, ocupă întreaga stare, întreg „spațiul” acelei stări. Starea în care ești, la un moment dat, îți va permite accesul în oricare din stările inferioare prin micșorarea frecvenței vibratorii doar, nu printr-o deplasare, la propriu. Nu și în cele superioare, însă. Sau, mai bine spus, poți trece numai cu acea parte din tine care are o vibrație corespunzătoare și asta, pentru că, vorbim de vibrație pe ansamblul entității ca de o rezultantă a vibrațiilor părților componente. Deci, acolo nu vorbim de spațiu așa cum l-am percepe în lumea noastră, ci de stări; trecerea dintr-o stare în alta făcându-se cum ți-am spus, nu cu mijloace de transport. Este vorba doar de o mutare a conștienței prin schimbarea stării vibratorii. Acolo, ridicarea frecvenței vibratorii îți dă senzația de deplasare în sus și invers. Dar, de fapt, tu nu te deplasezi nicăieri pentru că toate aceste stări se întrepătrund și sunt în tine. Când dădeam exemplul cu Luna, cu sfera lunară, nu mă refeream doar la astrul în cauză. Sfera lunară, ca sfera oricărui astru, este dată nu de astrul în sine, ci de tot spațiul, de toată sfera având ca rază distanța de la Soare la orbita ei. Asta... văzut de aici, de pe Pământ, ca spațiu. Acolo... totul este aici.
Am să mai complic puțin problema. Până acum am discutat la modul general. Spuneam, prin alte postări că, fiecare val evolutiv are o anumită caracteristică, caracteristică care se transmite, într-un fel și entităților, adică lumilor care le urmează în evoluție, adică acelora care au o vibrație mai mică, dar nu și celor care deja le-au depășit ca evoluție, adică ca stare vibratorie. În asta constă diversitatea! Cu cât „cobori”, apar noi și noi... calități, caracteristici care nu fac decât să sporească diversitatea. Spuneam că, în general, tot ce are omul... „ca dotări”, este rodul, este darul unor astfel de entități superioare. Legenda cu Pandora este ceva în sensul ăsta. Vreau să ajung la entitățile formei. Spuneam mai sus că spațiul apare odată cu mișcarea, dar mișcarea nu este legată de la început de formă. Aceste entități ale formei, existente în ierarhia spirituală, nu sunt altele decât cele care au cedat omului, din substanțialitatea lor spirituală conștientă, ceea ce a devenit Eul acestuia. Foarte important, nu? Îți spuneam mai sus, între paranteze, că încă nu se putea vorbi de conștiență de sine, când vorbeam despre conștiența „substanței spirituale”. Această conștiență de sine urmează sa apară abia acum, prin individualizarea ei în Euri omenești, prin experiența pe care ele o vor câștiga în viețile manifestate. Aceste entități, care fac parte din valul celei de a doua ierarhii spirituale, se numesc Exusiai. Ele sunt situate, evolutiv vorbind, imediat peste Arhai dar, în același timp, sub entitățile mișcări și sunt, deci, entități ale formei, adică, tot ceea ce este sub ele, ca stare evolutivă, va fi legat de formă. Ceea ce este deasupra, ca evoluție, nu împărtășește această caracteristică. Sunt stări arupa, cum le denumește limba sanscrită. Adică fără formă. Îmi vine acuma în minte felul în care erau reprezentate entitățile superioare omului, până la Arhai, deci până acolo de unde începe să existe forma, în imaginea străvechilor civilizații în care mai exista încă atavismul spiritual sau mai exact, mai existau încă, indivizi cu vederi atavice în lumea spirituală. Dacă Îngerii erau reprezentați, adică văzuți cu forme oarecum similare constituției umane, Arhaii erau percepuți, ca formă asemănătoare omului, doar în ceea ce privește capul. Deci, forma se estompează cu cât entitățile sunt mai apropiate de acei Exusiai. Același lucru se poate spune și despre componentele umane. Dacă în cazul corpului eteric se mai păstrează forma corpului fizic, când se face trecerea la corpul astral această formă începe și ea să dispară. Un alt aspect interesant, asta, așa, ca bârfă, ar fi și modul cum erau văzute entitățile formei, Exusiaii, în iudaism și în religiile care au constituit gnoza creștină. În iudaism, entitățile formei sunt chiar cele considerate drept creatorii omului, adică Elohimii. Gnosticii, vin apoi, cam după anul 200 dH, să spună că Dumnezeul iudeilor nu este decât un demiurg, adică doar pe jumătate creator, el fiind cel care a creat doar forma. În realitate, Exusiaii pot fi considerați drept creatori ai omului, dar cu referire doar la manifestarea creației și nu la Creația în sine, pentru că ei, prin cedarea a ceea ce ulterior a devenit Eul uman, chiar au făcut acest lucru. Omul a devenit om abia după ce și-a primit Eul de la aceste entități. Faptul că tot lor li se datorează și existența formei, de la un anumit nivel, nu este decât ceva în plus. Acum, să nu te gândești că în iudaism ar exista inadvertențe. Nu! Atât Vechiul Testament, cât și mistica iudaică, Zoharul, de exemplu, nu se încurcă în gafe de genul ăsta. Mai repede cred că, neînțelegerea a venit de la gnostici sau mai degrabă, a fost vorba de un „nod în papură” pentru „a trage spuza pe turta lor”. Adică, au făcut-o cu intenție, nu din prostie. Din cele de mai sus, vreau să înțelegi că, există lumi în care, ceea ce noi numim drept formă, chiar nu mai există, deși încă există spațiu. În sanscrită, semantica cuvântului care se refera la spațiu, duce la ideea de alăturare a fenomenelor, pe când, cea de timp ar veni de la o succesiune a apariției fenomenelor. Dar, această alăturare, nici acolo nu se referă la formă, ci la fenomene care pot fi caracterizate doar prin mișcare și nu neapărat prin formă. Nu ar fi prea greu de înțeles acest lucru, gândindu-te la faptul că lichidul, gazul, căldura... nici pe aici nu au forme proprii.
