poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 37 .



Iubirea de sine și împăcarea cu tine însuți
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [OctavSemarian ]

2018-04-05  |     | 



Ideea asta, mult vehiculată sau mai bine spus, la mare modă, acum, precum că... atitudinea corectă în viața care ar trebui să ne poarte pe calea evoluției spirituale, trebuie să înceapă prin a te iubi pe tine însuți, mi se pare... hm! Cred că, în fapt, este mottoul de căpătâi al egoiștilor sau mult mai grav, al ălora bântuiți de luciferici și ahrimanici. Omul are în sine aceste forțe care dau trăirile egoiste, iubirea de sine. La ce bun să se mai... „căznească” să le și emancipeze. Până la maturitate ele sunt chiar cele care construiesc, la propriu, corporalitatea noastră triplă. Pe măsură ce și-au atins, însă, scopul, vor fi eliberate pentru a dezvolta ceea ce este elementul nou al fiecare-i vieți, al componentelor sufletești, adică. Din acest moment, omul începe a se deschide spre exterior, spre lumea care îl înconjoară, tenta acestora trebuind să capete nuanțe altruiste. Ce poate fi mai dezagreabil decât plinătatea de sine, ca iubire de sine? Ai văzut tu... modestie, altruism, umilință... care să izvorască din plinătatea de sine ca personalitate!? Ceea ce poate să apară dintr-o asemenea „construcție”, în cel mai bun caz, poate duce la o atitudine de toleranță. Desigur, o să spui că... „vai, dar ce frumoasă este toleranța!” O fi ea frumoasă, o fi o stare superioară egoismului extrem, dar tot o formă de egoism arogant este, ea nefiind decât starea în care se complace acela care se crede cumva superior, prin ceva, semenilor săi. Rasă, poziție socială, nivel de cultură, prosperitate materială... El este acolo... sus, iar ceilalți, inferiori ca poziție, sunt cei pe care el îi tolerează, pe care îi acceptă, pe care îi privește cu bunăvoință de pe piedestalul închipuit de el, construit în timp de alții ca el, care se vor separați de semeni prin calități și merite închipuite. Toleranța nu este decât o formă tacită de discriminare, în care omul își șlefuiește orgoliul personal, dându-i o formă mai umană, având însă același scop, de a-l situa, în continuare, cu câteva trepte, imaginate de el, cum ziceam, peste semenii lui. Toleranța nu este decât o altă formă stupidă a sentimentului prostesc de mândrie.
Forțele despre care vorbeam, cele care definitivează constituția fizică, ca structură și deopotrivă ca unitate, sunt întâlnite și la regnul animal. Doar că, în cazul lor, după ce constituția și unitatea corporală este desăvârșită, odată cu maturitatea, vor acționa, în continuare, pentru întărirea instinctelor prin care se manifestă animalitatea, drept trăsături comune a căror manifestare coboară din eul grup. O variantă ceva mai altruistă a... iubirii de sine, care, cu surprindere, constat că are foarte mulți adepți, ca și iubirea de sine, de altfel, este cea a acceptării de sine sau mai bine spus a împăcării cu noi înșine. Spun că ar fi ceva mai altruistă, pentru că aici se umblă cu jumătăți de măsură dar, dacă nu suntem atenți, prin generalizare, ajungem tot la varianta iubirii de sine. De fapt, sunt convins că nici această idee a acceptării de sine, a împăcării cu noi înșine, nu este prea bine înțeleasă. Putem vorbi aici despre două aspecte. Unul, în care, într-adevăr, împăcarea cu tine însuți este un pas serios în evoluție, prin înțelegerea condițiilor existențiale care te determină ca individ, înțelegerea legăturilor dintre viața în curs, viețile anterioare, precum și cu ceea ce va urma după moarte și viața viitoare. Acest prim aspect benefic al împăcării cu sine, privește modul în care omul își acceptă destinul construit în baza karmei vieților anterioare și se referă la „răul”, care, spunem fiecare, ne afectează viața în curs. Cu acest rău trebuie să ne împăcăm! Pentru că el nu ne vine de undeva din neant pentru a ne perturba buna dispoziție și cheful de viață. El suntem chiar noi, el este determinat de chiar faptele noastre actuale sau din viețile anterioare. Este