Ceaiul

Într-una din pauzele de lucru mă gândesc să-mi fac un ceai. Între timp „mă ocup” de islam și începuturile lui, plecând de la animismul care i-a condus pe arabi la idolatrizarea unui meteorit și ajungând la Profetul Mahomed care a luat contact cu acesta. Ceaiul se răcorise și devenise tocmai bun de consumat. O pastilă de zaharină va fi suficientă pentru a-i da gustul și savoarea de ceai bine lucrat. Așa că iau o linguriță, o introduc în cana plină și trec la lucru așteptând ca mica pastilă să-și disipeze aroma în lichidul călduț. Aștept, continuând lucrul. Când consider că efectul este cel așteptat iau cana și cu râvnă amestec conținutul gustând din când în când. Ceva fad mi se scurgea printre buzele pofticioase. Continui să amestec cu mai multă râvnă și iarăși gust. Nimic schimbat. N-a avut timp să se dizolve, gândesc eu și nu mai vreau să aștept. Beau înainte, apropiindu-mă de fereastră pentru a vedea mica pastilă întreagă. O revelația îmi trece prin mintea ocupată de Mahomed! Nu pusesem pastila.
Iași, octombrie 2006

Sarea răsuflată

Soarele râdea cu gura plină aducând o arșiță cumplită peste pământul secătuit de vlagă. Ici colo se vedea câte un om, parcă sfidând umorul astrului diurn, mergând leneș pe drumul încins. Ion se întorcea din Poienești, sat de comună, unde treburi urgente îl mânase pe la primărie. Și dacă tot făcuse drumul până aici de ce n-ar trece și pe la Axinte, crâșmarul comunei și vechi prieten. Nu, nici prin gând nu-i trecea să ia un țoi pe o astfel de vreme, ci numai așa să-l mai vadă. Din vorbă în vorbă, Ion își aduce aminte de cele câteva oi, care acum erau la pășunat dar care la iarnă vor avea nevoie și de nițică sare.
- Măi Axinte, dar niște bulgări de sare nu ai tu în prăvălie? îl întrebă Ion.
- Da bine că nu. Îi răspunde acesta. Cam cât vrei să fie?
- Uite traista asta, vezi un bolohan să intre în ea.
Axinte ia traista și merge în magazie de unde se întoarce cu ea plină. O cântărește și Ion plătește pentru cele peste zece kg.
Mai sporovăiesc ei ce mai sporovăiesc, după care Ion își ia traista în spate și se întoarce greoi spre casă. Avea cale lungă, să tot fi fost așa la vreo 4-5 km, iar pe vremea asta parcă era și mai mult.
Încet, încet, cu transpirațiile curgându-i șiroaie pe tot corpul, Ion intră în sat năpustindu-se spre prima fântână care-i ieși în cale.
- Bună ziua, nea Ghiță, îi aruncă el unchiașului care tocmai scotea ciutura din fântână, dă-mi o gură de apă că simt că mă topesc, zice el.
- Ia, Ioane, că tare-i rece și bună dar de unde vii pe o așa vreme?
- Păi, d’un să vin, iaca vin și eu de la primărie unde am avut nițică treabă.
- Da! ce-ai acolo în traistă? Îl ispitește moșul.
- Iaca am luat un drob de sare pentru vite la iarnă, că tot am trecut pe la prăvălie.
Un gând năstrușnic îi trece prin mintea uncheșului și abia mijindu-și mustața, desface traista și examinează expert conținutul. Dă din cap a nemulțu-mire, clămpănește de vreo câteva ori din limbă și aruncă cu mâna, așa a lehamite.
- Da! ce este nea Ghiță? îl întrebă Ion nedumerit dar în același timp și ceva îngrijorat.
- Ce să fie Ioane, iaca pezevenchiul acela de Axinte te-a păcălit și pe tine și nu mă miră defel.
- Cum așa, nea Ghiță, cum m-a păcălit? Întrebă el cu un început de enervare în glas.
- Uite așa am pățit și eu acum câțiva ani și tot el mi-a făcut-o.
Supărat de-a-binelea, Ion cere explicații, pe care moșul i le dă cu vizibilă satisfacție.
- Þi-a dat sare răsuflată, iaca așa am pățit și eu.
- Grijania mamei lui, înjură Ion cu năduf, d’apoi las că-i arăt eu lui. Și mai spune că mi-e prieten.
Aruncându-și traista în spate Ion face cale întoarsă pentru a repara nedreptatea. Acum mergea chiar repede, cu toată vremea nemiloasă. Ajunse la prietenul lui tot o apă și roșu de furie.
- Bine, măi Axinte, se adresează el băcanului, gâfâind de oboseală și supărare. De ani de zile îți sunt client cinstit și pe deasupra și prieten și tocmai pe mine ți-ai găsit să mă oropsești dându-mi sare răsuflată de anul trecut?
- Da ce s-o întâmplat, Ioane, spune omul nedumirit de ieșirea consăteanului său pe care-l cunoștea din copilărie.
- N-o mai face pe prostul, continuă Ion, a cărui supărare devenea parcă tot mai intensă. Uite și tu ce sare mi-ai dat, repetă el motivul supărării.
Desfăcând desaga, Ion scoate drobul de sare și-l pune pe tejgheaua din fața lor.
Scărpinându-se ușor după ceafă, Axinte își dă seama că la mijloc se află un hâtru care l-a pus pe drumuri pe Ion. Așa că intră în jocul acestuia cu toată seriozitatea.
- Ia zi, măi Ioane, cu cine zici că te-ai întâlnit după ce-ai plecat de la mine.
- Păi, cu cine să mă întâlnesc, repetă el întrebarea pentru a o înțelege mai bine, iată-că mă întâlnii cu dascălul Tiulei.
- Aha! Zice Axinte, înțelegând de unde vine toată tărășenia asta și drumul parcurs de omul nostru pentru a restabili „dreptatea”. Dascălul Tiulei nu era altul decât nea Ghiță un hâtru pus oricând pe glume pe seama concetățenilor săi.
- Iaca mai greșesc și eu, zice el, și te rog să mă ierți. Hai să-ți dau sare proaspătă și să uităm necazul.
Așa că merg împreună în magazia unde ținea sarea și-i alege un bolovan de sare, mai mare decât cel dinainte, pe care-l înfundă în desagă. Iar pentru ca supărarea să fie complet uitată îl servește și cu un țoi, așa din partea casei.
Ion mulțumit, pornește pe drumul de întoarcere, iertând „greșeala” prietenului său și înoată voios prin arșița care începea a se domoli.
Când ajunge la fântâna, care i-a adus pe lângă răcoarea binefăcătoare dar și „norocul” de a-l întâlni pe nea Ghiță, Ion găsește o mulțime de consăteni care-și făceau de lucru. Nea Ghiță era printre ei. Ion se îndreaptă spre moșneag și cu mândrie desface desaga și-i arată drobul de sare.
- Mi-a schimbat sarea, mama lui de potlogar, zice el mândru.
Un hohot de râs pornește din gâtlejul consătenilor lui, veselie pe care Ion a pus-o pe seama reușitei sale.
Târziu, după ani mulți, la înmormântarea dascălului, a aflat el adevărata sursă a veseliei de atunci.
- Dumnezeu să-l ierte, dar mi-a făcut-o hâtrul, zice el fără supărare. Episodul făcându-l acum și pe el să râdă.
- Ce te-a apucat, Ioane, de te hlizești, acum la mormânt, îi atrage atenția un consătean, care se pare nu avea cunoștință de episod.
- Iaca, mi-am amintit și eu de ceva întâmplare, își justifică el starea de ilaritate ce-l cuprinse.

Iași - Decembrie 2003









De ce nu-s eu Picasso?

„Un tablou este un ansamblu de
acumulări. La mine, un tablou
este un ansamblu de distrugeri.”
Pablo Picasso
(Discuție cu Christian Zervos, în Caietele Artei, 1935)

Din câte mă știu sunt un om normal, cu preocupări normale și cu pretenții normale. De când am mai crescut și eu, și-am citit câte ceva din colecția „Oameni Iluștri” am fost impresionat de pictorul Pablo Picasso, a cărei operă de maturitate, scriu criticii de artă, „este o mărturie a măiestriei sale artistice”. Scriu mult mai multe dar nu știu cum se face că atunci când vreau să pătrund în adâncimea operei sale, citind cele scrise de oamenii de cultură, mă apucă așa o stare de toropeală, încât am zis că metoda ar putea foarte bine folosi la cei cu această deficiență. Toate au fost bune, până și dorința mea crescândă în a mă documenta și chiar specializa în opera maestrului, până acum câteva zile, când din greșeală am lăsat o pictură a maestrului în camera în care nepoțica mea, de vreo doi anișori, se juca cu o pașnică păpușă. Eram în camera vecină, cu probleme care oricum nu erau urgente, tot trăgând cu urechea la discuțiile pe care le purta cu jucăria ei preferată. La un moment dat, niște strigăte de groază au început să năvălească din camera nepoatei. Aruncat de teama unei mari primejdii, spre locul cu pricina, am văzut o scena care a avut darul de a-mi schimba viața, chiar acum la bătrânețe. Nepoțica așezată în funduleț, striga îngrozită având privirea ațintită asupra peretelui pe care era agățat tabloul a cărui autor era maestrul Picasso.
Nu era un original, familia mea neputând achiziționa o asemenea valoare, dar oricum ceea ce reprezenta tabloul era scris în dreptul autorului. Tabloul reprezenta portretul unei iubite a pictorului, de care acesta s-a despărțit nu mult după realizarea lui. Acum, dacă stau și mă gândesc, bine a făcut, căci, după cum arăta săraca, nici nu știu ce l-o fi apucat pe maestru să se îndrăgostească. A fost nevoie de mult efort pentru a liniști copila, iar constatarea cauzei care a dus la această stare, m-a pus pe gânduri. Cum știu că, copiii sânt cei mai sinceri în neștiința lor, am vrut să știu ce anume s-a întâmplat de a trezit în sufletul acela inocent, atâta groază. Din acel moment studiile mele asupra operei maestrului au devenit mai profunde și mai asidue. După ani de zile de gândire profundă am dezlegat misterul, absolut printr-o întâmplare. Sunt împrejurări prin care cele mai mari realizări ale omenirii au ieșit la iveală întâmplător, conjunctural. Factorul determinant al acestei descoperiri a fost marele nostru dramaturg Caragiale, care a realizat, printre multe alte piese, și schița Vizită. Acest năzdrăvan pui de dac, poate și ceva de roman, cine mai poate ști, a avut rolul pe care mărul din pomul lăudat, l-a avut asupra lui Newton atunci când era să-i cadă în cap. Cu această ocazie marele fizician a descoperit „Legea Atracției Universale”.
Întorcându-mă la năzdrăvăniile domnului Ionel, tocmai acea întâmplare cu dulceața din pantofii musafirului, a avut darul de a mă scoate din impasul în care mă dusese opera marelui pictor. Atunci mi-a căzut, nu mărul, căci era iarnă și nu stăteam nici măcar sub un cireș, ci fisa.
Reevaluând cu mai multă atenție evenimentele care s-au perindat în casa maestrului, în perioada de apariție a tabloului cu pricina, am găsit următoarele dovezi de netăgăduit. Maestrul era în plină creație a portretului iubitei sale, care totuși nu era chiar așa de urâtă precum o arăta acesta. Cum era destul de avansat cu lucrarea, doamna cu pricina a avut nefericita inspirație de a veni cu băiețelul ei de 10 ani, pentru a-i arăta tabloul. În gândul ei ascuns, voia să i-l prezinte pe maestru, pentru a avea din partea lui o părere autorizată asupra relațiilor ce apăruseră. Dar întâlnirea dintre cele două personaje fiind de scurtă durată, vina aparținându-i în totalitate maestrului, treburile au luat o întorsătură mai aparte. Acesta, maestrul, vrând să studieze mai profund natura iubitei sale, a luat-o într-o cameră specială, lăsând odrasla în compania portretului, acesta fiind într-o stare necoaptă. Supărat de afrontul adus, puștiul, năzdrăvan ca și Ionel al nostru, a trecut la completarea portretului cu toată gama de culori pe care le-a găsit la dispoziție. În momentul când tocmai își „admira” opera, întâmplarea face ca un important critic de artă, fie vorba între noi poate prea critic cu maestrul, intră în atelier pentru a reînnoda o discuție de mai mult timp întreruptă. Ochii îi cad asupra „picturii” retușată de acel Ionel spaniol, și o idee năstrușnică îi trece prin mintea lui plină de fantezie. Fotografiază acea mâzgălitură și în acea zi un articol, elogiind noua artă a maestrului, apare în cea mai importantă revistă a momentului. Un pariu cu el însuși îl face să creadă că gluma sinistră va prinde. Și a prins.
După cum cred eu, nepoțica mea ar putea fi reîncarnarea maestrului, iar tabloul văzut pe perete ar fi putut trezi amintirea momentului când întors de la „studiul” modelului, a găsit grozăvia făcută de băiețelul pictor. Reacția fetiței a fost reacția maestrului în acel moment istoric. Dar neavând puterea de a distruge sau arunca grozăvia de pe șevalet, aceasta a supraviețuit până a doua zi când, după apariția revistei, o mare mulțime de „specialiști”, și nu numai, au năvălit în atelierul maestrului pentru a-i vedea opera ce va da naștere unui nou stil. Așa a apărut marele curent care a dat lumii un mare pictor. Sau invers, cine mai știe. Păcat că tabloul meu este o copie, căci cu câți dolari aș fi luat pe el, puteam face din nepoata mea o demnă urmașă a maestrului. Văd că sunteți cârcotași și vreți neapărat să știți răspunsul la titlu. Ei bine. D-aia.

Iași 13 august 2002



Revolta

Moto:
„Nu s-a născut judecătorul
Care să mă dea pe mine în gât.”
Anonim, cu mulți bani și obraz de porc.


