poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 143 .



Zeii și omul muritor
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-04-12  |     | 



Există câteva postări referitoare la moarte, vreo trei sau patru, dar, întrebarea ta mi se pare interesantă și puțin amuzantă. „De ce... zeii antichității foloseau apelativul de „muritori”, când se refereau la noi, la oameni, dacă noi am fi nemuritori, așa cum zic și eu că ar trebui să fie?” Am să te rog să citești, totuși, și postările anterioare, referitoare la subiect, la moarte, adică. Sincer, nici eu nu mai știu ce am scris pe acolo, așa, în detaliu. Acum... hm, ce să zic? Să zic că nu aveau dreptate, să-i acuz de ignoranță, de invidie? Nu, chiar nu pot spune asta, pentru simplul motiva că... aveau dreptate. Nici pe tine nu pot să te cert, în ideea că... dacă ai fi citit mai mult, ți-ai fi dat singur răspunsul, și asta pentru că știu, din proprie experiență, ce greu este cu înțelesul, mai ales atunci când te cufunzi într-o mare de noțiuni de care nu te lovești la tot pasul. Ca să-ți dau un răspuns, așa, mai pe înțelese... nu am încotro... trebuie să o iau iarăși de la „evoluție”. Deci, vorbind la modul serios acuma, omul acelor timpuri era... „mortal”. De fapt, atunci, el încă nu era om! De aici apare diferență. De ce se folosește acest termen, totuși, pentru ceva ce era, dar nu era? Pentru că așa a fost denumit valul de evoluție. Ca entitate, omul a devenit cu adevărat om, abia din momentul în care, cele două „principii”, care, fiecare și-a avut originea și evoluția în cu totul și cu totul alte sfere, s-au unit, adică din momentul în care ceea ce este corporalitatea umană, s-a unit cu ceea ce ar fi fost Eul uman. Iar acest lucru s-a întâmplat nu demult, în sistemul actual evolutiv. Dacă atunci când vorbim de corporalitate, vorbim despre prea cunoscutele trei elemente numite corp fizic, eteric și corpul sufletesc, când vorbim de Eu, despre Eul spiritual, adică, nu se face referire nici la sufletesc și nici la germenii spirituali. Este vorba despre Eul primit de la entitățile Exusiai (Elohim... ulterior, unul din ele fiind numit Iahve sau Iehova sau Allah). Dar nici chiar atunci omul nu era chiar om, pentru că el își merită această denumire abia când în el se aprinde conștiența de sine, iar acest lucru se întâmplă, doar când uniunea de care vorbeam, determină formarea, în cadrul ei, a ceea ce ar fi capacitatea de gândire proprie, abilitate care se naște abia cu dezvoltarea sufletului rațiunii. Sufletul apare abia după această unire dintre Eu și trup, ca o consecință a ei. Sufletul, cu cele trei componente ale sale, pe care-l putem asimila și cu eul personal sau eul sufletesc, adică cu falsul eu (unul este scris cu majusculă, celălalt cu minusculă), este rodul acțiunii acestui Eu (scris cu majusculă), în perioada unei vieți, adică între o naștere și moarte, asupra corporalității în care s-a manifestat. Altfel spus, sufletul ar fi trăirile ca eu ale celor trei componente sufletești. Sufletul senzației ar fi viețuirea ca eu a corpului senzației, sufletul rațiunii și al afectivității ar fi viețuirea ca eu a corpului eteric, iar sufletul conștienței, viețuirea ca eu a corpului fizic. În erele în care zeii ne dădeau... bobârnace, și ne alintau cu apelativul, „băi muritorule!”, ceea ce ei denumeau ca fiind om muritor nu era decât corporalitatea, lipsită de un Eu, corporalitate în care ei se puteau manifesta, fie indirect, fie ca avatar. Omul acelor vremuri nu avea capacitatea de a gândi, în el puteau gândi, însă, zeii. Astfel de exemplare, posedate de zei, tot în mitologie mai erau denumite „eroi” sau semizei. Cum, ceea ce am afirmat eu că nu moare, la omul actual, este sufletul, nu corpul, și cum sufletul omului, adică adevăratul om actual, nu era încă format, în acele timpuri, pentru că, spuneam mai sus, nu exista Eul, desigur că, luată ca atare, corporalitatea murea, tot așa cum, și astăzi, omul se desparte, cu regretele de rigoare, la mulți, cei drept, de ea. Prima componentă a sufletului uman, după ce el și-a primit Eul... s-a ivit abia după anul 2907 îdH, și a fost încheiată, ca evoluție, pe la 747 îdH. Doar că, acest suflet al senzației, care s-a dezvoltat pe parcursul a 2160 de ani, nu determină în om apariția conștienței de sine, care spuneam că este obligatorie pentru calitatea de... „om”, ci, cel mult, o senzație de sine. Conștiența de sine apare abia după anul 747 îdH, odată cu sufletul rațiunii, cum ziceam, adică odată ce omul începe să gândească prin propriile-i forțe. Omul devin conștient de sine prin gândire. Conștiență de sine... a ce-ți sună? A cunoaștere de sine, desigur. Nu confunda conștiența cu conștienta de sine. Conștiența de sine este țesută în planul conștienței prin cunoaștere. Deci, conștiența de sine este un banal proces de cunoaștere, care nu poate avea loc decât atunci când omul începe să gândească singur, atunci când începe să-și formeze propriile-i gânduri. Desigur că el mai are nevoie, în acest proces de formare a conștienți și de capacitatea de memorare, fără de care nu se poate asigura continuitatea de sine. Dacă te-ai uita în gura lui Socrate sau a lui Platon, și ar fi bine să faci lucrul ăsta, ai vedea că ei spuneau și despre acest suflet primordial al senzație că este muritor. Acest suflet al senzației este muritor și la omul actual; adică, el „moare” odată cu corpul astral, care nu este decât uniunea dintre corpul senzației și acest suflet al senzației. De ce moare sufletul senzației, la unii dintre noi? Pentru că el este contaminat, prin corpul senzației, care este locul de manifestare al ispitei luciferice (căderea... adu-ți aminte!). El moare tocmai ca urmare a acestei influențe, datorită acestui contact intim care există între ele, pentru faptul că ispita nu are natură spirituală, deci nu are ce căuta acolo, adică în lumea spirituală, după moarte. Corpul astral (corpul senzației plus sufletul senzației), „moare” în purgatoriu, adică în lumea astrală prin faptul că este purificat, adică este supus unui proces prin care tot ceea ce ține, ca dorință, ca ispită de lumea materială, trebuie îndepărtat pentru ca, ceea ce a fost spiritualizat în sufletul omului, să poată face pasul în lumea spirituală. Corpul senzației nu este un corp material, este un corp de forțe, forțe astrale care se vor dizolva în lumea astrală, dacă încărcătura lor, vibrația lor este prea joasă pentru a se ridica, mai departe, în lumea spirituală. Acest proces are corespondent și în viața noastră, în viața încarnată, adică. Ablațiunea, adică spălarea rituală dinaintea unei rugăciuni, pe care o întâlnești mai ales la musulmani, ar fi un exemplu, în sensul că în fața divinului, chiar dacă o faci doar printr-o rugăciune, trebuie să te prezinți în stare de curățenie, stare care, altfel spus, îți ridică vibrația atât ție cât și rugăciunii tale, ea putând fi... „auzită” cât mai sus. Această separare a sufletului, de ceea ce este contamina în el, în ceea ce numim purgatoriu, poate fi privită ca o a treia „moarte” pe care o suferă entitatea umană. Prima fiind cea fizică, a doua este cea eterică (la maximum patruzeci de zile după moartea fizică), iar a treia este cea a corpului astral, care se încheie cam după parcurgerea, în purgatoriu, a