efectul prin care destinul nu face decât să ne elibereze, pentru viitorul existenței tale, de faptele reprobabile din acele vieți. Omul unei vieți, nu este în sine, decât construcția optimă prin care karma vieților anterioare determină un destin în scopul evoluției sale spirituale. Răul și binele nu pot fi judecate decât în contextul acestei evoluții și nicidecum în legătură cu stările agreabile sau dezagreabile pe care le traversăm în viața. În acest context, ele vor fi în permanență inversate în înțelegerea noastră. Aici și numai aici împăcarea cu noi înșine își arată adevăratul înțeles ca trăire pozitivă. Cel care ne provoacă răul nu face decât să aducă la îndeplinire acele trăiri prin care noi ne spălăm de poverile karmice generate chiar de noi înșine. Acest rău ne aparține, face parte din ființa noastră construită în baza karmei despre care vorbesc. Nimeni, în afară de propria noastră individualitate, nu este vinovat de răul pe care ni se pare că, accidental sau nemeritat îl traversăm. Acest rău nu este raportat, de cele mai multe ori, la viața în curs. De aici apare marea noastră nedumerire, având impresia că este o trăire, un eveniment prin care trecem dar pe care nu-l meritam, pentru că el acoperă fapte, faptele noastre, din alte vieți, despre care nu mai avem habar. Nu există ghinion, nu există situații potrivnice, nu există dușmani, nu există muscă-n lapte în acest sens, cum nu există nici noroc. Noi înșine suntem cei care am provocat toate cauzele acestor evenimente. Ele ne aparțin pe deplin. Noi suntem, dacă vrei, propriul nostru dușman! Și, gândește-te la aspectul ăsta mai ales atunci când faci un rău cuiva. În acel moment tu ești chiar dușmanul celui care vei fi în următoarea viață, acela care îl condamnă la suferință. Răzbunarea sau ura pe care o purtăm acelora care ne-au pus față în față nu „noi înșine”, cu efectele unui rău care ne aparține, a căror cauze le-am produs cândva, nu face decât să nască, în continuare, karmă negativă, care, la rândul ei, va trebui consumată în alte vieți tot de noi. Ce înțeleg prin... „tot de noi”-ul ăsta am explicat prin alte postări. Dacă nu acceptăm faptul că tot răul prin care trecem ne aparține, nu vom face decât să perpetuăm, să generăm iarăși și iarăși cauzele unei situații de acest gen pentru viețile care vor veni. Ăsta este adevăratul momentul împăcării cu sine! Acceptarea răului, ca pe ceva care ne aparține, pentru că el, chiar ne aparține. Privește în jurul tău! Noi nu ne-am născut din întâmplare în conjunctura actuală. Am fost plasați aici și acum datorită „meritelor” nostre anterioare. Noțiunea de destin este forte cuprinzătoare. Aspectul nostru, temperamentul, caracterul, starea de sănătate, capacitățile intelectule, părinții, prietenii, mediul ambiant, țara, limba pe care o vorbim, situația economică și politică pe care o traversăm și multe multe altele, toate nu sunt decât țesătura karmei active, adică în manifestare numită destin. Și, dacă stai să te gândești mai bine, dacă stai să te mai uiți și pe la alte nații... hm, se putea și mai rău! Dar, cum spuneam, fiecare primește după propriile-i merite. Da, aud, aud! Spui că se putea și în varianta de mai bine! Așa este, recunosc, dar... aruncă o privire spre civilizațiile occidentale! Mai anul trecut citeam niște statistici care priveau aceste state foarte dezvoltate, referitoare la procentajul celor cu credință în suflet. Zece la sută, douăzeci, în cel mai bun caz treizeci. Atunci când ți-e bine, uiți de Dumnezeu, trăind cu impresia că starea respectivă este doar meritul tău și al celor din jurul tău care, prin eforturi proprii, au generat-o! Este ușor să te împaci cu tine însuți atunci când în jurul tău curge lapte și miere. Mai greu poți accepta, însă, durerea, suferința, dacă nu o privești ca o parte din tine însuți și ca pe un bine care te va ridica din punct de vedere spiritual. Pentru că, răul și binele nu pot fi judecate decât în acest context al evoluției spiritual și nicidecum în funcție de stările prorpii de confort sau disconfort.