Volga, model al anilor 50, rula lin pe asfaltul găunos al șoselei, ducându-ne spre localitatea cu rezonanțe istorice și în același timp muzicale, „Ciprian Porumbescu”. Era o noapte de toamnă târzie, iar liniștea din jur părea suspectă, cu toată ora târzie care-i dădea acest drept. Se auzea doar bâzâitul regulat al motorului și zvâcnitul inimilor celor ce călătoreau, datorate atât emoțiilor de moment cât și importanței misiunii ce ne-a fost încredințată. Evitam a discuta între noi, poate din teamă, poate datorită surprizei călătoriei într-o astfel de limuzină, călătorie ce depășea atât imaginația noastră cât și capacitatea de înțelegere, la acea dată.
Era o seară obișnuită în apartamentul locuit de cinci colegi aparținând serviciului de cadastru din cadrul regionalei Suceava. Cum munca noastră se desfășura în cea mai mare parte pe teren, în acea seară de octombrie târzie, doar eu și colegul meu Grigore ne aflam în imobil în momentul când țârâitul soneriei ne-a trezit din ațipeala oboselii de peste zi.
- Vă cheamă tov. Prim Secretar, suntem anunțați, fără nici o altă introducere, de personajul care sunase la ușă.
Încercările noastre de a afla motivul acestei chemări nocturne nu avură darul de a ne lămuri, ci mai mult de a ne mări neliniștea. Experiențe de acest gen nu avusem și nici nu puteam avea, având în vedere faptul că eram proaspeți absolvenți ai unei școli de profil post liceene, cu foarte puține luni de practică efectivă.
Astfel că, fără nici o pregătire, de care am fi avut mare nevoie, ne trezim în fața celui mai important om al regiunii Suceava. Personajul, la circa 50 ani, nu inspira nicidecum teamă, ci mai curând respectul pentru ceea ce era și modul cum dorea să împartă dreptatea în spațiul pe care-l avea de gestionat. Era prin anul 1962 o perioadă de relativă relaxare, a dictaturii staliniste a lui Dej, care a adus poporului suferințe de neimaginat, perioadă ce astăzi trece în uitare, tot așa cum în uitare trec și vor trece oamenii năpăstuiți ai acelor vremuri. Anii 60 deveniseră deja mult mai umani dar teama anilor de teroare lăsase urme adânci în sufletul nostru de tineri care și-au văzut părinți, rude, apropiați sau nu, în cele mai grele ipostaze.
De aceea sentimentul, care încă ne domina existența, era cel de teamă și neîncredere și cu atât mai mult a fost o surpriză pentru noi vorba blândă dar fermă a Primului Secretar.
Neliniștile noastre însă nu s-au risipit, ci din contra, au devenit mai puternice după ce ni s-a explicat rostul nostru, în fața domniei sale, la o oră mai mult decât târzie.
Anul 1962 a fost anul încheierii cooperativizării țării, an ce va fi pomenit ca unul dintre marile realizări ale socialismului din România. După ce au fost obligați să-și dea tot pământul, utilajele și animalele de tracțiune CAP-ului, guvernanții de atunci au considerat că un lot de 15 ari le era suficient țăranilor pentru a-și asigura cele necesare gospodăriei, dar și pentru curți și construcții. Această suprafață trebuia să fie atribuită în general în vatra satului sau în tarlale stabilite de conducerile CAP și care, în general, erau slab productive.
În comuna Ciprian Porumbescu, această situație a dus la abuzuri din partea conducerii primăriei și a CAP, prin faptul că rudele acestora au primit diferența de pământ, până la cele 15 ari, în grădinile gospodarilor care dețineau mai mult, fără a ține seama de opțiunile proprietarilor. Situație mai mult decât dramatică prin faptul că după ce li s-a luat tot, acum erau obligați să primească în propria grădină indivizi străini iar propriii lor copii sau rude, pe care proprietarul i-ar fi dorit, erau aruncați undeva în tarlalele depărtate și neroditoare.
În aceste condiții gospodarii s-au revoltat, au ocupat sediul CAP și au cerut stoparea abuzurilor.
Primul Secretar al Raionului Gura Humorului, un individ pe nume Bou Roșu, nume predestinat perioadei, dă câștig de cauză mai marilor comunei atrăgând și mai mult mânia sătenilor. Ajungând vestea răzmeriței la regiune, Primul Secretar a considerat că se impunea trimiterea de urgență a unor specialiști în măsurarea pământului care să rezolve imparțial diferendul.
Și așa s-a nimerit ca „specialiștii”, eu și colegul meu Grigore proaspeți veniți de pe băncile școlii, trebuiau să rezolve o problemă mai mult socială, dacă nu chiar politică, decât tehnică. În circa 15 minute, Primul Secretar ne-a explicat pe scurt situația și ne-a expediat în necunoscut, fără a ne da nici o sugestie asupra modului cum trebuia să administrăm dreptatea. Era trecut de ora 11 noaptea.
- Vă dau mașina mea, era vorba de autoturismul Volga care ne-a dus, treceți pe acasă să vă luați îmbrăcăminte, bani și cele necesare măsurătorii, și plecați imediat. Nu veniți în Suceava decât după rezolvarea situației, ne-a „încurajat” la despărțire Primul Secretar.
Părăsim orașul adormit, înaintând în noapte precum într-o gaură neagră care parcă ne absorbea, ne înghițea cu totul în gura-i imensă.
Era o experiență cu totul nouă în care sentimentele se amestecau ca într-un malaxor imens al vieții. Intram într-o aventură a cărei urmări erau greu de prevăzut. De toate acestea nu ne dădeam seama în inconștiența proprie vârstei și ignoranței de care dădeam dovadă. Cel mai puternic se manifesta senti-mentul de teamă, teama de ceva necunoscut, o teamă instinctivă față de un pericol nevăzut dar iminent.
Ajungem, târziu în noapte, la destinație și suntem găzduiți la o familie de bătrâni. Mașina plecă în viteză fără ca șoferul să ne mai transmită vreo urare, de care aveam atâta nevoie.
Noile noastre gazde, moș Ion și mama Virginica, ne așteptau sosirea. Intrăm timid într-un dialog din care am fi dorit să aflăm multe, fără ca nici noi să știm precis ce.
În primul rând, și cel mai important, era poziția gazdelor noastre. De care parte era? Dacă erau oamenii conducerii iar vorbele noastre erau transmise acestora și interpretate după propria lor înțelegere? Perioada era încă de teamă și învățasem a ne feri de tot și de toate. Crunte vremuri când nu puteai avea încredere în nimeni. Până și cei doi bătrâni îți puteau crea acea stare de neliniște.
- Se pare că aveți un sat frumos, după cum am putut observa în noapte, încercăm noi să legăm un dialog neutru.
- Da! Este foarte frumos și este un sat mare.
- Dar, de ce i se spune „Ciprian Porumbescu” ne dezvăluim noi ignoranța. În planurile noastre cadastrale era trecut „Stupca”.
- Aici s-a născut Ciprian Porumbescu, a fost compozitor. Taică-său, preotul Porumbescu a trăit aici în sat. Acum este muzeu în casa preotului, ceva mai sus de biserică.
Bătrânii ne introduc ușor în atmosfera satului vorbind cu mândrie și entuziasm despre istoria lui. Somn nu ne mai era, dispăruse odată cu țârâitul soneriei, cu multe ore în urmă. Acum ascultam cu plăcere, dar și cu certitudinea că bătrânii vor trece și la evenimentele recente ale satului. N-a fost nici o strate-gie din partea noastră, eram prea puțin experimentați pentru a fi în stare de asemenea subtilități. Probabil a fost o așteptare care va veni spre dimineața acelei zile. Așa aflarăm că situația era mult mai tensionată decât încercase să ne-o prezinte Primul Secretar.
La ora dimineții curtea primăriei era plină de o mulțime de oameni care se manifestau pașnic dar cu înverșunare în voci.
- Vrem să vorbim cu primarul, ne adresăm noi unuia din mulțime.
Ne privesc cu suspiciune. Tinerețea noastră nu are darul de a-i liniști, pe acești oameni. Reacționează cu brutalitate.
- Dar voi cine sunteți?
- Am fost trimiși de Primul Secretar, încercăm noi să plusăm folosindu-ne de persoana cea mai puternică din regiune.
- Aha! Alți hoți. Aruncă un țăran înjurătura.
N-am înțeles cine erau acei hoți, noi cei doi tineri sau Primul. Ne cuprinse teama așa că voiam să-l vedem cât mai repede pe primar. Ni s-a arătat ușa unde putea fi găsit.
- Bună dimineața, ne-am adresat noi celor dinăuntru, am vrea să vorbim că Tov. Secretar. Primarul se numea în acea vreme Secretar de Partid iar primăria, Consiliu Popular.
- Eu sunt, ni se adresă un personaj înalt, cu o privire de șarpe flămând. V-a trimis tov. Prim? Ne chestionă el.
Știam că s-a anunțat trimiterea noastră, dar nu știam cum vom fi primiți.
- Da, am venit astă noapte și am vrea să ne apucăm de treabă.
Ce simplu. Să ne apucăm de treabă? Dar noi habar nu aveam ce anume trebuia făcut.
- Bine! ne încurajă primarul. Tovarășul Breabăn este omul care s-a ocupat cu pământul. El împreună cu comisia cunosc foarte bine situația și au toate actele.
Un cetățean la vreo 40 de ani se apropie de noi și ne întinde mâna.
I-o strângem, fără entuziasm, considerând că și el împreună cu „comisia” ajutase la nemulțumirea țăranilor.
Ieșim din biroul primarului care ne urează succes. N-am înțeles la ce sau pentru ce, dar aceasta avea mai puțină importanță. Breabăn ne invită într-o încăpere plină de dosare și praf. Un miros de mucegai ne avertiza că încăperea era puțin frecventată și niciodată încălzită.
- Acesta este dosarul cu familiile din sat care trebuie să primească lot suplimentar de pământ și planul cu modul cum a fost împărțit, ne face omul cunoștință cu primele documente aducătoare de revoltă. Un plan al satului se desfășoară în fața noastră. Apar gospodăriile fiecărei familii, apar construcțiile, cu curțile oamenilor, apar grădinile din spatele curților. Planurile erau întocmite de colegii noștri mai vechi. Fiecare familie avea un număr care se regăsea într-un dosar. Aici, la numărul respectiv era trecut numele proprietarului cu întreaga suprafață defalcată pe categorii de folosințe.
Destul de repede am înțeles că aici se găsea cheia rezolvării problemei, așa că am început să studiam planul și dosarul cu existentul la trecerea în CAP.
Am trecut apoi la dosarul cu împărțirea grădinilor, oprindu-ne asupra familiilor care aveau mult mai mult decât li se aprobase. Spre exemplu erau familii care peste cele 15 ari cât le rămânea, refuz și acum să scriu „li se cuvenea”, așa cum era formula, puteau primi încă trei sau patru familii ca diferențe de suprafețe. Aici era cheia, am găsit-o și ne-am bucurat de această descoperire probabil tot atât de mult precum s-a bucurat și Arhimede când a descoperit principiul care-i va purta numele.
Am căutat în dosar numele celor care au primit pământul în grădina acestei familii test. Am vrut să vedem dacă familia gazdă era dintre cele nemulțumite și am constatat că da. De ce? Am întrebat, cu toate că de acum știam deja răspunsul. Deoarece nu erau de acord cu persoanele care le-au intrat în grădină, în proprietate. Am vrut să aflu părerea oamenilor din comisie față aceste nemulțumiri.
- Niște chiaburi, niște exploatatori care au strâns pământul de la nevoiași și acum vor să facă cu el tot ce vor ei. Să fie mulțumiți că le-am lăsat dreptul lor în grădină și nu i-am trimis în tarla.
Aha! Aceasta este o luptă politică de clasă, împotriva vechilor chiaburi. În ce primejdie ne-ai băgat Doamne, ne întrebam noi fără a ști precis de unde va veni aceasta.
Dar nici „comisia” nu știa spre ce soluții ne vom îndrepta. Erau convinși că eram de partea lor și acest lucru ne-a adus avantajul de afla modul lor de gândire. Trebuia să aflăm cine erau cei repartizați în grădina omului nostru luat ca exemplu de lucru.
- Tov. Ilie a primit lot. A primit 10 ari. Uitați scrie la dosar și avem și schița. Da, era într-adevăr schița cu gospodăria omului. Grădina era împărțită în mai multe părți și se găseau numele noilor veniți. Oarecum mândru de împărțeala făcută, tov. Breabăn începe să prezinte gradul de rudenie a acestora cu mai marii comunei.
Așa va să zică! Aceasta era modul de gândire, modul de lucru și cauzele revoltei. Noi, cei doi „specialiști” trebuia să schimbăm complet modalitatea de lucru, dar aceasta se va produce spre marea nemulțumire a mai marilor locului. Urmări? Nu ne dădeam seama și chiar nu ne interesa. În inconștiența noastră juvenilă problema era parcă a altora. Noi trebuia să facem DREPTATE și atât.
Și am făcut dreptate. Am mers la toate gospodăriile din intravilan, începând cu cele care aveau suprafețe în plus. I-am pichetat suprafața care-i revenea de drept lui. Iar pentru ce-i prisosea am procedat așa cum aș fi făcut la bunica, care și ea a trecut prin aceeași cumplită împărțire, umilință.
- Pe cine dorești să primești în grădina mata? era prima și cea mai importantă întrebare de a cărui răspuns trebuia să ținem cont și numai de acesta.
La început oamenii ne-au privit cu neîncredere, dacă nu cu teamă. Auzi întrebare, pe cine vrem. Dar cine i-a mai întrebat pe ei dacă și ce doresc. Da! acesta a fost și motivul revoltei lor, căci nimeni nu le-a cerut părerea. Au fost ignorați așa cum au fost și atunci când, obligați să se înscrie în CAP, li s-au luat toate bunurile ce depindeau de pământ. Și acum vin doi puștani care le cer părerea de a da pământul celor cărora ei doresc. Era un mod de a-i lua în seamă, era un mod de a le atribui statutul de proprietari, era modul nostru de a-i respecta pentru ce au fost și pentru ce erau încă. Prea puțină recompensă față ce tot ce pierduse, dar pentru acest puțin respect sau lipsă de respect sau revoltat. Sărmanii oameni, cât de puțin cereau?
Parcă treziți de importanța întrebării gospodarii se pornesc a înșira numele copiilor, al rudelor ai celor pe care ar dori să-i primească. Continuă să vorbească stimulați de întrebare și parcă nevenindu-le a crede că pot să-și exprime dorințe, că pot să-și exprime păreri. „Comisia” privește fără grai. Nu le vine a crede, era ceva peste înțelegerea lor. Le simțeam revolta, le simțeam indignarea. Dar nu aveau curajul să riposteze. Eram trimișii Primului și nu aveau cunoaștere de modul cum am fost instruiți să procedăm. Ceea ce știau era că aveam puterea de a decide, de a hotărî, și acest statut le inhibau dorința de ripostă.
Prima zi a trecut în liniște spre marea satisfacție a gospodarilor și a rudelor acestora. Ne așteptam să fim chemați la ordine de către primar. Dar n-au avut curajul s-o facă. Eram monitorizați, fără știința noastră, pas cu pas. Se aștepta o cât de mică greșeală, o cât de mică încercare de a favoriza persoane neîndreptățite.
De multe ori de atunci, m-am întrebat care ne-a fost rolul nostru în acel episod inedit și în acel timp deosebit de periculos. Răspunsul a venit târziu, după ce evenimente de o puritate Divină, contestate de indivizi dubioși, au adus conștiinței mele noi valențe de înțelegere. Noi am fost justițiarii, noi am fost copiii, căci eram încă copii, care am făcut dreptate în circa două luni, acolo unde astăzi justiției consacrate, celei profesioniste, i-ar fi putut lua zeci de ani și fără certitudinea unei juste împărțiri a dreptății.

Iași, noiembrie 2004

Gunoierul

Ionel era un copil vesel, iubit de părinți, dar și de copiii cu care se juca sau învăța. Avea un frățior, mai mic decât el, căruia îi plăcea să asculte poveștile pe care i le spunea ori de câte ori avea ocazie și aceasta se întâmpla destul de des. Locuința în care stăteau era plină de viață, contribuind la aceasta întreaga familie, dar mai ales cei doi copii ale căror năzdrăvănii umpleau casa de hohote de râs și voie bună. Curățenia era la ea acasă. Fiecare membru al familiei având un rol bine definit în această activitate. Nimic nu prevedea haosul ce va cuprinde urbea, dar și pe această familie unită și bine închegată. Neprevăzutul s-a produs mai întâi în viața micuțului Ionel, care era deja în primul an de școală.
Învățătorul, un bărbat mărunțel și cu o mustăcioară a la Clark Gable, vrând să-și cunoască mai bine elevii precum și starea lor socială și materială face o mică investigație. Copii, își anunță acesta intenția de a le prezenta ceva de interes, spuneți fiecare cu ce se ocupă părinții voștri. Răspunsurile au venit firesc, așa fără o ordine, fiecare ridica mânuța, iar învățătorul îl indica pe cel care trebuia să răspundă.
Au început să se audă meserii de medici, ingineri, șoferi, mecanici, și multe, multe altele iar de fiecare dată învățătorul își exprima mulțumirea, iar copii aplaudau zgomotos și mândri în același timp de părinții lor.
- Ionel, spune-ne cu ce se ocupă părinții tăi, îl întrebă învățătorul atunci când a considerat că i-a venit rândul.
Mândru, nevoie mare, Ionel se ridică în picioare, nedepășind cu mult înălțimea băncii, și spuse clar, așa ca toată lumea să audă.
- Părinții mei sunt gunoieri.
Un adevărat vacarm s-a produs aproape imediat. Copiii râdeau. Un râs sănătos, inocent dar și ironic în același timp. Din această exprimare, nevinovată în fond, se imprima atât deziluzie cât și o răutate inocentă care rănea sufletul micuțului. Acesta nu putea înțelege întreaga dramă a momentului dar simțea că ceva rău s-a produs, ceva atât de rău încât o simțea ca pe o durere mult mai mare decât atunci când a căzut la săniuș și și-a rupt mânuța. Acum durerea venea de undeva din interiorul lui; îl sufoca, îl înăbușea.
Pentru moment învățătorul amuțise, adâncind și mai mult senzația de rău ce-l cuprinse pe micuț.
Când învățătorul își reveni din șoc era deja prea târziu, trauma devenise deja remanentă.
Din această zi starea copilului deveni din ce în ce mai apatică, mai izolat față de ceilalți copii, dar și față de ai lui de acasă.
Îngrijorați părinții apelează la medic. Acesta nu găsește nimic în neregulă ca să justifice starea copilului. Investigațiile continuă la școală. Se află momentul când s-a produs trauma, dar se consideră că întâmplarea nu justifică starea copilului și mai ales efectul produs. Copilul devenise necooperant și fără o cooperare cu acesta, situația nu putea fi rezolvată. Singurul confident era frățiorul lui mai mic căruia îi transmitea simțămintele proprii, precum povestirile cu care îl obișnuise. Din aceste povestiri-destăinuiri, un ascultător atent ar fi putut afla reacția ce avuse loc în acest corp mic cu suflet mare. Copilul înțelese că munca părinților lui era dezonorantă, era nedemnă. Dar nu înțelegea de ce. De ce copiii, dar și învățătorul, au râs de meseria tatălui. Nu de el, ci mai mult de părinții lui care puteau avea o astfel de meserie, care puteau practica o astfel de muncă? Asta îl durea pe Ionel și de asta el nu putea vorbi despre acest subiect cu alții și cu atât mai mult cu părinții pe care nu voia să-i facă să sufere.
Aceste frământări se produceau în apropierea zilelor de Crăciun. Un anunț mare îi trezi atenția. În sufletul lui se naște o imensă speranță.
Copiii de pretutindeni îi scriau Lui Moș Crăciun să le trimită jucării sau să-i ajute în anumite situații. În mintea lui apare ideea. Numai Moșul îl putea ajuta. Se punea și o condiție, copilul trebuia să fie cuminte și să facă o faptă bună. Speranțele lui încep să se diminueze. Cuminte el a fost dar o faptă bună parcă nu făcuse în ultimul timp. Oricum el va încerca și poate Moșul îi va spune ce faptă bună să facă. Plin iarăși de speranțe, Ionel se apucă și scrise următoarea scrisoare moșului:

”Dragă Moș Crăciun,

Sunt foarte necăjit pentru părinții mei, care sunt gunoieri în orașul nostru. Copiii nu iubesc această meserie și nici domnul învățător, care nu a luat nici o măsură când copiii au râs de ei. Dar ei muncesc cinstit, au grijă de noi și la noi în casă nu a fost niciodată ceartă, doar noi, eu și frățiorul meu cel mic, ne mai certăm câteodată. Așa că te rog, fiindcă tu poți face orice, să elimini meseria aceasta din orașul nostru și să n-o mai aduci decât dacă oamenii cei mari dar și cei mici o vor dori și respecta. Eu am jucării multe și n-am nevoie de altele dar am nevoie ca părinții mei să fie fericiți. Dacă oamenii râd de noi, nu putem fi fericiți.