unei treimi din timpul trăit. Ceea ce rămâne nemuritor și capabil să intre în adevărata lume spirituală, după perioada purgatoriului, este doar ceea ce a rămas spiritualizat din sufletul rațiunii și desigur sufletul conștienței. Iar ceea ce rămâne, după acest proces, în urma unui proces de spiritualizare, devine adevăratul eu al încarnării care s-a încheiat. Când spun că omul este nemuritor, la acest nucleu mă refer. În perioada mitologică, să-i zic, acest nucleu nu exista, deci... „omul” era muritor, cum bine ziceau... mai marii noștri. Ăia, de spunea Homer, că se plictiseau prin Hades sau mai rău, în Tartar, după moarte, nu erau decât exemplare mai evoluate, un fel de inițiați ai acelor timpuri, care își dezvoltaseră, incipient, ceva din sufletul rațiunii, un suflet al rațiunii care, însă, era stăpânit puternic de cel al senzației, adică nu acumulase, pe tot timpul vieții, destulă spiritualitate pentru a trece din purgatoriu în lumea spirituală. Din acest motiv, în acele timpuri, „omul născut” nu purta în corporalitatea sa karma vieții anterioare, manifestată într-un destin, pentru că responsabilitatea transmisă prin karmă, în destin, nu se putea aplica decât omului, care în viața trecută a fost responsabil de sine, prin conștiența de sine, adică prin rațiune, deci liber-arbitru. Sunt postări care vorbesc despre situația în care se găseau oamenii acelor timpuri. Sărbătorile frigiene ale zeului Attis și evenimentul de pe Golgota sunt strâns legate de subiect. Este prea mult pentru a mai relua. Te invit, dacă într-adevăr te interesează, să cauți postările în cauză. Desigur că forma de nemurire pe care o explic eu pe aici nu este cea pe care omul o va avea când etapele lui de spiritualizare se vor împlini rând pe rând. Aici vorbesc de conștiență, de faptul că există o oarecare formă de continuitate a ei, ca fiind conștiența Eului de care vorbeam mai sus, chiar dacă ea este mai mult sau mai puțin estompată în anumite etape de existență. Adevăratul om nemuritor, va fi însă acela care își va păstra în nemurire toate componentele sale, componente care vor fi atât de evoluate, încât, fiecare în parte, își va avea propria-i conștineță de sine. Acest lucru se va întâmpla pe măsură ce omul își va transforma componentele trupești, de natură fizică, în echivalentul lor spiritual. Într-o primă etapă, corpul astral va deveni „Sine spirituală” (nivelul Spiritului sau Manas), într-o a doua, corpul eteric va deveni „Spirit al vieții” (nivelul hristic sau nivelul Fiului sau Buddhi), iar în final, corpul fizic se va spiritualiza și el, devenind „Omul spirit” (nivelul Tatălui sau Atman). Termenii folosiți sunt cei din antroposofie. Despre o asemenea nemurire vorbește creștinismul ezoteric când se referă la Înviere.
Dar, nici ele nu sunt ultimele trepte pe care omul urmează a le atinge, ci abia primele trei ale ierarhiei spirituale pe care o cunoaștem și pe care o parcurgem. Până la starea de divinitate mai sunt încă șase astfel de trepte... Atenție, însă! Așa cum entitățile luciferice fac parte din valul evolutiv al îngerilor actuali, ei fiind... un fel de repetenți ai clasei, la fel se va întâmpla și cu o parte a omenirii. Tot așa cum, astăzi, părți din regnurile animal, vegetal și chiar mineral, sunt constituite din repetenții evoluției noastre din anterioarele sisteme evolutive. Ideea este că mai trebuie să dăm și noi din coate. Evoluția nu este obligatorie, omul fiind, ca principiu, o entitate liberă, trebui să aleagă, doar că alegerea asta se face printr-un act de voință urmat de fapte, nu doar de intenții... Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!