Ăsta este mesajul pe care îl transmite, dacă vrei, „poemul Miorița”. Împăcare cu tine însuți în fața destinului. Nici măcar iertarea nu își are rost în acest context. Să-i iertăm pe cei care, prin faptele lor, au dus la îndeplinirea propriului nostru destin? Mai ales că, prin fapta lor, chiar ei se vor încărca cu o karmă negativă! Dacă vei înțelege adevărata natură a răului și anume că, în fapt, el este rău doar prin natura trăirilor pe cale le traversezi, dar nu și a efectelor prin care ești repus pe calea propriei evoluții spirituale, atunci vei înțelege și faptul că iertarea nu își are sens. Putem spune, în cel mai bun caz, că ne iertăm pe noi înșine pentru răul pe care ni l-am făcut. Da, asta putem spune, iar prin asta, prin atitudinea asta ajungem chiar la... împăcare cu noi înșine, împăcare care nu ar fi decât plecarea capului în fața destinului, a karmei de care numai noi și numai noi ne facem responsabili. Din acest motiv, pe... răufăcătorul tău nu trebuie nici să te răzbuni, nici să-l urăști. Pentru el trebuie să te rogi pentru iertarea păcatului pe care și l-a făcut cu tine, pentru că, dacă pentru tine fapta lui are efecte benefice, pentru el efectele sunt contrare.
Cel de-al doilea aspect al împăcării cu sinele nostru, pe care îl pomeneam mai sus, este tocmai varianta pe care eu nu o accept. Ar fi vorba, de astă dată, de răul pe care noi îl facem altora. În viață, ideea cu pionul karmic care duce la îndeplinire destinul unuia sau altuia, este valabilă pentru toți. Nu există cineva care ar putea fi numai în postura de veșnică victimă a propriului destin. Nu o să crezi, dar lucrul ăsta ar fi chiar idealul unei existențe. De ce? Pentru că, neavând reacție la ceea ce ni se face, vorbim de rău, nu vom mai genera karmă negativă. Urmarea acestui fapt ar fi că, în viața următoare am fi scutiți de efectele ei neplăcute. Deci, noi toți, ne vom afla, pe parcursul unei vieți, atât în postura de... „victimă” a propriilor fapte anterioare care ne vor afecta prin efectul karmei, pe care, după cum spuneam mai sus, cel mai înțelept este să le acceptăm fără reacție, arătând în acest fel că ne-am împăcat cu noi înșine, dar și „pioni karmici” pentru alți semeni de-ai noștri, cărora le vom freca ridichea, poate chiar din răutate, pentru faptele lor din viețile anterioare. Dacă pentru aceste... „victime” ale noastre, răul pe care noi li-l facem este binele despre care vorbeam mai sus, pentru noi, pentru cei care îl facem, acest fapt se contorizează chiar ca un rău. Altfel spus, răul nu este decât acela pe care îl faci, nu și acela care ți se face. Pentru că ele trebuiesc raportate, ambele, la propriul suflet, la propria evoluție, după cum spuneam. La fel și cu binele. Binele care este înregistrat ca atare, pentru propria persoană, nu este decât acela pe care îl facem altora, nu și acela care ni se face nouă sau pe care ni-l facem noi înșine. De unde și ideea de a te ruga mai mult pentru cei care ți-au făcut rău, decât pentru cei care îți fac bine, pentru că, din punct de vedere spiritual, al evoluției spirituale, binele propriu nu este decât o stare de lâncezeală care îți dă gânduri de viață lungă garnisită cu de toate. În felul ăsta, gândind în felul ăsta ajungem la idealul ahrimanic al paradisului terestru și la a-L uita pe Dumnezeu. Tot de