Îți mulțumesc Moș Crăciun
Ionel.”

Cu mânuțele tremurând de emoție, Ionel introdu-ce plicul în cutia poștală așteptând răspunsul Moșului.
A doua zi, spre surprinderea lui, părinții anunță patronul că în următoarele zile nu vor putea lucra.
Plecând la joacă cu copiii, prin cartierul care de obicei strălucea de curățenie, au văzut hârtii aruncate pe alei și pe spațiile verzi, acum parțial acoperite de zăpadă, pachete cu gunoaie aruncate departe de coșuri iar în acea zi gunoaiele nu au mai fost ridicate.
În următoarele zile situația devine critică. Gunoaiele inundă aleile, spațiile verzi și punctele de colectare. Intervenția oficialilor orașului aduce și mai multă derută. La unitatea care se ocupa de curățenia orașului nu răspundea nimeni, iar o descindere până la aceasta produce o adevărată isterie. Unitatea nu mai exista. Dispăruse pur și simplu. Orice încercare de a rezolva problema devenea imposibilă. Toată lumea aștepta Crăciunul, dar creșterea volumului de gunoaie, spre disperarea întregii urbe, întuneca bucuria marii sărbători.
Încercările de a aduce meseriași din alte zone vecine s-au soldat cu un eșec total. Nimeni nu mai înțelegea nimic, afară de Ionel care pricepuse intervenția Moșului.
Se apropia Crăciunul și orașul se îneca din ce în ce mai mult în gunoaie. Situația devenea disperată. Nu mai erau soluții. Municipalitatea cere sprijinul popula-ției arătând în același timp rolul vital al meseriei ce a fost umilită de copii.
Ionel îi povestește mamei despre întâmplarea de la școală precum și de scrisoarea către Moș Crăciun.
Neîncrezătoare, ea anunță totuși primarul orașu-lui de cele povestite de Ionel. Primarul face un anunț fulminant, cerând populației să-și exprime părerea despre munca de gunoier și despre importanța acestei munci, acestei meserii în bunul mers al urbei. Fiecare locuitor trebuia să-i scrie lui Moș Crăciun, și să-și exprime părerea despre această meserie. Numai atunci Moșul avea să-i ajute. Mai erau câteva ore până când în ziua de ajun, ziua când toți copii mergeau cu colindul, ziua când copii trebuiau să transmită urările lor de bine și sănătate celor dragi. Trecând prin orașul, acum înecat în gunoaie, primarul își dă seama că cineva nu a răspuns apelului. Cineva nu auzise mesajul sau nu voia să salveze urbea. În disperare toți au plecat în căutarea lui. La răspântia dintre cele două zile, la un colț de stradă, a fost găsit bețivul urbei care dormea nesimțitor la problemele comunității. Cu greu a înțeles mesajul, pe care fiecare se străduia să i-l transmită, dar odată înțeles și-a manifestat din plin prețuirea pentru oamenii care asigurau curățenia orașului și i-a scris Moșului.
Moșul, înduplecat de stăruința locuitorilor, repune în funcție compania care se ocupă de curățenie și în câteva ore orașul strălucea ca în zilele obișnuite.
Nimeni nu a cunoscut vreodată rolul lui Ionel în această poveste, doar mama sa și primarul care au păstrat totul în mare secret.
De atunci locuitorii respectă toate muncile și toate meseriile căci toate au importanța lor în bunul mers al urbei, dar vor fi excluși toți cei care sunt certați cu legea. Un adevăr s-a desprins din această întâmplare: Moș Crăciun există.

Iași – noiembrie 2004


Schimbarea la față

Privim cu încântare la tot ce este frumos, iar gândul era departe de posesia vulgară. Admirăm cu aceeași plăcere un tablou, indiferent de tema abordată de autor, un colț de natură virgină în care mâna omului încă n-a pătruns spre a-i modifica splendoarea, un colț de rai pictat de autorul pasionat și dăruit, spre nemurire, mulțimilor de iubitori ai frumosului. Privim cu aceeași plăcere un grup de tineri a căror prospețime fizică și curățenie morală te atrage precum pământul un astru sau o cometă. Și cu aceeași plăcere și încântare privim o pereche de bătrâni mergând la braț, într-o ajutorare reciprocă a multor ani de evenimente petrecute împreună și a aducerilor aminte.
Nimic nu este provocator sau aducător de ofense la privirile lungi și admiratoare ațintite asupra unei tinere perechi îndrăgostite sau asupra unor tineri singuratici, dar dornici de mici aventuri. Nimic nu este provocare sau aducătoare de ofense în aceste priviri admirative la creația umană sau a cea a Divinului. Frumoasa pereche de tineri trecând pragul unor instituții, laice sau religioase, le legiferează dragostea și continuitatea. Privim cu dragoste și aduceri aminte copii, mai mari sau mai mici, și instinctul patern te îndemnă să te apropii de ei să le mângâi pletele, în amintirea alor tăi plecați departe și….. deodată simți priviri întrebătoare și chiar ostile care-ți cenzurează sentimentele dându-le conotații sexuale. Poate n-o spun dar privirea lor parcă-ți trezește dintr-o dată o stare de vinovăție. Vinovăția semenilor. Te retragi meditând asupra naturii umane care a putut transforma, pe bună dreptate, o dovadă de admirație a frumosului și purului într-o încercare de promiscuitate.

Iași august 2004


Străinul din vitrină

Canicula a fugărit lumea de pe străzi îngrămădind-o în locuri umbroase pentru a-și trage sufletul. Sculat de dimineață, pentru a prinde din puțina răcoare ce mai rămase de peste noapte, priveam vitrina unui magazin fără o țintă anume, iar gândurile zburau aiurea. Deodată am ridicat privirea și surprins am observat un necunoscut privind țintă spre mine. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut. Nici individul și nici privirea sa insistentă. Dau să plec enervat de privirea celuilalt când constat că individul mă urmează. Mă întorc pentru a-i da o replică tăioasă când constat stupefiat că străinul, eram Eu. Parcă nu mă mai văzusem de mult. Oare așa de mult să mă fi schimbat între timp?

Septembrie 2010 - Iași


Valea lui Stan

Camionul încărcat cu studenți, dar și cu mult entuziasm, pătrunde greoi într-un peisaj măreț, care ne taie respirația prin frumusețea lui sălbatică, deranjat de dorința omului de a-l schimba și a aduce lumină într-o țară în plină dezvoltare. Iar noi eram chemați la acea schimbare. Cel puțin așa credeam!
Pe drumul săpat în stâncă, paralel cu apele învolburate ale Argeșului, înaintam minunându-ne de ceea ce natura ne putea oferi, ignorând, poate din neștiință, poate copleșiți de ceea ce ni se oferea, ceea ce omul realizase deja. Serpentine imposibile săpate direct în stâncă, și care ne ațâțau imaginația, dar și cutezanța, sunt străbătute în zgomotul motorului turat la maxim, acoperit de strigătele noastre prin care doream să ascundem teama, dar în același timp și încântarea pentru o lume pe care o visam și spre care doream a accede. Din mersul mașinii ni se relevă, undeva sus, zidurile prăbușite ale unui vechi edificiu despre care vom afla ceva mai târziu, că era o veche cetate construită de Vlad Þepeș, acel personaj mitic care pentru români înseamnă eroul neatârnării, iar pentru străini, Dracula. Este cetatea Poienari, obiectiv turistic înscris în circuitele Dracula și nu numai. Copleșiți de măreția naturii, în loc să rămânem tăcuți precum într-un lăcaș sfânt, ne agităm cu și mai mult entuziasm, neglijând și chiar ignorând tălmăcirile ghi-dului nostru care ar fi dorit, pe lângă a fi ascultat, să-și arate cunoștințele pentru minunile ce le străbăteam.
Lăsând spre dreapta valea Argeșului, largă și ceva mai accesibilă, vom intra într-o alta mult mai sălbatică și cu atât mai mult râvnită, vale despre care vom afla că este denumită „Valea lui Stan”, pe care picior de om, normal la cap, nu pătrunse până la începerea marilor investiții. Șoseaua face o curbă în „fir de păr” chiar la întretăierea cu pârâul cu același nume, acum domolit dar volburos până la pericol în perioadele lui de viață intensă. Atunci, sau ceva mai târziu, ne-am hotărât să-i călcăm teritoriul și să descoperim obstacolele care l-au făcut inaccesibil omului încă de la începuturi. Doar animale sălbatice precum urșii, erau stăpânii acestora bucurându-se de o libertate deplină, dar și de zmeurișul și afinele ce se găseau din abundență.
Despre continuarea drumului spre barajul Vidraru, pentru care de fapt și venisem, poate cu o altă ocazie. Acum să ne îndreptăm spre ceea ce va fi o adevărată aventură; Valea lui Stan. Când a încolțit ideea și cum ne-am hotărât să escaladăm acel tărâm al legendei, dar și al cutezanței omului de a învinge, nu știu. Important este că într-una din zile o echipă de entuziaști, ignoranți dar și iresponsabili, ne aflam la punctul de cotitură al pârâului vizat.
Sălbatecă în măreția sa, valea era presărată cu mici cascade, de la 2-3 m la 5-10, care nu puteau fi ocolite și care o făceau de nepătruns. Constructorii realizaseră scări de acces pentru a ajunge la zonele de interes. Poziționată în timp, această aventură a avut loc înaintea de a escalada vârful Moldoveanu și a poposi la cabana Podragu. Urcușul anevoios, dar nu imposibil, va fi parcurs într-un entuziasm specific vârstei, dar și unei mari doze de inconștiență dată de ignorarea existenței unui mare număr de pericole în zona ce urma s-o explorăm. Dar ce conta? Ajungem în punctul în care omul își pusese definitiv amprenta construind o galerie cu menirea de a devia apele strânse de pârâu în mare lac care se contura. O priveliște, a cărei măreție ar putea fi descrisă doar de un mare povestitor precum Sadoveanu, se desfășura în fața noastră. Valea pe care tocmai urcasem, era continuată cu cea a Argeșului dezvăluind pe lângă măreție, o frumusețe care ne-a lăsat, pentru ceva timp, efectiv cu gura căscată.
De jur împrejur se conturau vârfuri îndrăznețe care ne îmbiau să le cucerim, dezvăluind noi frumuseți. Afinele erau din abundență așteptând doar să fie culese de îndrăzneții care ajunseră la ele. Atras de măreția unui vârf nu prea îndepărtat fac propunerea de a-l escalada, propunere ce nu trezește interesul colegilor mei. Mă hotărăsc s-o fac pe cont propriu. Tinerețea, forța, dar și aventura mă îndemnau să nu renunț la o așa chemare. Eram atât de ușor că mersul avea ceva din zborul păsărilor, iar forța picioarelor mă propulsa ca un arc. Încep urcușul cu aparatul foto de gât. Pe măsură ce spațiile erau cucerite priveam spre cei de jos pe care-i vedeam din ce în ce mai mici, din ce în ce mai difuzi. Odată ajuns în vârf o priveliște de vis se revarsă privirilor lacome, imagini care deseori îmi vor apărea în momentele de liniște și meditare. Rememorând momentele de entuziasm și încântare de care am beneficiat la mica mea escapadă, înțeleg dorința omului de a învinge greutăți pentru o clipă de bucurie, bucuria reușitei. Pentru mine această aventură, păstrând proporțiile, are aceeași dimensiune ca și pentru Sir Edmund Hillary, primul om care a învins Everestul. Întrebat, peste ani, ce l-a determinat s-o facă, răspunsul a venit firesc „pentru că există”. Aventurile mele cu muntele se opresc cam la nivelul celui povestit, iar acum rememorându-l sunt bucuros de reușită.
O senzație de bucurie și împlinire îmi era întreaga ființă și aș fi rămas o veșnicie pe acest vârf de munte, liniștit și măreț, dacă nu ar fi trebuit, (de ce oare chiar ar fi trebuit?) să cobor. Coborârea s-a dovedit a fi nu numai mai anevoioasă dar chiar mai aventuroasă. Ajuns din întâmplare pe o altă văioagă lipsită de apă, decât cea pe care urcasem, am fost nevoit să sar peste câteva praguri pentru a-mi continua coborârea. La un moment dat, în cădere fiind, am întors capul și o văgăună se deschidea, largă și periculoasă. Mintea mea s-a oprit gândind la o văgăună de urs ce-și făcea siesta după o masă cu afine și zmeură și care deranjat de intrus se năpustea spre a-l pedepsi. Cum îmi scăpăram picioarele după a astfel de „revelație” doar eu și ursul știm. Iar cum arătam după o astfel de spaimă doar colegii prezenți au putut aprecia. Și cum ursul era doar în mintea mea, totul s-a terminat cu bine. Expediția s-a încheiat cu bine iar trofeul, compus din afine dar mai ales din amintiri, a fost conservat pentru alte vremuri.

21 ianuarie 2009 – Iași





Gânduri pentru eternitate din nopțile lungi de iarnă

Mă simt obosit. De câteva zile mă duc la culcare după ora 2 noaptea. În pat mai citesc până mă apucă somnul, după care mă abandonez în brațele lui Morfeu. Acum este noaptea de joi spre vineri. La ora 0:30, am mers la culcare. Am făcut obișnuita lectură dinaintea somnului. Adorm. La un moment dat mă trezesc cu mintea mai fertilă decât cernoziomul de Bărăgan. Gândurile năvălesc precum un râu de munte primăvara, năvalnic și periculos de real, făcându-și loc printre sloiurile de gheață și crengile rupte de greutatea zăpezi-lor. O dată cu gândurile țâșnesc idei, care mai de care mai îndrăznețe, mai pure, mai interesante, reflectând zbuciumul zilnic pentru problemele ce mă frământă sau mai exact ce ne frământă. Mă grăbesc să le depozitez pe hârtie pentru a fi mărturie că n-a fost vis dar mai ales pentru că dispar, în neant, tot atât de repede precum au apărut. Dispar perfid și fără urmă.
Cel mai adesea sunt perioade lungi când gândul secătuiește precum râul într-o vară secetoasă când nu mai poate adăpa decât iluzii. Atunci nu-mi rămâne decât documentarea în urma căreia rețin, sau mai bine zis extrag pe hârtie, idei care-mi vor folosi pentru ce mi-am propus. Astfel trece timpul pe nesimțite în dorul de voi și în speranța împlinirii. Dacă s-ar inventa un mecanism care să înregistreze produsele gândirii am putea deveni ori mai înțelepți ori mai extremiști. Dar, așa, multe se pierd în neant precum lumina zilei la venirea întunericului.
- Ne raportăm adesea la trecutul nostru istoric, cu nostalgie, mândrie și respect, fără a-l cunoaște și mai ales fără a-l înțelege. Avem un trecut plin de suferințe și cruzimi care, dacă l-am cunoaște am deveni, dacă nu sceptici cel puțin reținuți în privința raportării. Mai circumspecți.
Vorbim de un trecut glorios, însă ce poate fi glorios în confruntările sângeroase, fără întrerupere decât pentru a-și reface efectivul distrus în lupte și pentru a-și trage răsuflarea pentru un nou început violent. Un studiu al universității americane Carolina de Nord arată că, în ultimii 5.600 de ani, au avut loc peste 14.500 de confruntări armate, în care au murit cca. 3 miliarde de oameni. Din această perioadă, arată studiul; doar 292 de ani, adică numai 5% din perioadă, a fost pace. „Pacea”, un deziderat la care s-au referit filozofi, lideri de opinii, fondatori de religii, oameni politici și mai ales omul de rând care a fost cel ce i-a simțit tăria, care a fost strivit de forța și cruzimea lipsei de pace. Dar pace tot n-a fost. Blamăm prezentul și ne îngrijorează viitorul. Să vedem? Mai întâi o parte pozitivă. Prezentul european cu cei peste 50 de ani de pace, mai mult decât ar fi putut visa orice european în ultimul mileniu, cu viitorul Europei Unite nu-l vedem altfel decât în armonie, pace și prosperitate spre bucuria noastră și a copiilor noștri. Pentru prima dată în istoria lumii se unesc state, nu împotriva cuiva ci pentru pacea tuturor, nu pentru a dezbina și robi alte popoare ci pentru a descătușa, nu pentru a urî pe alții ci pentru a fi exemplu de urmat. Pe de altă parte, acum după ce Războiul Rece a devenit istorie, lumea se confruntă cu un alt fel de ciocniri. De aici vine partea negativă. Marile confruntări armate au fost înlocuite cu ciocniri tribale cu tente religioase, mai mult decât etnice, și care se datorează unei lipse de cunoaștere a celuilalt, a intoleranței religioase, a ignoranței. Perspectivele unei bune înțelegeri sunt doar în noi, în educație, dar și în fermitatea de a găsi calea și metodele pentru a elimina răul.
- Tânjim după viața patriarhală a strămoșilor noștri și dorim, de multe ori, întoarceri în timp.
Da! Tânjim poate după acea viață patriarhală oglindită în literatura și arta momentului. După acea viață cu răsărituri și splendide asfințite de soare, cu sunetul tălăncilor atârnate de gâtul animalelor, cu behăitul turmelor de oi și strigătul mieilor la început de primăvară, cu cântatul cocoșului în prag de ziuă și orăcăitul broaștelor în lacul din vecinătate, cu râsul copiilor hârjonindu-se prin curte. Toate acestea sunt imagini paradiziace oglindite doar în literatura și arta timpului și destul de rar trăite. Ce nu știu mulți, sau nu vor să știe, este lupta dură pentru supraviețuire, este teama continuă pentru năvălitorii care ucideau copii, bătrâni, femei și bărbați sau îi duceau în robie. Ceea ce nu se știe sau nu se vrea a se ști, sunt suferințele cauzate de acești năvălitori, care atacau aceste paradisuri producând cruzimi și jafuri, ceea ce nu se știe sau nu se vrea a se ști sunt bolile care curmau vieți tinere sau vârstnice, fără alegere, foametea care bântuia necruță-tor, și perspectiva ca copiii și copiii copiilor lor să aibă aceeași nefericită soartă. Când toate acestea vor fi percepute ca adevăruri a propriei noastre existențe, ca adevăruri a propriei noastre istorii atunci înseamnă că am înțeles trecutul și ne va veni mai ușor să ne gândim și să construim viitorul. Ce poate fi mai dezolant decât neputința în fața acestor urgii, atât produse de om cât și de natură. Rămânea credința dar ea nu ținea nici de foame nici contra durerii. Era doar acea consolare pentru viața de dincolo. Dar dacă dincolo nu există, atunci toată suferința noastră nu este decât zădărnicie.