Pomeneam mai sus de diferența dintre Creație și manifestarea ei. Spuneam, în alte postări, că în Creație totul se petrecea acum și aici. Începutul și sfârșitul ei coincideau. Vezi, lumea divină, Divinul adică, nu suportă comparație cu ceea ce numesc aici drept lumi. „Lumea Divină” nu este nici emanată, ca lumea spirituală, nici manifestată, ca lumea noastră. Nu știu cum să te fac să înțelegi. O să râzi, dar, de multe ori, înțelegerea sare dincolo... în neînțelegere, prin faptul că nu îți mai pui întrebări, fiind gata să accepți chiar orice, știind că... este ignoranță, să zic, a încerca să înțelegi în mod rațional o asemenea stare. „Lumea Divină” nu este o lume, la propriu, ea este însăși sursa lumilor, tot așa cum, despre entitățile formei nu putem spune că au formă, ci sunt sursa ei sau, tot... cam așa, cum putem spune despre tot ceea ce a realizat omul pe pământ, că provine din mintea lui, neidentificându-se cu el. Divinul este sursa tuturor celor manifestate. El este cauza prima a lumilor emanate și a celei manifestate din creație. Dar, El nu poate fi pus față de manifestarea creației Lui, în postura de potențialitate. Această... posibilitate a... „potențialității”, a fost consumată încă în sânul Lui. Dar, la rândul lor, aceste potențialități, consumate în Creație, trebuie să se manifeste, în ceea ce sunt, prin procesul de manifestare a creației. Dar, ceea ce ulterior urmează a se manifesta, nu mai poate fi schimbat. Posibilitățile manifestării, acolo sau consumat! Sub ce formă? O constatam chiar acum!
Se spune că lumea spirituală este de natură ideatică. Asta înseamnă că, pentru Divin, deja, acest fapt nu mai este valabil. El nu mai poate fi privit ca o entitate gând, ci ca o sursă a ceea ce numim gândul, dar nu gândul care ne zboară nouă prin minte. Și, nu mă refer aici la Absolut, ci la forma lui de manifestare cu atribute, la Dumnezeul trinitar. Iar aceste atribute manifestate nu sunt tot ceea ce poate da Absolutul. Dumnezeirea este doar un efect al manifestării Lui, iar efectul nu trebuie să conțină toate posibilitățile de manifestare ale cauzei. La fel și cu lumea spirituală și cea creată și manifestată. La rândul lor, ele nu sunt decât efecte dăruite doar, cu ce a găsit El de cuviință să ofere în ciclul respectiv al manifestării Sale. Vezi, vorbesc de manifestare și în cazul Divinității manifestate din Absolut, dar și în cazul manifestării Creației Divine. De ce spun că lumea spirituală este de natură ideatică? Pentru că... „la început a fost Cuvântul”... Cuvânt care era cu Dumnezeu, Cuvânt care era Dumnezeu și prin care s-a făcut totul. El fiind însăși viața. Adică, cel de-al doilea principiu al Divinității, cel al Fiului, de care am tot vorbit în postările anterioare. Ideile astea le găsești în Evanghelia după Ioan datată, ca apariție, cam prin anii 100 după Hristos, dacă nu greșesc. „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. De aici poți înțelege de ce spuneam că entitatea hristică nu este decât o manifestare a principiului Fiului din Divin, pentru că acel Cuvânt este chiar El, ca emanație ideatică primă din Dumnezeul trinitar (Sau, poate, nu-i nici așa!? Gnosticii, pentru că tot am pomenit mai sus de ei, aveau altă părere. Și chiar ar exista argumente, le-aș spune logice, care să plaseze entitatea hristică chiar dincolo de trinitatea divină, mai sus, adică. Despre aspectul ăsta o să vorbim, poate, cu altă ocazie).
Cu 1500 de ani înainte de Hristos, același lucru îl afirma și brahmanismul. „La început a fost Brahman, cu care era Cuvântul; și Cuvântul era cu adevărat supremul Brahman”. Cam seamănă, nu? Stai, stai, stai!... să nu te gândești la plagiat! Să nu aud așa ceva!
Deci, dacă nouă ne trec idei prin cap, iar aceste idei nu sunt decât umbre ale unor entități gând, îți dai seama cam ce ar putea fi acolo, sus. Hm! Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!