aici reiese și faptul că lupta cu răul se dă doar în propriul suflet și nu în altă parte. Ideea asta cu răul pe care îl facem altora, iese din contextul anterior. Omul nu trebuie să se împace în niciun moment cu răul pe care l-a provocat. Cel care înțelege adevăratul curs al evoluției sale, nu poate avea, în acest caz, decât o atitudine de regret, de pocăință, atitudine care ar trebui să-l urmărească tot restul vieții și care să urce până la durere. Măcar așa, din când în când. Mai mult, el ar trebui să încerce să-și răscumpere răul făcut încă din viață, adică să obțină iertarea din partea celui căruia i-a greșit. Da, iertare! Fă, te rog, diferența între a ierta pe cineva pentru răul care ți l-a făcut, și a cere iertare cuiva, pentru răul pe care tu i l-ai făcut. Prima variantă se referă la moștenirea ta karmică din vieți anterioare, a doua variantă, se referă la noua karmă care tocmai ai născut-o și care se va transmite mai departe. Există postări care detaliază problmea iertării.
Ce le spunea Hristos-Iisus, pe Golgota, celor doi răufăcători de pe crucile alăturate Lui? „Pentru a ajunge în împărăția Tatălui trebuie doar să credeți în Mine și să va regretați păcatele”. Ce semnificație au aceste cuvinte? Drumul pe care sufletul unui decedat îl va parcurge către lumea spirituală, către împărăția Tatălui, trece prin purgatoriu. Ce este purgatoriul? Spus în termeni pământești, el nu este decât zona în care sufletul trebuie să fie curățat de ceea ce în el este, în acel moment, influența lumii fizice, materiale. Sufletul nu este decât un spirit în care există încă această influență care constă în trăirile pe care le-a avut aici, pe Pământ, legate de lumea fizică, și de urmele faptelor sale negative. El nu poate trece pragul lumii spirituale dacă nu se eliberează de aceste trăiri, dacă nu își purifică sufletul de ele (privește această purificare ca pe o ridicare a vibrației care îți caracterizează corpul energetic, pentru că asta suntem, de fapt... dor energie; nu te poți ridica spre lumile superioare decât adaptându-ți frecvența vibrației cu vibrația acelor lumi). Dar, pentru a se curăța de acestea, el trebuie în primul rând să le înțeleagă. Trecerea prin purgatoriu, ca durată, ține atât timp cât sufletul și-a înțeles greșelile pe care le-a făcut aici, dar nu mai mult un sfert din viața trăită. Dacă această înțelegere începe chiar din timpul vieții, dacă faptele rele sunt conștientizate și regretate chiar din timpul vieții, durata trecerii prin purgatoriu va fi mult diminuată ajungând până la a nu mai exista dacă trăirea de pocăință, de regret din sufletul încă încarnat este foarte puternică și asta deoarece, procesul de purificare al sufletului începe încă din viață. Această curățare a sufletului implica suferință și nicidecum iubire de sine. Nu putem păși în lumea spirituală fără a ne curăța de răul făcut prin fapte și prin păcatele cedării la dorințe. Așa cum aici, un supraponderal, va suferi datorită efortului pe care îl va depune pentru a reveni la o greutate normală, tot așa, spiritualizarea sufletului implică un efort mult mai dureros pentru eliminarea „surplusului” de natură fizică, cel care nu-i permite accesul în lumea spirituală, surplus datorat modului nostru devectuos de compoare și înțelegere a ceea ce de fapt este viața.