Iași 2006

Aforisme și cugetări

- Atitudinea, implicarea, responsabilitatea, sunt factori care diferențiază lumea între săraci și bogați, între progres și sărăcie, între demnitate și umilință. Acestea sunt caracteristicile omului occidental care l-a diferențiat de ceilalți și a condus la explozia de tehnică și tehnologie pe care toți dorim s-o deținem dar la care puțini au contribuit.
- Avocații pun pariu cu ei însăși pentru a-i scăpa pe ticăloși. Această atitudine vine nu din convingerea asupra nevinovăției clientului său, ci din oportunismul avocaților care vor să-și demonstreze abilitatea în fața unor legislații ambigui, doresc publicitate la caz rezolvat, dar și mulți foarte mulți bani. Oportunismul avocaților este fără limită.
- Avem dreptul sau avem datoria de a impune altora propriile noastre valori culturale, atâta timp cât aceștia nu și le doresc?
- Prefer austeritatea cunoașterii față de euforia ignoranței.
- Copiii! Este mai important să fie educați să-și controleze emoțiile decât să știe să scrie și citească bine. Acestea vin de la sine.
- Ce păcat că, copiii noștri nu ne cunosc decât bătrâni fiind.
- Mult mai important este ca tinerii părinți să aibă știința, dar și timpul creșterii propriilor lor copii. Mani-festarea dragostei pentru nepoți de către bunici este o revanșă a timpului pierdut din copilăria copiilor lor.
- Modelul pe care și-l face un copil când este mic este cel al părinților lor. Aceștia sunt considerați cei mai deosebiți. Dacă n-au calități fizice care să-i eviden-țieze, copilul caută calități morale și de comportament și la nevoie începe să inventeze. Probabil că de aici poate veni și caracterul de mai târziu al copilului, după caracterul modelului pe care-l inventează: bun sau rău? Drept sau nedrept ?
- Credința nu are nevoie de argumente de nici un fel.
- Iadul ar trebui perceput ca o locație în care trebuie să stai o eternitate față în față cu propria conștiință, dar și cu fantomele victimelor tale.
- Numai asumându-ne trecutul vom reuși să evităm pe viitor erorile acestuia.
- Ciudat! De atâta liniște mi se face frică.
- Întunericul mă cuprinse precum o cămașă de forță, împiedicându-mă să fac singurul lucru inteligent, să aprind lumina.
- În timp ce lumea științei este deschisă cunoaște-rii, dialogului, compromisurilor, lumea religiilor închide, cu brutalitate, orice cale spre dialog.
- Comportă-te ca și cum toți zeii din ceruri îți vor monitoriza faptele pentru care, cândva, va trebui să dai socoteală. Dar trăiește-ți viața ca și cum alta nu mai este!
- Respectând regula de aur universală a moralită-ții, „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, ne putem considera aparținători a tuturor religiilor lumii.
- Ce păcat că dispunem de atâta timp tocmai acum când ne-a rămas atât de puțin.
- Suntem dependenți de suferință pentru faptul că religiile ne-au inoculat ideea că aceasta este singura cale spre Paradis.
- Moartea este prețul vieții.
- Viața este o opțiune, moartea o certitudine.
- Moartea este singura certitudine din existența noastră. Doar în moarte suntem egali. Deseori nici atunci.
- Moartea i-a schimbat viața… !
- Tinerețea este un privilegiu, bătrânețea o șansă.
- Aceia care au capacitatea de a realiza frumosul nu vor muri niciodată.
- De ce vârstnicul înțelept nu se poate supăra pe alții? Fiindcă își dă seama că nu mai are mult timp pentru împăcare.
- Atâtea energii consumăm pentru iubirea Creatorului încât nu ne mai rămâne decât ură pentru semenii noștri.
- Avem atâta ignoranță, și ne mândrim cu ea, încât dacă ar produce durere, țipătul ar răsuna în întreg universul.
- Avem atâta intoleranță în noi, încât și pentru doi inși pământul ar fi prea mic.
- Ar fi minunat dacă n-ar fi imposibil!
- Cu câtă grabă ne îndreptăm spre iluzoriul „paradis” când de fapt el este aici, printre noi. Trebuie doar să avem voința și capacitatea de a-l găsi. Trebuie doar să avem puțină înțelepciune!
- Fuga de noi înșine ne poate da dimensiunea conștientizării propriilor noastre fapte.
- Învingătorii pot fi și generoși!
- Urletul singurătății se aude ca o sirenă în tăcerea durerii.
- Din tot răul pe care omul îl suportă, cel mai mare este cel pe care i-l fac semenii.
- Victimele drogurilor, a actelor de pedofilie și a agresiunilor de orice fel, devin, cel mai adesea, viitorii infractori. Victimele de azi devin infractorii de mâine.
- Hitler și Stalin. Două copilării nefericite care au creat monștri.
- A-ți bate joc de viața altuia este condamnabil dar omenesc și poate fi iertat, dar a-ți bate joc de propria viață este prostie și nu poate avea iertare.
- În viață oamenii sunt împărțiți în clase sociale. În moarte toți suntem egali. Egalitatea omului va fi doar în fața morții. La început toți ne naștem cu drepturi egale dar nu egali.
- Credința și religia sunt ca dragostea. Pierderea uneia dintre ele duce la pierderea propriei identități. Timpul din care vin ele, este momentul conștientizării existenței omului ca individ.
- Evreii. Greșeala lor consta în faptul că și l-au însușit pe Dumnezeu în loc să-l mondializeze.
- Evreii – au fost martirii propriilor lor religii.
- Copiii crescuți într-un mediu viciat, nu mai pot recunoaște, la maturitate, adevăratele valori ale umani-tății. Oamenii crescuți în ură nu vor produce decât ură.
- Legiferarea urii între oameni, a violenței, intoleranței și dezbinării, sunt efecte transmise prin unele precepte religioase. Dogmele religioase devenite TABU resping orice modificare, orice reformă de îmbunătățire și adaptare. Acestea vin doar prin alte violențe și scindări dureroase pentru credincioși.
- Fericirea nu vine din ignoranță, ci din cunoaștere. E adevărat că omul medieval putea fi, aparent, mai fericit decât cel modern, dar era o fericire animalică, inconștientă. Atâta tot.
- Democrația în sărăcie este imposibilă.
- Cuvântul ucide, dar poate și vindeca. Depinde când, unde, și cum îl folosești. De aici și responsabili-tatea celor care lucrează cu el.
- Conștiință. Atunci mi-am spus că voi fi vecto-rul propriei mele conștiințe.
- Transportând trenul sufletelor în împărăția de vis a Lui Dumnezeu, am avut sentimentul împlinirii.
- Dacă nu pot ajunge la nivelul tău de înțelep-ciune, te voi distruge pentru a egala situația.
- Gândul omului poate fi adesea unul ucigaș. Dacă el n-o face este pentru că intervine rațiunea.
- Dă-i omului conștiința propriei sale demnități. Indiferent ce activitate va presta, dacă aceasta este în folosul comunității, el trebuie să fie conștient de importanța și necesitatea muncii sale. Astfel va deveni responsabil.
- Dumnezeu trebuie perceput ca liant între religiile lumii și nicidecum ca sursă intoleranță, de divergențe, de dezbinare, de ură.
- Instigatori la ură. Ticăloși și în special Ticăloși fără chip. Aceștia atacă conștiința omului, morala, sufletul, atacă credința, tradiția, atacă dragostea, iubirea, încrederea în semeni.
- Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire și dragoste. I-a dat inteligență, cutezanță și dorințe de a învinge obstacolele care-i stau în calea cunoașterii operei Lui.
- Responsabilitatea în libertate și libertatea responsabilă este esența adevăratei Democrații.
- Cel mai mare dar dat de Dumnezeu omului este credința, iar cea mai mare realizare a omului este religia. Religia cu multiplele ei variante, începând cu cele mai primitive imaginații ale sacrului până la cele din zilele noastre. Toate acestea reprezintă stadii de percepere a omului în cunoașterea Divinului.
- Oamenii se nasc cu drepturi egale, dar nu egali și nici liberi, ci într-o dependență rar asumată.
- Eu te urăsc de moarte pentru că nu pot fi ca tine.
- Religiile sunt căi prin care omul încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu, opera Sa dar și pe sine.
- Napoleon avea conștiința destinului său, iar destinul îi anticipa pașii.
- Dumnezeu trebuie iubit cu decență și în mare taină sufletească.
- Credința nu trebuie făcută cu patimă, ci cu decență.
- Francezii au fost, și unii mai sunt încă, mândri în suferința napoleoniană.
- Nimic nu poate fi înafara legii și a ordinii. Dacă acestea lipsesc se instalează haosul. Popoare sunt obligate a veghea ca aceste legi să fie drepte și echitabile. Preocuparea pentru ordonarea haosului, teoria haosului, a fost una dintre cele mai dese preocupări ale filozofilor lumii din cele mai vechi timpuri. Modalitatea transformării haosului în ordine va genera religiile.
- Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime.
- Libertatea, cuvânt magic, dar care cuprinde o enorm de mare responsabilitate.
- Drepturile fără obligații duc la haos.
- Meditație; „Lumina pătrunde timid prin ochiul de sticlă liliputan înnegrit de excrementele insectelor care mișună obraznic.”
- Omul și societatea: „Chiar și individul care nu dă nimic societății se crede îndreptățit să pretindă totul de la aceasta”.
- Apartenență; Când omul se va identifica ca cetățean al Terrei atunci se va putea vorbi de o cauză comună. Până atunci vom găsi suficiente argumente care să ne diferențieze și să ne despartă.
- Istoria trebuie să trezească emoții atunci când este învățată și nu o stare de indiferență față de cifrele și evenimentele prezentate.
- Cuvântul ca și filozofiile sunt cheia care descătușează sau încătușează emoțiile umane, ducând lumea spre sublim sau dezastre
- Dumnezeu este infinitul, este inaccesibil și incognoscibil, și atunci cum poți avea pretenția să ajungi la a-l cunoaște fără a-i cunoaște opera?
- Orice este interzis stimulează dorința de a-l încălca.
- Ferice de cel care nu-și pune întrebări și nu-l macină morbul îndoielii privind existența sa. Ferice de ei, dar păcat mare pentru că, Creatorul i-a dat intelectul pentru a și-l folosi în a-i descoperi opera.
- Cu cât suntem mai diverși, nu mai diferiți, cu atât bogăția spirituală a popoarelor este mai interesantă.
- Viața este o clipă de strălucire în univers a unei stele numită OM.
- Viața și moartea: Înainte ca omul să înțeleagă ce este viața a înțeles ce este moartea și a conștientizat-o prin atenția ce o dădeau morții.
- Viața-i o comoară pe care puțini știu s-o prețuiască.
- NE PLACE! Ne place să visăm, și aceasta uneori ne face bine, ne place să iubim, chiar dacă aceasta ne aduce suferință, ne place să urâm, iar dacă nu găsim subiectul urii noastre îl inventăm. Ne place să ne torturăm fizic și psihic când alții n-o fac, căutând pretexte și justificându-ne tratamentul. Ne place să inventăm idoli, fie din rândul oamenilor fie scoși din imaginația noastră. Pe cei dintâi transformându-i în dictatori și deseori în proprii noștri călăi pe care-i urmăm și ascultăm cu umilința și resemnarea sclavului. Din cei spirituali facem religii pe care le considerăm singurele adevărate. Ne place să fim sclavi, iar când suntem cu adevărat ne revoltăm.
Ne place să fim alții și alții să fim noi. Ne place să căutăm spre zări necunoscute, chiar dacă asta ne poate costa viața, sau tocmai pentru asta?
Ne place ca alții să ne placă.
Nu ne place să gândim căci asta obosește.
- Paradisul trebuie să fie un îndemn spre a nu face rău altuia și nu un țel, un scop în sine.
- Știre; O știre venită din Cetatea Vaticanului aduce liniște în rândul tineretului creștin. Papa Benedict al XVI-lea a dat „dezlegare la prezervative”. O fi doar pe perioada postului Crăciunului, ca o recompensă pentru restricțiile impuse credincioșilor, sau e o hotărâre pe termen nelimitat. Oricum este o hotărâre importantă și dovedește o preocuparea constantă a Vaticanului pentru relațiile sexuale ale supușilor săi. Perioade lungi de timp Biserica Catolică a pătruns în patul creștinilor pentru a le impune reguli la „regulat” dar și pedepse pentru încălcarea acestora. Dezlegarea actuală dată de Papa Benedict vine, poate, să îndulcească imaginea catastrofală pe care și-a obținut-o prin atitudinea față de proprii credincioși, cât și față de celelalte religii.
- Bulă; Bulă, era eroul, era liantul, era personajul care ne unea pe toți într-un hohot de râs sănătos și molipsitor. Bulă era cel care ne făcea să uităm de foame, de cozi interminabile, de frig, de toată mizeria morală și materială. Comunismul a adus un cuplu de analfabeți gângavi să ne fie cârmaci.
Bulă ne unea într-un singur gând. Era religia noastră populară, era Biblia pentru necredincioși și credincioși, care ne-a unit precum cea adevărată pe evrei. Dar Bulă nu ne-a dezamăgit. El doar a plecat, fugărit de revoluție, modest așa după cum și venise, lăsându-ne un gol pe care toate gogomăniile parlamen-tare de astăzi nu îl pot acoperi, înlocui.
- Câinii vagabonzi, mizeria din orașe, gropile din asfalt și multe alte elemente care contribuie la disconfortul cetățenilor sunt ținute de conducătorii de urbe ca monedă de schimb pentru vremuri mai grele pentru ei și vor fi folosite pentru deturnarea atenției urbei de la problemele importante ale zilei. Toate cele de mai sus prezentate se pot rezolva dar nu se vrea.
- Iliescu nu va fi niciodată religios din convin-gere după cum nu va fi nici democrat din convingere.
- Doar prin noi înșine ne putem face viața fericită, trebuie doar să găsim „calea” și să păstrăm „măsura”, două condiții cuprinse în culturile indiene și orientale.


Dreptul la dragoste


Partea I.

Motto:
„Se fac multe crime în lume; dar,
poate, cea mai mare, este să ucizi
dragostea.”
Boleslav Prus (1848-1912)

Cap. 1. Autodenunțul.

Scrâșnitul porții masive din fier pătrunde parcă în sufletul tinerei femei și așa stresantă de toate evenimentele din acea zi. Și totuși sufletul îi era împăcat cu statutul ce urma să-l aibă mulți ani de aici înainte.
Mașina pătrunse cu zgomot în curtea închisorii, după care poarta masivă, care se ridica până la cer, se închise ca și cum s-ar închide porțile iadului. Care iad, se gândea tânăra femeie? Putea fi ceva mai de temut decât ce lăsase în urma sa dincolo de acea poartă? Din duba închisorii coboară o tânăra de 25-30 ani cu o înfățișare plăcută, dar cu o mare tristețe pe fața palidă. Este condusă într-o cameră de preluare, unde își lasă toate lucrurile, pentru un control amănunțit. Nu se va mai bucura mulți ani de statutul de om liber. După procedura deloc plăcută, urmează o vizită la baia închisorii unde se curăță de ultimele mizerii umane preluate dinafară, și se îmbracă în hainele aspre din stofă groasă și incomode. Pielea fină se revoltă la atingerea hainelor largi și rugoase. Slăbise mult. Sentimentele erau contradictorii și în același timp confuze. Evenimentele din ultimul timp i se păreau vise sau coșmaruri, din care încă nu ieșise. Mergea prin holurile luminate difuz și avea impresia că plutește într-o lume necunoscută, o lume din care va face și ea parte și pe care, poate, va trebui s-o și iubească, aceasta fiindu-i lumea ce i-a mai rămas. La un moment dat însoțitoarea, o tânără gardiană cam de aceeași vârstă cu ea, s-a oprit în fața unei uși masive din fier cu încuietori solide și sigure, pe care le-a deschis cu siguranța omului obișnuit cu acest lucru.
Lumina difuză nu-i permite să vadă fețele locatarilor acelui spațiu, astfel că s-a trezit în mijlocul unei camere pline de curiozitate și resentimente. Un miros înțepător și aerul închis a făcut-o să ezite puțin, apoi ușor împinsă din spate, pășește spre noua ei viață. Descoperă numeroase prezențe umane ce se uită curioase la ea. A trecut parcă o veșnicie până când o voce, nicidecum prietenoasă, o ajută să-și dea seama de locul unde se află. Obișnuită puțin cu semiîntunericul ce inundă camera, reușește să-și facă o primă impresie asupra locului unde a picat. O camera cam de 10 pe 5 metri, foarte înaltă și rece acum în plină vară, este umplută cu paturi suprapuse pe trei nivele, în care erau găzduite ființele umane cu care va trebui să convie-țuiască. Tânăra care i-a vorbit se pare că era un fel de șefă. După ce i-a arătat un pat liber, i-a cerut să se prezinte.
Cine era ea de fapt? Iată o întrebare la care de mult nu se mai gândise și a cărui răspuns îi trezeau nu numai amintiri dureroase dar și o stare de incertitudine. Era un răspuns care nu putea fi dat așa, dintr-o dată și care cerea un efort ce pentru moment depășea puterea ei de concentrare. Un răspuns scurt și fără echivoc era poate singurul în stare să-l dea; se numea Monica și eliminase o fiară. Atât!
Fata a fost lăsată să-și aranjeze lucrurile pe patul ce i s-a repartizat și să stabilească singură dacă și când va mai avea ceva de adăugat. Din toate colțurile priviri iscoditoare și răutăcioase o urmăresc. O oboseală cumplită o cuprinse pe biata fată, o oboseală de moarte. Nu mai avea decât o dorință în acel moment. Să se odihnească prin moarte, o veșnicie, după care putea să-și poată spune povestea care i-a ruinat viața. A-și spune povestea era ca o eliberare dintr-o închisoare imagi-nară, dar mult mai groaznică decât cea în care deja se găsea. Acum însă nu era în stare, dorea să doarmă sau să moară. Suindu-se în patul mai primitor decât avusese în ultimul timp, adormi un somn agitat și numai un ordin strigat ”scularea” dat de șefa de camera, o făcu să se rupă din coșmarul care tocmai începuse. Buimacă, privește în jur fără să înțeleagă nimic, speriată și încordată, gata de atac. Încearcă să-și dea seama unde se afla și așteaptă explicații de la cele ce-o priveau cu oarecare condescendență. Din atitudinea Monicăi se părea că aceasta încă nu înțelegea unde se află și cine sunt colocatarele sale. O stare de profundă neliniște amestecată cu multă teamă se degajă din privirile hăituite de niște amintiri proaspete. Ce-o fi în mintea acestei femei ?
- Unde mă aflu? aproape țipă, uitându-se îngrozită în jur.
Un răspuns șoptit o liniști și un zâmbet abia schițat apăru pe chipul tinerei femei. Lângă ea o tânără îi zâmbi și o încurajă din priviri. De neînțeles pentru celelalte, se liniști când află că se găsește într-o închi-soare! Ce mare durere a putut suporta această ființă, în lumea ei dinafară, încât să se bucure că se află aici, se întrebau deținutele? Erau întrebări a cărui răspuns va produce traume de neuitat și celor care vor afla întreaga poveste. Trebuia multă răbdare și multă înțelegere pentru această ființă cu sentimente atât de rănite, ascunse adânc în sufletul ei.
Aruncă o privire fugară în camera întunecată, apoi închise ochii strâns și se gândi la ce o aștepta. Nu poate fi mai rău decât a fost, se îmbărbătează Monica. Sigur nu poate fi mai rău! Crâmpeie din viața ei, sfărâmată în mii de cioburi, îi defilează prin fața ochilor. Cine s-ar fi gândit că toate visele de tinerețe, care se nasc în mintea unei fete, pot fi spulberate așa de ușor? Doamne, de ce m-ai părăsit?
Cu ce am greșit oare? Se întreba mereu, dar nu găsea răspuns.
Cu mintea tulburată de întrebări se desprinde din realitate, mintea i se întunecă și se prăbușește in neant.


Cap. 2 . Violul.

Era în plină vară a anului 1999 când Monica este chemată și condusă de un gardian într-o încăpere spațioasă și inospitalieră. Un birou mare și uzat de vreme trona în acest spațiu, înconjurat de câteva scaune cu aceeași amprentă. O mașină de scris așezată pe un colț de birou alături de o veioză a cărei vechime poate să ne ducă cu gândul la începuturile folosirii electronului. În fața biroului un scaun stingher își așteptă locatarul. Tânăra femeie este invitată sa ia loc. Pe o ușa laterală își fac apariția cinci bărbați îmbrăcați în civil. Unul, care se recomandă a fi avocat din oficiu, ia loc lângă Monica și după ce își prezintă identitatea și scopul pentru care este acolo, prezintă și celelalte personaje, care deja luaseră loc pe scaunele dinainte pregătite.
Doi dintre bărbații de față erau procurori, ceilalți polițiști instrumentau un caz de omor a cărui autor se pare că era tocmai Monica. Unul dintre bărbați se așează în fața mașinii de scris, pregătit să noteze întreaga convorbire a celor de față.
- Cum te numești? Este prima întrebare adresată femeii de un bărbat cu o statură impunătoare. Era procurorul Zmău și avea misiunea de a instrumenta cazul de asasinat a numitului Vasile Volvonici.
În seara zilei precedente, în jurul orelor 20 femeia din fața lor a dat un telefon la poliția orașului X pentru a declara că l-a ucis pe numitul Vasile Volvonici. Cadavrul se află în vila victimei din locali-tatea A, nu departe de Brașov. Atât.
O descindere la locul indicat adeveresc cele semnalate de femeie. Aceasta parcurge împreună cu organele de cercetare întreg traseul descris, dar refuză să mai pătrundă în acel apartament. Seara se încheie cu arestarea femeii. Încep investigațiile poliției și procura-turii. Cadavrul este dus la morgă pentru autopsie și stabilirea cauzelor exacte în care s-a produs crima.
Orice încercare de a mai afla ceva de la autodenunțată se lasă cu refuzul categoric al acesteia. Victima, un tânăr și prosper om de afaceri era fiul unui important personaj, mult mediatizat în mass-media locală și nu numai. Cazul trezește interesul urbei. Poliția și o întreagă armată de reporteri încearcă să afle cât mai multe date în cât mai puțin timp.
Femeia, care s-a declarat a fi autoarea, refuză să dea declarații presei. Poliția încearcă să protejeze, pe cât posibil, informațiile atât de căutate de lumea înfometată de știri. Se fac speculații de tot felul. Identitatea femeii este ținută în secret sau încă nu este cunoscută? Tot ce se știe este că se numește Monica. Aceasta va petrece noaptea în închisoarea locală, unde va fi protejată de lumea curioasă. Orașul adoarme cu gândul la crima comisă și uită pe moment de lipsurile și frustrările proprii, acumulate în ani de zile. Un mucalit aruncă din barbă „sunt bune și aceste evenimente la ceva, mai uită lumea de foame”.
Femeia este liniștită, suspect de liniștită, astfel că dacă nu s-ar ști acuza care i se aduce, ai spune că este venită pentru a-și ridica pașaportul.
- Monica Drăgănescu, spune femeia cu un glas ferm.
- Vârsta, locul nașterii și adresa actuală?
- 28 ani, localitatea X, fără adresă stabilă.
- Unde te găseai aseară, 21 iulie în jurul orelor 20?
- În vila din localitatea B proprietatea lui Vasile Volvonici.
- Cu ce ocazie te găseai la acea adresă?
- Aveam de plătit o foarte veche poliță.
- Și anume! Povestiți?
Povestiți! Povestiți! Povestiți! Și ea trebuie să povestească de fiecare dată așa cum s-au petrecut evenimentele. Și iarăși și iarăși, până când exasperat renunți și, odată renunțând, ești pierdut. Nu, nu voi renunța. Nu am renunțat nici în urmă cu 10 ani, nu voi renunța nici acum.
Acum,.. nu mai avea ce pierde, acum ea a câștigat și el a pierdut pentru totdeauna, acum nu mai poate fi șantajată, este stăpână deplin pe ea. Acum poate să povestească. Culmea este că unul dintre cei care îi urmăresc povestea știa deja începutul dar n-a putut face mai nimic pentru a nu se ajunge în această situație. Domnul Pană a audiat-o și acum unsprezece ani, procuror fiind, dar s-a găsit neputincios în fața unei legislații cu mari lacune și în fața unor judecători orbi sau orbiți de steaua în plină ascensiune a domnului Romeo Valvonici, tatăl decedatului. Acesta a dat mulți bani pentru a-și scăpa fiul și a angajat cei mai mari, mari nu buni, avocați din acea vreme. Atunci și numai atunci justiția țării și justiția umană ar fi trebuit să facă într-adevăr dreptate. Dar totuși ce înseamnă dreptate într-o lume care-și cere tot mai multe drepturi? Atunci, printr-o rezoluție mai mult decât blândă, Vasile Volvonici s-a considerat mai presus de lege și mai presus de Dumnezeu. Tocmai acest lucru l-a pierdut. Dar nu numai pe el ci pe mulți alții, care spre deosebire de el, erau complet nevinovați.
- Domnilor, își începe femeia povestea.
Totul începe în vara anului 1990……..
Povestea se deapănă ca într-un basm pentru copii, numai că de astă dată auditorii sunt oamenii legii, lupul rămâne tot lup iar scufița roșie se pierde în imensitatea pădurii. Sfârșit de liceu și mare bucurie pentru elevii din ultimul an al clasei de umanistică din liceul Ștefan cel Mare. Absolvenții sărbătoresc eveni-mentul în cel mai pur stil tineresc, o reuniune cu participare largă, profesori, părinți și colegi mai mici. Este o sărbătoare a maturității și a libertății. Este prima promoție de absolvenți în libertatea cea greu obținută, obținută tocmai prin curajul lor. Este promoția viitorului și al speranței. Copiii au muncit din greu pentru a intra la o facultate și pentru a mai ușura puțin din viața mizerabilă oferită în comunism. Curios, dar nimeni nu se aștepta la o cădere atât de dramatică a dictatorilor. Speranțele erau imense. Mass-media și curentele moderniste din vest încă nu avuseseră timp să influențeze viața tinerilor, iar aceștia erau prea serioși pentru a se lăsa atacați de „beneficiile democra-ției capitaliste”. Cei mai mulți dintre ei erau studioși, dornici să arate lumii ce pot, acum când viitorul le oferea atâtea posibilități. Însă, cum pădure fără uscături nu există, după cum se va vedea, unii erau deja stricați.
Spre dimineață, când au rămas singuri numai între ei, absolvenții s-au hotărât să facă o mică plimbare în parcul orașului. Așa că, împreună au plecat cântând, râzând și dansând spre parc.
Monica era o fată frumoasă care putea concura oricând, cu mare succes, la un concurs de miss. N-o interesa, educația fetei nu-i permitea asemenea gân-duri. Așa erau vremurile atunci, iar Monica era fata care nu se dezbrăca atât de ușor. Prieten nu avea, din aceleași motive sau altele. Cine știe? Tinerii care se apropiau de ea erau ținuți la distanță cu blândețe, dar cu fermitate.