Tot în acest context se încadrează și prima condiție pe care o impune Hristos-Iisus, aceea de a crede în El. Un suflet nu poate intra în lumea spirituală dacă aici pe Pământ nu a conștientizat, sub o formă sau alta, că ea există. O asemenea atitudine este echivalentă cu legarea sufletului de lumea fizică și este caracteristică ideologiilor materialiste. Sufletul trebuie să-și dezvolte o afinitate cu lumile spirituale încă de aici, din viață. Credința în Dumnezeu este o astfel de conștientizare. A ignora acest lucru, este tot un păcat, tot o greșeală. Credința în lumea de dincolo îți facilitează, îți dezvoltă încă din viață capacitatea de a percepe acea lume atunci când vei ajunge la pragul ei sau, altfel spus... îți ridică vibrația. Dacă nu obții această stare încă din viața, la fel ca și cu păcatele neregretate, vei avea nevoie de mai mult timp petrecut în purgatoriu, pentru a-ți dezvolta acolo capacitatea de percepție a ei. Purgatoriul nu este ceea ce mulți consideră, în mod eronat, că ar fi iadul. Eroarea este datorată faptului că, stările care sunt parcurse până la o deplină înțelegere a situației în care te afli nu sunt tocmai plăcute. Dar, acestă parcurgere a purgatoriului, poate fi, cum spuneam, scurtată sau chiar evitată dacă, încă din viață, regretăm răul pe care l-am făcut și conștientizăm lumea cealaltă. Această durată de parcurgere a purgatoriului este direct proporțională cu intensitatea regretelor care se nasc în noi, în legătură cu faptele noastre rele și cu intensitatea credinței în lumea spirituală. Dar, aceste trăiri nu duc sub nicio formă la anularea karmei, pentru că odată înțelese greșelile, în suflet se aprinde dorința de a fi răscumpărate în următoarea viață. Această dorință arzătoare de a ne revanșa în fața celor cărora am greșit, în fața acelora pe care i-am făcut să sufere, este chiar karma. Din acest motiv spun că ea și destinul pe care îl țese suntem chiar noi.
Cum să vii atunci să spui că omul trebuie să se împace cu el însuși pentru tot răul pe care l-a făcut în viață!? Această afirmație este în sine, consider eu, un mare păcat prin inducerea în eroare pe care o generează. Desigur că, în acest context, gândul te va duce și la ceea ce se petrece la spovedanie cu recunoașterea păcatelor. Spovedania își are marele rol de a te face să-ți conștientizezi păcatele. Pentru a le recunoște în fața preotului trebuie să înțelegi că le-ai comis. Deci, să le regreți. Eu nu m-aș baza pe faptul că odată recunoscute în față preotului, ele pot fi iertate și preluate de acesta, cum chiar el spune, în schimbul unei... mici penitențe. Dar, trebuie avut în vedere faptul că, în acest caz, prima condiție care o punea Hristos-Iisus, acea de a crede în El, adică în lumea de dincolo, este deja îndeplinită. Restul, adică felul în care ne percepem în continuare păcatul după ce l-am recunoscut în față preotului, ne dă măsura intensității regretului. Aici, pentru a înțelege mai bine, ar mai trebui avut în vedere și aspectul privitor la felul în care Biserica privește sufletul, la faptul că ea păstorește sufletul de la naștere la moarte, nepunându-l în legătură cu ce a fost și ce va fi în alte vieți. Detalii despre aspectele astea există în alte postări.
A te iubi pe tine înseamnă a trăi, a exista pentru a-ți face, a-ți construi propriul bine. Binele pe care îl așteptăm și pe care ni-l dorim, se construiește, însă, prin binele pe care îl facem altora, prin iubirea de aproape. Așa cum faptele rele determină o karmă negativă, tot așa, faptele bune pe care le vom face vor construi o karmă pozitivă. Asta ar însemna că, în viitoarea viața, mai nimic să nu ne fie potrivnic. Cine nu-și dorește așa ceva? O viață în acest sens este o viața de jertfă, de dăruire, de ajutorare, o viață deschisă spre cei din jurul nostru și nicidecum o viață în iubirea de sine. Binele nostru va consta, atunci, în binele pe care îl facem în jurul nostru acum! Adevărata iubire de sine este... iubirea necondiționată pe care o dăruim pentru tot ceea ce ni se întâmplă în viață, „bine sau rău”.
Doamne ajută!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!