Colegul ei, Vasile Volvonici, de fapt un coleg bun și un bun elev, cu o statură impresionantă, a încer-cat în mai multe rânduri o apropiere de Monica, dar fără rezultate. După revoluție, tatăl lui Vasile intră în afaceri și la scurt timp devine milionar, după cum se va spune nu după mult timp, milionar de carton. De carton, dar infatuarea tatălui este preluată cu mai mult sau mai puțin succes de fiu, care începe să arunce cu banii în toate direcțiile. Oricum nici taică-său și nici el nu munciseră prea mult pentru acești bani. Crezând că banii pot cumpăra orice, tânărul își intensifică asaltul asupra Monicăi, dar fără succes. Tânărul obișnuit și modest așa cum a fost el cunoscut până la revoluție, devine arogant, obraznic și de nestăpânit, mai ales că anturajul lui se îmbogățește cu o pleiadă de „prieteni” care îl ajută să cheltuiască banii tatălui. Vasile pregătea în taină mare atacul asupra fetei și nu oricând ci tocmai în ziua în care se sărbătorea sfârșitul anului școlar, ziua care ar fi trebuit să fie zi de sărbătoare, ziua maturității.
Planul a fost pus la punct, pas cu pas, fără ca nimic să scape organizatorilor. Odată intrați în parc Vasile, pe care colegii îl numeau Vasea, servește cole-gii cu dulciuri având grija ca un anume drajeu, pregătit anume, să ajungă în gura dulce a Monicăi. După cca. un sfert de oră efectul drogului se simte și fata are ceva amețeli. Bun coleg, Vasea era aproape pentru a da o mână de ajutor mai ales că mașina sa se afla „din întâmplare” prin preajmă. Odată fata urcată în mașină Vasea are grijă să scape de ceilalți colegi. Autoturismul ia viteză și se îndreaptă spre strada Culturii, unde tăticul îi făcuse cadou băiețelului un apartament. Restul, a fost un viol clasic, cu participarea a încă doi din noii săi prieteni. Când Monica s-a trezit din somnul drogului totul era deja terminat, băieții făcându-și planul pentru încă o repriză de sex, de astă dată cu participarea fetei, credeau ei. Conștientă acum de ceea ce s-a întâmplat, Monica se apără din răsputeri, adu-când daune mari printre amatorii de sex forțat. Intervenția brutală a lui Vasea readuce echilibru părții masculine, care se va încununa cu un nou „trofeu” de data aceasta muncit.
Gândirea masculilor noștri era simplă și primitivă. Rușinată de cele întâmplate, fata nu va avea curajul să-și reclame călăii, iar ei vor avea grijă să profite de acest aspect și, printr-un șantaj ordinar, vor putea profita de fată după bunul lor plac. O mică schimbare în registrul violatorilor a avut loc, căci fata nu numai că a avut curajul să spună ce i s-a întâmplat dar mai mult a făcut-o la poliție, unde a anunțat violul. Orașul și mass-media au fost direct implicate în evenimente. Pentru a-și scăpa odrasla, domnul Romeo Volvonici a cheltuit mari sume de bani. Fata nu și-a pus avocat. Intenția ei era de a se înscrie la facultatea de drept și acum avea o ocazie, nefericită e drept, de a pleda în propriul ei proces. Cu toată această nenorocire a avut tăria de a se înscrie la facultate și a intrat la drept. Procesul a avut loc în anii 1991 și 1992. Violatorii au avut parte de avocați renumiți care au întors pe dos toate legile scrise și nescrise ale oamenilor, au stropit cu noroi tot ce omul are mai sfânt și și-au alocat dreptul suprem de apărători ai dreptății. Norocul Monicăi a fost educația care a primit-o acasă și la școală, educație care impunea percepte vechi, astăzi uitate. Fata era virgină în dimineața când a fost violată, dar pentru violatori și apărătorii acestora acest lucru nu avea nici o semnificație.
Atât Romeo Volvonici cât și avocații apărării erau și ei tați de fete. Întrebați fiind care ar fi fost reacția dacă fiicele lor ar fi în locul Monicăi, răspunsul a venit dezarmant. „Întrebarea nu este concludentă pentru cazul în speță”. Procurorul Pană a făcut eforturi lăudabile pentru a stabili vinovăția celor trei, dar s-a lovit mereu de acel avocat, Ioan Mardare, care s-a zbătut ca un leu pentru a stabili nevinovăția violatorilor și toate acestea după ce ei recunosc într-un final actul săvârșit.
A câștigat Monica, dar cu ce preț? Au câștigat și cei trei, primind doar patru ani și fiind liberi după doar doi.
Când au ieșit din pușcărie Monica era în anul patru. În vară urma să-și dea licența și în toamnă urma să intre în avocatură. Părinții ei erau profesori și se chinuiau să-și gospodărească puținii bani pe care bugetul îl aloca acestui important sector. Între timp au loc demonstrații și greve, la care aderă elevi și studenți. Pentru a suporta deficitul financiar, Monica lucrează la un patron, participând din plin la problemele juridice ale societății. Viața intrase în normal, vechea rană aproape se vindecase iar la aceasta un rol important l-a avut prietenul ei Cornel Măgură.
Cornel terminase de doi ani o facultate tehnică și acum lucra ca inginer într-una din marile societăți private ale orașului. Aveau în plan ca peste cel mult un an să se căsătorească. Aceste planuri minunate de viitor aveau sa fie anulate de ura acumulată în anii de detenție a violatorilor. Cornel și Monica erau fericiți. Nimic nu prevedea tragedia ce avea să vina peste capul lor. În cei doi ani de detenție, Vasile Volvonici a strâns atâta ură, încât numai gândul răzbunării, reușea să-i calmeze crizele de isterie. Neavând capacitatea de a-și analiza propriile acțiuni, acesta arunca vina asupra oricui altcuiva mai puțin asupra propriei persoane. Este vina educației primite din ultimii ani dar și a noului sistem. În tot acest timp afacerile tatălui intră în declin. Pe zi ce trece pierderile se înmulțesc, ajungând la datorii ce au dus la un faliment total și la căderea întregului eșafodaj creat din neant. Falimentul acestuia, lipsa unei perspective personale, frustrările suportate în detenție au mărit ura și dorința de răzbunare a fiului. Era ca un cancer care se extindea pe zi ce trece. Odată ieșit din detenție s-a văzut fără nici un orizont și în neputința de a porni ceva solid în viață. De fapt nici nu-și prea bătea capul pentru viitorul lui. Nici un gând de continuare a studiilor, de a-și reface viața prin propriile puteri. Aștepta, ca întotdeauna, totul de-a gata. În această perioadă de adevărată confuzie apare, „ca o salvare”, unul dintre tovarășii lui de distracții, Gabi Dumitriu.
Þara se găsea într-o stare de agitare, confuzie și căutări, stare în care a rămas și astăzi.
Destrămarea Uniunii Sovietice, desprinderea țărilor Europei de Est din sistemul comunist, recesiu-nea economică în cea mai mare parte a acestor zone și poate mulți alți factori, neidentificați încă, au permis intrarea în țară a celor mai abjecte racile ale sistemului capitalist. Comerțul cu carne vie, prostituția, homo-sexualitatea, consumul de droguri, pedofilia etc, etc. S-a deschis „Cutia Pandorei” și conținutul s-a revărsat, ca o adevărată maree neagră, peste un popor cuminte și moral. Viteza de pătrundere a fost atât de mare încât, dacă nu a surprins, cu siguranță a sufocat mediul românesc. Puterea era prea ocupată cu împărțirea, să nu zic jefuirea, bunurilor țării. Când în sfârșit a făcut o mica pauză în această activitate și a privit starea națiunii, era deja prea târziu. Grupurile mafiote erau deja formate și lucrau în voie. Printre aceste grupuri se proliferase unul a cărui impact social, moral și de imagine a fost și rămâne catastrofal pentru multe tinere. Comerțul cu carne vie,…. O practică medievală cu rădăcini adânci în lumea asiatică, cu tendințe de eradicare, ziceam noi, în lumea civilizată, pătrunde cu violență și culmea sub privirea întregii țări și poate chiar sub o anumită protecție.
Sclavia, pentru care întreaga lume civilizată s-a luptat s-o elimine, apare spre sfârșitul sec 20, sub altă formă și dimensiune, dar cu atât mai dăunătoare. Sub forma unor oferte de lucru în străinătate. Ziarele sunt pline de anunțuri privind angajarea de tinere pentru diverse activități, toate cu un aspect decent la prima vedere. Întreaga societate românească devine „martor pasiv” a acestor stări de lucru. Micile semnale de alarmă sunt acoperite de avalanșa evenimentelor ce cuprind societatea. Biserica, activă foarte în privința propriului său statut, este oarba la procesul de sclavagizare, de prostituție, a celei mai expuse categorii, tineretul. Școala, preocupată de propriile lipsuri, ignoră dispariția din propriile clase a unui mare număr de fete. Mass-media încă nu percepe pericolul. Singurii care se agită sunt părinții disperați, a căror copii dispar și pentru care încă nu exista o explicație. Explicația va veni nu mult după aceste dispariții. Racolarea acestei categorii era și este făcută prin cele mai diverse metode, multe dintre ele după cum spu-neam, la vedere. Mica publicitate din mai toate ziarele abundă prin anunțuri de lucru în străinătate pentru fete tinere, în meseria de dansatoare sau alte activități tentante pentru tinerele fete fugărite de o sărăcie materială și una în plină ascensiune, morală. De fapt „fuga” începe din propriile cămine părintești, de multe ori cu acordul acestora care nu înțelegeau pericolul. Ajunse în pragul sărăciei, cu părinții rămași fără lucru și în neputința zilei de mâine, multe tinere își oferă serviciile răspunzând acestor anunțuri. Sociologii, psihologii și alte categorii de specialiști în problemele sociale fac încercări timide, dar nu suficiente pentru a atenționa asupra acestei stări de fapt. Democrațiile occidentale își demonstrau limitele morale, fluturând conceptul de libertate, de prea mult pierdut, și extinzând, până la aberație, noțiunea de „drepturi ale omului”. Concepte de altfel generoase dacă sunt aplicate cu măsura responsabilității.
Este perioada polarizării economiei țării, când la unul din poli se formează o clasă avută, ca cea a lui Romeo Volvonici, iar la celălalt o clasă din ce în ce mai sărăcită și fără perspective. Mulți întreprinzători s-au ridicat prin muncă cinstită suportând umilințele unui nou început. Frustrarea nu vine neapărat din existența și acumularea bogăției la acest pol, ci din modul prin care are loc această acumulare concomitent cu sărăcirea mulțimilor. Construiam o nouă societate, nouă pentru noi românii ca și pentru toți cei din fostul lagăr comunist. Noua societate trebuia să fie mai bună, mai morală dar niciuna din aceste criterii nu au venit pentru a justifica schimbarea și morții care s-au jertfit pentru aceste valori.
O societate este mai bună decât cea veche atunci când este construită pe o morală superioară și când săracii de azi trăiesc mai bine decât cei de ieri. Altfel ce rost ar mai fi avut schimbarea și morții. Nici una din aceste așteptări nu au fost obținute. Firmele căpușe, din jurul marilor întreprinderi de stat, prosperă pe seama falimentării primelor. Falimentarea are loc printr-o dezorganizare organizată a firmelor de stat a căror manageri au rolul de a transfera capacitățile firmelor de stat în buzunarul particularilor prin firmele lor căpușe. Și în timp ce lucrătorii din firmele de stat nu primesc salarii din cauza falimentării acestora, managerii primesc în plus față de ce fură, indemnizații care frizează bunul simț. Deci, culmea, sunt plătiți cu bani grei tocmai pentru a le falimenta. Singura structură, pe lângă salariații umiliți, care se agită mai cu spor este mass-media. Aceasta prezintă cazuri de corupție și chiar pe corupți. Mai departe totul se îmbracă într-un veșmânt de protecție la nivel înalt în care nu se poate pătrunde.
Reprezentanții puterii sunt adânc infiltrați în structurile economiei de stat de unde se înfruptă neruși-nat, având grijă să-și asigure legitimitatea. Eveni-mente flagrante, ca falimentări de bănci, deturnări de fonduri și altele, agita lumea în derută a țării.
În Iugoslavia începe un crunt război etno-religios și cu toate acestea românul pleacă spre această zonă pentru a-și asigura traiul pentru familia sa.
În timp ce aceste acumulări se accentuează, în timp ce noii îmbogățiți sfidează cu opulența lor bunul simț, în timp ce afaceriștii străini, arabi și nu numai fac mari evaziuni fiscale, românii, tineri sau maturi, părăsesc țara și se îndreaptă, legal sau nu, spre alte zone ale lumii. Printre acești români se numără și multe fete cu vârste fragede, care caută sau sunt împinse să caute Eldorado, în țări îndepărtate, momite de anunțuri mincinoase. Vânzătorii de carne vie sunt tocmai frații lor români ajutați de romi și alte etnii proaspăt sosite pe plaiurile mioritice. O metodă mult mai brutală de achiziționare de fete și trimiterea lor în afara țării este răpirea efectivă a acestora, sechestrarea, trecerea lor frauduloasă peste graniță și vânzarea ca pe orice marfă, la latrina lumii. Aceste grupuri mafiote, bine organizate și deosebit de periculoase, aduc în actualitate practicile antice de procurare a sclavilor necesari la galere.
Într-un astfel de grup mafiot pătrunde și Vasile Volvonici, dispărând pentru un timp din urbea natală.


Cap.3 Răpirea.

Gabi Dumitriu era un tip de statură mijlocie, atletic și plăcut la vedere. Înainte de evenimentele prin care trecuse Vasea, Gabi se ocupa de organizarea unor petreceri a căror urmări erau mai mult decât previzibile. Componenta masculină era de obicei aceeași; trei, patru băieți de băieți. Muzica, aruncată din niște aparate de ultimă tehnologie, ar putea foarte bine folosi și ca instrumente de tortură sonore. Băutură din cea mai fină care nu scutea consumatorii de puternice stări euforice și mari dureri de cap. Puțină mâncare, că de, trebuia făcută totuși și economie, și fete, multe fete. Cât mai multe fete și cât mai variate. După expresia unui mucalit participant la aceste urgii, „după toate gustu-rile”. Toate aceste întâlniri aveau loc departe de ochii lumii. Racolarea petrecăreților era făcută din rândul tinerilor cu situație materială bună dar și din rândul politicienilor, aceștia fiind aleși după criterii bine stabilite.
Frecvența acestor întâlniri era variabilă, în funcție de multe necunoscute, așa cum erau și partici-pantele de sex feminin. Regula de bază era una singură, la fiecare întâlnire erau aduse alte fete. Probleme cu aceste grupe feminine, în trecere, nu au fost semnalate. Ori fetele aparțineau unor grupuri amatoare de sex și bani, ori li se prezentau dinainte condițiile și participan-tele le acceptau din plăcere. Cert este că aceste petreceri au fost întrerupte doar odată cu arestarea lui Vasea și a celorlalți prieteni. Gabi era cel scăpat de „evenimente”. Spre norocul lui în momentul violului era plecat din localitate. Odată gașca destrămată, Gabi se folosi de rolul său de organizator și trecu la realizarea unor noi forme de activități. Intrat în legătură cu „vânzătorii de carne vie”, găsește formula mai mult decât interesantă și devine unul dintre membrii activi ai unei rețele internaționale.
Pentru început avea rolul de a face rost de „marfă”, așa că primele „garnituri” au făcut parte din vechia clientelă feminină. Se lucra „la vedere”, fetele cunoscând destinația pe care o aveau și chiar riscurile la care se expun. Nu erau admise minore. Câștigurile erau substanțiale. De mai multe ori a condus fetele pe traseele contractate, obținând experiență în domeniu. Nu mult după începutul promițător au început problemele. Unele fete erau efectiv vândute, iar situația acestora se înrăutățește drastic. Actele fetelor sunt luate și acestea devin persoane fără identitate la dispoziția unor indivizi fără nici un scrupul. Situația lor devine dramatică în niște țări îndepărtate și, fără nici o cunoștință de limbă sau cultura locală, erau pierdute. Așa se face că încep să fie date fete dispărute, unele apărând după mult timp într-o stare jalnică din punct de vedere fizic, dar mai ales psihic. Se dau primele semnale de alarmă. Acțiunile întreprinse sunt destul de timide având în vedere lipsa de informații certe.
Cererea externă devine tot mai mare așa că se trece la anunțuri de lucru în străinătate în meserii cât de cât decente. Se mergea la derută, care a prins mai mult în rândul fetelor din clasele cele mai defavorizate. Pe măsură ce crește cererea încep să vină comenzi pentru anumite categorii de fete. Încep să fie căutate minorele și astfel apar cele mai cumplite probleme ale unei nații. Vânzarea fetelor minore. Acestea provin în general din familii dezmembrate sau în curs de dezmembrare, sărăcite, debusolate, agresate, unele chiar de proprii lor părinți. Această categorie de persoane, care datorită vârstei fragede încă nu au discernământul propriilor acțiuni, sunt și cele care ar trebui protejate de organismele statului. De cele mai multe ori, ele devin victimele unor grupări ca cele conduse de Gabi Dumitriu.
Multe dintre ele cedează în fața perspectivelor prezentate de șarlatani. Multe dintre cele care nu se lasă influențate, devin victimele răpirilor. Este un alt mod violent și medieval de a le aduce în stadiul de sclavie sexuală, și nu numai. Dintr-o astfel de grupare mafiotă făcea parte Gabi Dumitriu în momentul când cei doi s-au întâlnit după eliberarea din închisoare. Activitățile prietenului său îi pică ca o mănușă. I-a plăcut atât ideea, la care vine și el cu „îmbunătățiri”, cât și modul cum a fost organizată „afacerea”. Un gând ascuns îi străbate mintea, încețoșată de gândul răzbunării, un gând ce prindea din ce în ce mai mult contur. Cea mai rentabilă dar și mai grea problemă era răpirea, sechestrarea și trecerea peste graniță a fetelor în general și a minorelor în special. Omul avea nevoie de documentare și vrea să experimenteze, să pună în aplicare ideile pe care le-a clocit în timpul detenției. Nu trebuia nimic lăsat la voia întâmplării. Urmărind activitatea acestui tânăr, rămâi surprins de câtă capacitate de organizare dă dovadă. Întrebarea vine firesc; ce lucruri minunate ar fi putut realiza în numele binelui, cu inteligența lui?
Câmpul de acțiune predilect era Grecia și Cipru iar după încheierea războiului din spațiul iugoslav, preferințele pentru această zonă se îmbină cu beneficii substanțiale. Anul 1995 este dedicat în special pentru pregătirea „marii răpiri”. Traseul spre Cipru era perfect pus la punct. În momentul când avea pregătită „marfa”, toate căile erau deschise. Faptul că s-a putut organiza o filieră atât de perfectă trebuie să dea de gândit întregii comunități europene și trebuie luate măsuri urgente de descoperire, de stopare și de contracarare a acestor activități. Fără luarea de măsuri urgente și dure, mafia internațională nu va putea fi stârpită. De câțiva ani de zile dinspre statele europene și SUA vin semnale îngrijorătoare privind diferite sectoare din România ce sunt monitorizate.
Un punct fierbinte erau copiii instituționalizați, situație care ne-a adus critici severe și intervenția în forță a organismelor europene. Semnale de ultimă oră vorbesc despre poziția României în ceea ce privește traficul de carne vie. Poziția în care ne găsim nu este deloc în măsură de a ne liniști, din contra. Dar, făcând o analiză a fenomenului se constată, fără prea mult efort, „rolul” vestului în această poziție privilegiată a noastră. Traseele des folosite; Grecia-Cipru; Turcia; Iugoslavia-Bosnia-Herțegovina și mai nou Iugoslavia–Kosovo-Macedonia ; Iugoslavia–Kosovo-Albania; Din toate aceste terminale direcția predominantă este Europa de Vest. Mai există și alte trasee spre Asia orientală de mai puțin interes pentru mafioți. Odată pregătită „marfa”, nu trebuie decât să anunți legătura. La scurt timp vei primi comanda de START, traseul pe care trebuie să-l urmezi și orele la care trebuie să ajungi în diferite puncte. Transportul se face cu autoturismele și se pun la dispoziție toate actele necesare. False bineînțeles. Respectând aceste reguli, trecerea devine un fel de joacă. Ei bine, o astfel de organizare nu poate fi făcută decât cu larga participare a diferitelor organisme din toate țările de tranzit și bineînțeles și a țării de origine. Este adevărat că organismele din țara noastră s-au mișcat încet și fără prea multă vlagă, ocupate mai mult cu probleme personale de când s-a deschis Cutia Pandorii. Vestul trebuia să ne fi avertizat măcar, de pericolul ce ne așteaptă. Dar nu au făcut-o. E bună monitorizarea care ni se face dar parcă era mai eficientă o avertizare și sprijin pentru a evita distrugerea morală a populației.
Să revenim la cazul nostru. Odată verificate toate căile de ieșire din țară, Vasea se pregătește pentru acțiunea finală. Programul era simplu. Monica va fi urmărită o perioadă de timp. Această urmărire va fi făcută de unul din membrii grupului, din altă localitate, necunoscut, pentru a înlătura orice posibilitate de a face legătura între răpire și violatori.
În ultimul timp Monica lucra după amiezile la o societate privată, așa că aproape cronometric la orele 21 și 15 minute se întorcea acasă. Cornel, logodnicul Monicăi era plecat în Franța cu problemele firmei.
Era o seara blândă de toamnă cu miros de pastramă și must. Atmosfera era atât de plăcută încât te îmbia, fără sa vrei, la o plimbare și chiar la o porție de pastramă. Monica se gândi să amâne această plăcere pentru câteva zile când Cornel urma să se întoarcă. Va fi un ospăț pe cinste și n-ar fi rău să invite și părinții care demult nu și-au mai permis un astfel de răsfăț. Gândurile femeii se îndreptau spre cei iubiți. Pe părinți îi va vedea doar peste câteva minute. În acel moment s-a petrecut totul cu o viteză și o brutalitate fără precedent.
Mașina aștepta cuminte în colțul străzii, într-o poziție cât se poate de firească. Ușa portierei din față era închisă iar un bărbat necunoscut stătea leneș pe capotă fluierând ușor. Portiera din spate era deschisă în așa fel încât pietonul care ar trecut pe lângă ea, prin spate, era puțin jenat, însă fără a atrage atenția în mod deosebit. Un bărbat era pe canapeaua din spate cu un picior ușor ieșit spre exterior. Strada era pustie. Un meci de fotbal ce trebuia să înceapă adunase majori-tatea locuitorilor în fața televizoarelor. Totul a durat trei secunde. Bărbatul de pe capotă, a sărit în spatele Monicăi, i-a pus mâna la gură și a îmbrâncit-o în mașină.
Din acel moment viața unui om s-a schimbat complet și va schimba și multe alte vieți de acum încolo. Mașina a pornit în liniște, pentru a nu atrage atenția, și s-a îndreptat spre ieșirea din oraș. Monica, paralizată de frică, retrăiește clipele de coșmar prin care mai trecuse cu mult timp în urmă. Era atât de îngrozită că nu schița nici un gest, parcă se desprinsese de lumea reală și plutea undeva în afara ei. Era conștientă? Nu-și dă seama. Groaza care pusese stăpânire pe ea, era din ce în ce mai vie. Simțea din nou cum mâini hulpave o vor atinge, o vor brutaliza și va trece din nou prin coșmarul care îi tulbura și acum visele.
Doamne, când mă voi trezi din coșmar? Nu mai vreau să mai trec prin ce-am trecut. Ajută-mă Doamne! Deschise ochii. Nu, nu era vis. Șocul puternic îi limpezește mintea. Trebuie să fac ceva. Trebuie! Nu trecuseră decât câteva secunde, când unul din bărbații din mașină, vede că fata își revine și imediat îi aruncă în față jetul unui spray. Efectul este imediat.
După două ore de mers normal, pentru a nu atrage atenția poliției, mașina pătrunde în curtea unei vile izolate, păzită de doi câini impunători, care se gudurară la apropierea noilor veniți. O poartă mare, fără ornamente deosebite, probabil tot pentru a nu ieși în evidență, se închide ușor în urma lor. Un bărbat tânăr cam de 30 ani, pare a fi singurul locatar. Cei doi câini, păzeau cu strășnicie impunătoarea vilă cu două etaje și o puzderie de camere. Monica arăta că încă nu-și revenise. Unul din bărbați o ia în brațe și o duce într-una din camerele de la etajul întâi, cu gratii la ferestre și uși. Era ca un fel de garsonieră cu grup sanitar și cam tot ce ar trebui pentru o persoană. Adormită încă, Monica a fost așezată pe canapeaua din cameră. Părea atât de relaxată ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic. Încă nu a avut timp să perceapă toată grozăvia care i se întâmplase. Răpitorii au folosit un spray care a adormit-o instantaneu. Efectul era de la trei la patru ore și era un produs de ultimă oră, folosit de mafioți.
Totul s-a petrecut atât de repede, încât nu a existat nici un schimb de cuvinte între agresor și victi-mă, victima aflându-se fără nici o putere la discreția acestora.
Începe să-și revină. Uluită privește în jur. Văzându-l pe Vasea, Monica realizează ce s-a întâm-plat. Ar fi vrut să știe doar ce are de gând cu ea. Atât! A cere explicații, a implora înțelegere, era pierdere de timp și o umilință în plus, de care fata își dădea perfect de bine seama. Nu le va da satisfacție călăilor.
- Am de gând să te vând ca prostituată, unde vei rămâne atâta timp cât vor dori patronii.
Vasea își vărsa toată ura acumulată în anii de detenție. Nici nu voia să înțeleagă că marea lui crimă a dus la detenția lui. Nu voia să recunoască nici în sufletul lui, că era singurul vinovat de tot ce i se întâmplase. Tăcerea Monicăi nu făcea altceva decât să-l întărâte mai mult. Tot monologul avea loc de dincolo de ușa zăbrelită și zăvorâtă, care despărțea camera de holul principal. Probabil că dacă n-ar fi existat acel obstacol, atacul verbal s-ar fi transformat într-unul fizic. Dar nu avea nici un interes. „Marfa” trebuia să fie perfectă pentru a primi un preț bun, așa că se abținu de la alte acte de violență.
Ascultându-l, căci n-avea de ales, Monica își dădea seama ce monstru are în fața ochilor și parcă se bucura de faptul ca era închisă și n-avea acces direct la ea. Era un monstru cu chip de om, chiar dacă plăcut la vedere, care nu merita decât dispreț și aceasta primea acum din plin. Încă din primele clipe când a înțeles situația în care se găsea, Monica s-a hotărât să reziste și să-și conserve toate forțele fizice și psihice. Avea nevoie de ele. Trebuia sa arate bine, acesta era esenția-lul din acel moment. Prăbușirea fizică și psihică ar fi fost, poate, sfârșitul. Își dădea seama că temnicerii ei voiau, pe lângă răzbunare, și un bun câștig care nu se putea realiza decât păstrându-i integral toate calitățile. Din acest punct de vedere era în siguranță față de porni-rile animalice ale temnicerilor. Acum multe depindea de ea. Pierzând acest atu era în mare pericol. Dacă răpitorii ei n-ar fi reușit câștigul preconizat, rămânea o singură variantă pentru aceștia. Eliminarea fizică.
Monica a înțeles într-un foarte scurt timp ce avea de făcut. Trebuia să facă jocul agresorilor. Aceștia nu au înțeles cum de este atât de docilă. Se bucurau în sinea lor că erau pe aceeași lungime de undă. Condițiile erau excelente. Fata avea la dispoziție o întreagă gamă de cosmetice pentru a le folosi fără rezerve, produse alimentare de calitate și numai băuturi răcoritoare naturale. La început s-au gândit că vor avea probleme și că fata ar putea face grevă așa cum făcea în privința dialogului. În scurt timp au văzut că temerile lor erau neîntemeiate și au comentat între ei, neînțelegându-i atitudinea. Erau atât de contrariați că își puneau multe semne de întrebare. De ce este așa docilă? Ce urmărește de fapt? Trebuie să fim foarte atenți cu ea. Este prea deșteaptă.
Monica, care era foarte pedantă, își păstrase obiceiul de a fi foarte îngrijită și discret machiată. Arăta minunat. Asta și intenționa. Atitudinea ei îi contraria, dar erau într-un fel mulțumiți că nu face probleme. Acest comportament a fost de natură să-i acopere adevăratele intenții. A fost un punct câștigat în favoarea fetei. Pe parcurs va câștiga multe puncte dar important era ca agresorii să nu înțeleagă și să le treacă în contul lor. Era foarte bine așa. Un singur lucru nu putea evita, o cumplită umilință la care era supusă chiar dacă rolul ei era pasiv. Și-a dat seama că este violată sistematic, după ce prin nu știe ce mijloace, era adormită. Toată vigilența de care a dat dovadă nu i-a folosit la nimic. Nu a găsit modalitatea de a elimina acele stări de inconștiență. Mai mult, trebuia să se comporte în așa fel încât să nu le dea satisfacție și ei să se creadă în siguranță. Nu avea altă soluție. Își impune să reziste. Mai mult, era pregătită și pentru cazul în care va fi nevoită să asculte din gura lor modul cum acționează și cum o violează. Nu a fost cazul și a mai fost un punct câștigat pentru ea, punct pe care violatorii îl trecuse deja în contul lor.
Acum să nu credeți că Monica stătea absolut pasivă așteptând desfășurarea evenimentelor, nicicum așa ceva. Mintea ei era în alertă de gradul unu și căuta o cât mai mică fisură în acest diabolic sistem de detenție. Nu a găsit și și-a dat seama că ar fi riscat degeaba prin diverse acțiuni care nu ar fi avut un rezultat sigur, iar în plus ar fi mărit vigilența temni-cerilor și poate ar fi luat măsuri mai represive. Îi vedea agitându-se și știa că se pregătesc de plecare, așa că toată atenția ei se dirija spre traseul pe care urma să-l parcurgă. Nu știa unde o vor duce, dar trebuia să fie un punct slab pe acel traseu. Căuta să intuiască încotro se vor îndrepta răpitorii.
Monica a intuit destul de repede că lupta trebuia dată între forța brută, orbită de dorința răzbunării dar și a câștigului, o forță animalică, puternică de neoprit, și inteligența ei. Își aduse aminte de forțele brute pornite din stepele mongole care au măturat din calea lor civilizații strălucitoare. Și își mai aduse aminte că aproape de fiecare dată, pe termen scurt, aceste forțe ieșeau câștigătoare. Întâlnirea dintre civilizația chineză și brutele mongole au dat câștig de cauză pe termen scurt mongolilor. Pe termen lung au câștigat chinezii, dar cât rău au putut produce până au fost risipiți de propria lor aroganță. Monica știa că pe termen scurt va pierde dar se pregătea să câștige pe termen lung și pentru aceasta era deosebit de important să-și păstreze gândirea trează. Încotro se vor îndrepta răpitorii, era întrebarea pe care și-o punea cu obstinație. Avea destul de puține elemente cunoscute în domeniul comerțului cu carne vie, din care în mod sigur va face și ea parte nu peste mult timp. Tot ce știa era că indivizi sau firme anunță, prin mica publicitate, oferte de serviciu pentru fete, în general pentru dans în baruri, care trebuiau să fie neapărat tinere, cu aspect plăcut. Prea multă importanță scopului declarat, dansul, nu se dădea. Ani de zile aceste anunțuri au trecut drept inofensive, până când, după cum arătam în capitolul precedent, au început să se întrevadă niște adevăruri tulburătoare. Spre ce direcții se îndreptau aceste oferte, încerca Monica să-și amintească. Marea majoritate erau îndreptate spre Asia orientală și Europa. Era trist și periculos să pătrunzi într-o civilizație complet necu-noscută, cu o limbă necunoscută, cu obiceiuri văzute doar la emisiunile televizate și care îți lăsau de obicei o senzație de groază. A fi tu însăși eroina unei astfel de aventuri asiatice, nu era deloc o perspectivă de invidiat. Încerca să-și dea seama cam în ce limbă ar putea să se descurce. Oricum, posibilitatea de comunicare cu viitorii temniceri, fiindcă nu se îndoia nici o clipă de statutul pe care îl va avea, era esențială și chiar vitală. În mod sigur nu va putea discuta în limba lor maternă dar din câte cunoștințe de istorie avea, știa că zona sud-est asiatică fusese dominion englez, olandez și francez mai puțin. Le cunoștea puțin istoria, veche și nouă. Avea ceva cunoștințe despre prosperitatea din anumite zone dar și date despre agresivitatea de care erau în stare și modul de tratare a femeii în general. În privința limbilor vorbite va încerca engleza, pe care o stăpânea foarte bine, apoi franceza, dacă va fi cazul, dar altceva nu știa. Dar ce știa bine era că avea o destul de mare ușurința în a înțelege o limbă străină și mai avea o mare voință pentru a supraviețui. Pentru început era suficient. Oricum, trebuia să fie foarte atentă pe unde trece, chiar dacă răpitorii, credea ea, o vor adormi, sau nu? Cine știe! Ar fi totuși destul de periculos pentru ei la trecerea prin vamă. Va vedea și se va orienta pe parcurs. Important era să fie pregătită cu toată ființa ei.
Pentru a nu intra în panică, Monica nu ținea contul zilelor care treceau, nu își nota nimic pentru a nu-și deconspira intențiile și nu făcea acte care ar fi trezit și mai mult vigilența temnicerilor ei. În schimb toată ființa ei era conectată la evenimente pentru a putea înregistra tot ce se întâmpla. Starea psihică a temnicerilor era un punct foarte important în evoluția evenimentelor. Pregătirile deosebite, pe care a început să le observe într-una din zile, o avertizează că lucrurile se precipită și plecarea este aproape. Prima măsura pe care o ia este de a se odihni cât mai bine pentru a rezista cât mai mult. Intenția nu a reușit s-o pună în practică, deoarece a doua zi au plecat. Înainte de aceasta a fost nevoita să asculte instrucțiunile care trebuiau să fie respectate cu strictețe. Încă odată s-a dovedit, dacă mai era nevoie, ce minte diabolică sălășluia în carcasa ce se numea „cap” a răpitorilor. Da! Totul era diabolic și depășea cu mult tot ce gândise și planificase ea.
Vor călători toți în mașină. Are pașaport pe numele Monica Pascu și mergeau în Grecia într-o excursie de o săptămână. Vor vizita vestigiile vechii grecii și vor ajunge în câteva zile la Atena.
El, Vasile Volvonici, se va numi Vasile Necula și este prietenul ei.
Ceilalți doi se numesc Gheorghe Beraru și este cel care a participat la răpirea ei din orașul natal și Costică Ignat. Nu a știut niciodată dacă numele celor doi erau cele reale sau nu, dar ce conta? Totul părea simplu, suspect de simplu, atât de simplu încât nu se mai întrebă care este surpriza. Surpriza a venit, chiar mai repede decât se aștepta și a fost atât de mare și dură încât era cât pe ce să-și deconspire toate gândurile. Oricum nu mai avea importanță.
Un singur lucru era în măsură de a o deranja extrem de tare și pentru care trebuia să se abțină prin toate forțele pentru a nu urla. Era o durere lăuntrică pe care brutele nu trebuiau s-o afle. A-i afla punctul slab era sinonim cu a pierde toată voința și forța care o ținea în viață. Problema care o frământa era neputința de a-și anunța familia și de a le spune că este în viață. Dorea să-i îmbrățișeze, să-i încurajeze pe ei. Da, pe ei, care trebuie acum să fie distruși. Voia să-și anunțe părinții și iubitul, cu care peste nu mult timp urma să se căsătorească.
Făcuseră logodna, dar ce logodnă, parcă ar fi fost o nuntă și acum când se gândește la acea sărbătoare crede c-a fost așa ca o premoniție. A fost să înlocuiască nunta, care nu va mai avea loc. De acest lucru era mai mult decât sigură. Îi venea să urle de neputință, știind că cei de acasă suferă mai mult decât ea, prin incertitu-dinea în care se găseau și lipsa oricărei informații. Știe că le mai rămâne un sigur gând; speranța și încrederea în ea. Dar mai știe că la un moment dat speranța va dispare și disperarea își va face loc. Cum vor reacționa este greu de prevăzut.
Nu a găsit nici o modalitate de a trimite un mesaj către ai săi și acest lucru o îngrijora cu atât mai mult cu cât aștepta cumplita „surpriza” ce trebuia să-i fie adusă la cunoștință de Vasea alias Necula. Un zâmbet drăcesc se ivi pe chipul lui frumos, un zâmbet care era în stare să te bage în toate bolile.
- Să nu care cumva să-ți treacă prin cap că ai putea face ce dorești în această călătorie. Vei avea în jurul mijlocului o centură cu o mică bombiță acționată prin acest telefon mobil. La prima încercare de decon-spirare a noastră vei fi aruncată în aer. Ce se va întâmpla cu noi nu are prea multă importanță. Deci fii foarte atentă și deșteaptă în același timp. De deșteaptă se știa deșteaptă dar să porți la tine centura morții, cam depășea tot ce a gândit ea până acum. Va trebui să fie cuminte și să caute soluții în noile condiții. Altceva nu putea face acum.
Pentru ca totul sa fie foarte clar, Vasea a făcut și o mică demonstrație de față cu toți. A luat centura, care era destinată Monicăi, și când a desfăcut-o au apărut niște jucării care puteau fi foarte bine bombițe. Centura era astfel construită încât era folosită ca accesoriu la costumul ce-l purta, arăta ca un simplu cordon, ceva mai lat, fără putința de a trezi suspiciuni celor din jur. Scoase o „jucărie” din centură la care atașă un foarte mic obiect. Ansamblul îl puse la gâtul unuia dintre cei doi câini de pază. Toată asistența era insensibilă la demonstrație, mai puțin Monica care se pare că era în sfârșit pusă în fața unui adevărat examen de rezistență psihică. Va rezita ea oare? Și a rezistat. Un pocnet înfundat a premers imaginii oribile ce a apărut pe retină. În secunda următoare câinele era pur și simplu pulverizat.
- Vezi că tu ai patru astfel de jucării, a fost tot ce spus Vasea. Era clar și fără demonstrație. Era clar, mai mult ca oricând că avea în fața sa niște psihopați în stare de orice. Era clar că pentru a supraviețui, fiindcă după această demonstrație era singura opțiune de moment ce putea fi luată în calcul, avea nevoie de mai mult decât curaj. Trebuia să supraviețuiască cu orice preț pentru a-i învinge pe acești monștri. Că nu era deloc ușor se vedea clar. Demonstrația de acum câteva minute era mai mult decât concludentă. Monica, fii deșteaptă, era singurul îndemn pe care și-l mai putea da. Toate celelalte planuri deveneau nule și totul trebuia luat de la început.

Cap. 4. Transferul.

Îmbrăcată într-un tricou galben cu o fustă de culoare bej prinsă cu centura mortală, Monica era pregătită să înfrunte necunoscutul.
Au urcat într-o mașină Dacia albastră, cu număr de Brașov și au pornit în jurul orelor 16. La volan era Beraru și lângă el în fața era Ignat. Pe banca din spate erau în dreapta Vasea și în stânga Monica, care își revenise din oroarea trăită nu cu puțin timp în urmă. Dialogul între cei trei se lega greu și nu avea legătură cu călătoria ce începuse. Monica nu participa la dialog, lăsându-și partenerii de călătorie să-și stabilească prioritățile. În jurul orelor 22 intrau în vama Giurgiu. După cam un sfert de oră au fost interpelați de un cetățean de 35 - 40 de ani, scund de statură și având o privire de șobolan murat.
Între timp locurile au fost schimbate și la volan a trecut Vasea care a discutat ceva cu necunoscutul. Nu s-a dat și nu s-a primit nimic, au fost puse niște vize pe documente iar după o așteptare de 30 de minute cineva le-a făcut semn să treacă. Totul s-a petrecut într-o perfectă ordine. Cele câteva sute de metri până la vama bulgărească au fost parcurse în viteza a doua, astfel că în jurul orelor 23 și jumătate au intrat în vama bulgărească. De reținut că la acea oră circulația în cele două vămi era destul de redusă, dar oricum mașina noastră se pare că avea un regim mai special. Comedia s-a repetat și la vama bulgărească așa că în jurul orelor 24 și cincisprezece Dacia alerga pe șosea spre Sofia, având grijă să respecte regulile de circulație și viteza legală. La volan continua să conducă Vasea și după siguranța cu care mergea, se vedea că nu este la prima trecere prin aceste locuri. Se vedea și că nu are de gând să piardă prea mult timp prin spațiul bulgar dar nici să pară că se grăbește. În condițiile unui trafic normal pe la orele 11 au trecut de vama bulgărească și la orele 14 au intrat în Salonic.
La volan trece din nou Beraru. După cum se vedea din atitudinea și starea celor trei, acum se grăbeau să ajungă cât mai repede la destinație, o destinație încă necunoscută fetei. Au mâncat și au băut câte ceva ușor, s-a recurs la proviziile de acasă. S-a mâncat în mașină; fie la vamă, în timpul de trecere, fie în mers. Dintre toți cel mai mult s-a alimentat Monica, care își respecta mai departe planul. Răpitorii o priveau contrariați. Nici unul nu înțelegea ce se petrece cu ea. Erau cu toții destul de stresați ca să nu le ardă de mâncare.
Pe parcurs, după intrarea în Grecia, Vasea a luat de mai multe ori legătura cu cineva. Discuția avea loc în greacă, pe care omul o rupea destul de bine. Cum Monica nu avea nici o cunoștință de greacă n-a înțeles nimic. Ceilalți nu și-au exprimat dorința de a se informa. În jurul orei 22 mașina oprește într-o parcare, înainte de intrarea în Atena. Acolo aștepta o altă mașina cu doi inși înăuntru, a căror identitate nu a fost dezvăluită și care urma să preia fata.
- Aici drumurile noastre se despart, spune Vasea, sper să nu ne mai întâlnim. În întunericul care se lăsase peste parcarea ateniană, ochii fete aruncau scântei care, dacă ar fi putut să ucidă ar fi rezolvat pe loc problema și n-ar mai fi trebuit să treacă atâția ani de umilințe și suferințe. Dar ochii nu puteau ucide. Ei puteau numai să vadă o lume nouă pentru ea și totuși atât de veche, Grecia.
Îi plăcea să citească mult și îi plăcea să călătorească. După revoluție unul din marile ei gânduri a fost acela de a călători. Evenimentele și lipsurile au fost obstacole pe care credea ca aproape le-a trecut. Dar nu a fost să fie așa. A citit mult despre greci și despre cultura lor și a fost impresionată de gândirea modernă a unui popor cu aproape trei milenii în urmă. A citit cu o plăcere deosebită legendele lui Homer, Eliada și Odiseea după care și-a făcut și fani. Elena era modelul feminin pe care l-ar fi acceptat într-o întoarcere în timp. Paris era modelul masculin a cărui prezență ar fi fost de invidiat și astăzi. I-a plăcut dârzenia cu care își apărau ideile, apreciind în mod deosebit confruntările pe teme filozofice și sportive. A impresionat-o acel personaj care după ce parcurge în fugă peste 42 de km. pentru a anunța victoria asupra perșilor, cade mort dar nu înainte de a anunța concitadinilor victoria. Au fost așa de multe evenimente și obiective care au impresionat-o la acest popor, încât una din primele ieșiri din țară ar fi vrut să fie în Grecia. Peste ani avea să afle încă ceva legat de greci și de fostul ei logodnic. Acesta, cunoscând pasiunea sa pentru acest spațiu s-a pregătit să facă luna de miere printre vestigiile istorice ale acestei țări. Dar soarta a legat-o de acest psihopat, Vasile. Tot soarta a făcut ca într-adevăr să pătrundă în acest spațiu, dar în cele mai nenorocite și umilitoare situații.
Încă mai avea în jurul corpului centura aducătoare de moarte, când are loc schimbul. Vasea îi desface centura și o pune în portbagaj. După care Monica este dată jos din mașină și trece în cea a grecilor. Odată executat transferul mașina românească pleacă în trombă. Misiunea era îndeplinită, probabil că banii urmau să fie luați de undeva în condiții la fel de organizate cum a fost toată această călătorie. În momentul în care Dacia s-a îndepărtat, Monica a simțit o descătușare concomitent cu o relaxare și a leșinat efectiv. Derutați cei doi greci au așteptat momentul revenirii. Din acel moment erau stăpâni pe această ființă. Starea de leșin a trecut imediat într-un somn profund. De la plecarea din localitatea unde a fost reținută și până aici n-a putut închide un ochi. Starea de tensiune agravată de centura ucigașă a ținut-o într-o încordare permanentă. Se pare că transferul s-a făcut la timp, pentru că nu se știe cât ar mai fi rezistat. Liniștiți de starea femeii și în același timp mulțumiți de modul cum arată, grecii demarează și se îndreaptă spre o destinație numai de ei cunoscută.


Cap. 5 . Infernul.

Cât a stat în acea stare de inconștiență nu se știe și nu va ști niciodată. Important este că în momentul când a deschis ochii se găsea într-o cameră, ca de hotel, destul de elegantă, cu un pat dublu, ceva mobilă, frigider, televizor, casetofon și alte lucruri mărunte. Locuința era în stil garsonieră având o camera de baie, destul de modernă, dotată cu tot confortul. Este normal, gândea Monica, având în vedere scopul pentru care a fost adusă aici. După primul șoc pe care l-a avut, găsindu-se într-un loc complet necunoscut, Monica are un moment de relaxare și chiar de satisfacție. Mulțu-mită că a scăpat de cei trei psihopați a simțit o descătușare, o eliberare dintr-o strânsoare de moarte. Era o bucurie necontrolată și fără putință de a o controla. Era bucuria de a trăi. Cum?.. Va vedea! Deocamdată trăiește și acesta este lucrul esențial. Întrebările inerente momentului vor veni, dar va avea timp să le afle răspunsurile.
Deocamdată un lucru o frământă, pericolul prin care a trecut, pericol real, începând cu vama de la Giurgiu și până a fost mutată în mașina grecilor. Un pericol real și care putea fi declanșat de o foarte mică eroare în rețeaua organizatorilor sau de un foarte mic incident. Cum a fost posibil să teacă prin atâtea puncte de vamă fără ca nimeni să-i pună măcar o singură întrebare? Iar dacă i se punea, era sigură că nu se dădea de gol? Atunci, nenorociții, ar fi lichidat-o cu siguranță. Totul a fost posibil doar într-o singură situație. Existența unei rețele internaționale de trafic de persoane. Picioarele i s-au înmuiat și dacă nu era aproape de pat ar fi căzut. Rețea internațională de vânzare de oameni, sclavie la începutul secolului 21 și nu oriunde, ci în democrata Europă unde drepturile omului trebuiau să fie lege. Care drepturi? Acum începe să facă legătura cu diferitele informații obținute și concluziile trase din tot ce i s-a întâmplat.
Fete din fostul spațiu sovietic, fete din țările Europei de est proaspăt desprinse din lagărul comunist, pătrund cu încredere în țările Europei vestice unde sunt obligate să se prostitueze. Multe sunt aduse cu forța, probabil în modul cum a fost ea adusă. Cele mai multe vin în urma unor anunțurile de oferte de lucru, la vedere. Odată ajunse în acest spațiu intră automat sub influența unor bande care profită de ele după bunul lor plac. Lipsite de actele de identitate, fără cunoștințe de limbă în cele mai multe cazuri, fetele sunt vândute și revândute mai rău decât acum 2000 de ani. Europa democrată, Europa visurilor celor mai mulți, Europa posibilităților multiple, devine coșmarul vieții lor. Europa modernă și prosperă încă mai practică sclavia la începutul secolului 21. Mi se face rușine de atâta ipocrizie statală și religioasă.
Am urât comunismul cu toată ființa mea, acel comunism stalinist, ceaușist, brejnevist, maoist și de care vreți, voi ce citiți aceste rânduri. Conducătorii aceștia erau niște monștri pe care istoria i-a și așezat la locul lor. Acești monștri au distrus biserici dar n-au putut distruge credințe, au ucis oamenii dar n-au putut ucide morala, au distrus țări dar n-au putut distruge tradiții.
Voi, apărători înverșunați ai religiilor; catolici, ortodocși, protestanți, iudei, mahomedani care vă bateți în piept privind morala credințelor voastre, nu vă vine să urlați în bisericile voastre când fiicele vă sunt vândute și copii voștri drogați și supuși agresiunilor sexuale de orice fel?
Voi, conducători de state bogate care vă considerați morali, ați legalizat homosexualitatea și căsătoria între persoane de același sex, ca să arătați lumii cât de democrați sunteți, fără a analiza consecin-țele și efectele pe care le au asupra tineretului în general și asupra copiilor în special. Nu vă este destul ca v-ați legiferat propriile voastre vicii, acum vreți, în numele propriei voastre democrații, să o extindeți, impuneți și la alții. După revoluție în România au apărut copii străzii, drogurile, comerțul cu copii, pedofilia și violu-rile. România era o țară morală cu oameni morali. Să nu o transformați într-o țară imorală cu oameni imorali.
Nu peste mult timp Monica va lua contact cu primii greci.
Era pregătită pentru orice surpriză și totuși intrarea primului bărbat în apartament i-a produs o puternică emoție. Dacă până acum fusese violată numai drogată, acum urma să facă lucrul acesta cu bună știință. Dacă era unul dintre bărbații din mașină sau nu, Monica nu putea spune din două motive. În timpul întâlnirii fusese destul de întuneric și leșinase aproape imediat.
Când s-a trezit în noul apartament a tras concluzia că nu au trecut decât câteva ore de când s-a făcut schimbul, dar nu putea fi sigură. Deci se afla tot în Grecia, nu putea să se afle altundeva decât în spațiul grecesc. Această constatare avu darul de a o liniști oarecum, dacă putea exista așa ceva în asemenea condiții. Psihic era oarecum pregătită pentru o întâlnire cu noii săi „patroni”. Arăta destul de bine și fără a uzita de mica garderobă aflată în locuință. Era prea obosită ca să se îmbrace cu ceva care să-i pună în evidență calitățile fizice. Frumusețea ei înnăscută și aerul intelectual pe care îl avea îi dădeau o figură atrăgătoare. De fapt, ea simțea că devenise o altă femeie, ca și cum se reîncarnase într-o Elena din Grecia antică.
Nu se așteptase însă ca să fie atât de repede în activitate. Intrarea bărbatului o surprinse și o puternică emoție o învălui. Bărbatul avea la vreo 40 de ani, cu mustața neagră bine îngrijită, de statură mijlocie și destul de decent îmbrăcat.
La intrare a spus ceva, care în mod sigur era un salut și privind-o un zâmbet de mulțumire s-a așternut pe chipul său plăcut. Ceea ce vedea acum în fața ochilor, era mult mai mult decât și-a imaginat acest geambaș de femei. A încercat să facă o conversație, cel puțin așa a înțeles Monica din modul său de a vorbi și din gestica sa, dar fără succes. Fata se aștepta la un registru mai larg în vocabularul său dar cunoștințele sale se limitau numai la greacă. În aceste condiții, Monica a luat inițiativa și a încercat să găsească un limbaj care s-o poată face înțeleasă. A început cu engleza, știut fiind că în general afacerile din lume se derulează în această limbă. N-a avut succes. A încercat cu franceza, limbă care în general este vorbită de intelectualitatea continentului. Dar și-a dat seama că era departe de a avea în fața ei un intelectual. Și-a încercat norocul cu româna, în speranța că trecând prin România atât studenți cât și comuniști fugiți după revoltele din 1967, ar fi adus cunoștințe de limbă și pe aceste meleaguri. Totul în zadar. Monica nu se făcea înțeleasă. Contrariată dar și intrigată de situația în care se găsea, Monica și-a amintit un banc care o amuzase cândva și acum avea mai multă relevanță decât oricând. Doi polițiști români, dar cred c-ar fi drept a se extinde raza etnică a celor doi, de la circulație, erau într-o intersecție când și-a făcut apariția o mașina cu străini, care doreau o lămurire privind probabil, traseul de parcurs. Mașina oprește în dreptul celor doi pentru informare. Cetățeanul de la volan se adresează în engleză, dar după nu mult timp constată că limba lui Shakespeare nu are nici o relevanță pentru cei doi. Atunci trece la limba lui Moliere și constată aceeași reacție de respingere. Se adresează în limba lui Goethe dar reacția este aceeași. Exasperat, șoferul poliglot face un semn, care la români înseamnă a lehamite și demarează. Cei doi polițiști se privesc unul pe altul și unul remarcă cu multă admirație;
- Ai văzut bă, ce multe limbi știa individul ?
La care celălalt, nu așa de convins, replică.
- Da! Și la ce i-a folosit?
Ce-i drept e drept, nici ei nu i-a folosit prea mult această „conversație” dar prima lecție de greacă se pare că n-o va uita curând.
Pentru început nu avea voie să iasă din aparta-ment, așa că era servită cam cu tot ce avea nevoie, ca într-un hotel. După nu mult timp a început să i se aducă bărbați, majoritatea peste 40 de ani, destul de curăței, era clientelă de lux. Primele impulsuri au fost de refuz dar se gândi imediat la consecințe și atunci acceptă oferta, cu toată repulsia pe care i-o trezea actul în sine. Situația creată o făcu să-și amintească de un alt eveniment, violul, petrecut cu ani în urmă. Prea mare diferență între cele două stări nu era. Singura deosebire consta în faptul ca atunci violul a avut loc aproape inconștient, pe când acum este conștientizat pe deplin. Nu știa cum să se comporte, avea experiență destul de redusă în privința relațiilor sexuale și atunci când o făcea era cu ființa iubită, iar cedarea era totală. Pe când acum, starea de repulsie o îndepărta mult de realitatea în care se găsea. Era o repulsie evidentă dar care nu trebuia evidențiată masculilor. Ar fi fost periculos și nu avea de gând să aibă parte de situații periculoase. Important era un singur lucru, și anume ca această repulsie să nu se manifeste asupra propriei persoane. Avea mare grijă să nu se întâmple acest fenomen. După cum era tratată se părea că patronii erau mulțumiți de serviciile aduse, fapt demonstrat de statutul privilegiat pe care îl avea și de îmbunătățirea condițiilor de trai și diversitatea toaletei.
Trecuseră deja trei luni și nu se întrezărea nici o perspectivă de a lua legătura cu exteriorul. Devenise o sclavă de lux, cu multe drepturi pe plan local, dar atât. În exterior nu avea încă voie să plece. Cunoștințele de limbă începeau să dea roade. Aflase deja că se găsește pe o insulă a cărei principală activitate era turismul. Era iarnă. Numărul turiștilor era mult mai mic, în consecin-ță activitatea era redusă. Vara, după cum reușise să înțeleagă, era o activitate agitată. De multe ori localnicii făceau cu greu față fluxului mare de turiști. Componența acestora era prioritar Nord Americană, dar și din nordul Europei, dornici de mult soare și distracție. Insula avea importante vestigii ale Greciei Antice, fiind una din atracțiile zonei. Pliante traduse în limbi de circulație internațională, pe care a reușit să pună mâna, i-au divulgat denumirea și statutul insulei. Legătura cu continentul era destul de puternică așa că speranțele de a trimite ceva mesaje spre cei dragi, începea să crească. Până la venirea sezonului turistic, singurul avans l-a făcut în privința posibilităților de comunicare cu localnicii.
Clienții erau, de obicei, din rândul acestora iar când apăreau din alte naționalități avea parte de o supraveghere atât de puternică încât orice mod de comunicare i se părea periculoasă. La un moment dat a fost scoasă la bar, unde trebuia să participe la spectacolele, destul de modeste, ce aveau loc aproape zilnic. Aceste ieșiri au avut darul de a-i schimba statutul. Patronii începeau să aibă încredere în ea. Având în vedere că în acele câteva luni nu a existat nici un motiv de nemulțumire din partea ei, a început să i se dea mai multă libertate de mișcare, libertate de care avea nevoie pentru scopurile pe care la avea.
Primăvara și-a intrat pe nesimțite în drepturi. Natura a fost verde pe tot timpul anului, dar un aer de înnoire se simțea atât în atmosferă cât și în sufletul fetei. Reînvie speranța. Pomii erau plini flori, promisi-une de roade bogate. Venirea primăverii turistice a schimbat complet atmosfera insulei și a hotelului în care-și ducea activitatea. Gândul de a lua legătura cu ai săi devenise aproape o obsesie. Pe parcurs a încercat de mai multe ori să folosească telefoanele mobile ale clienților ei, dar fără succes. Nu reușea să prindă România. Nu-și pierde speranța și în sfârșit, după nenumărate încercări, într-o seara de vară reușește să ia legătura cu tatăl ei. Convorbirea trebuia să fie cât mai scurtă.
- Am fost răpită și mă găsesc sechestrată pe insula grecească Y la hotelul K. Luați legătura cu ambasada și organele din țară. În rest sunt bine. Acționați cât mai repede și discret. După ce a verificat ca datele să fie înregistrate corect a închis, nu înainte de afla starea lor de sănătate. Despre Cornel n-a între-bat nimic, cu toate că îi ardea sufletul să afle noutăți și despre el. Toate la timpul lor își spuse. Era în vara anului 1996. Peste puțin timp se împlinea un an de la răpire. Un an pierdut din viață și o viață pe cale de a fi distrusă.
Acel telefon i-a redat încrederea și speranța a început să-i revină. Încerca să aibă un mod de comportare cât mai firesc în fața clientelei și a patronului pentru a nu trezi suspiciuni. Acesta era universul ei. O alta încercare nu a mai făcut pentru a nu da loc suspiciunii. Câștigând încrederea patronilor i s-a dat voie să se plimbe pe ulițele înguste ale târgului turistic. După cum aflase deja, legătura cu continentul se făcea numai cu mijloace navale. Aterizau și decolau câteva avioane mici dar acestea erau numai particulare și transportau turiști aducători de valută forte.
La nici două săptămâni de la legătura cu ai săi, s-a produs dezastrul. Într-o noapte târziu, au pătruns în camera ei trei indivizi. Unul dintre ei i-a pulverizat un spray în față, după care n-a mai știut nimic o mare perioadă de timp. Când s-a trezit era într-un loc complet nou. Se găsea într-un pat mizerabil și o camera mizerabilă. Nu mult după ce și-a revenit au pătruns doi inși, îmbrăcați ca și cum erau din forțele speciale Irakiene. După ce i-a adus la cunoștința „greșeala” pe care ei considerau că a făcut-o, au avertizat-o că a doua oara vor fi nevoiți s-o elimine definitiv. S-a văzut încă odată în situația de a nu putea negocia propria ei libertate. Și-a recunoscut încă odată statutul de sclav fără nici un drept și numai cu obligația de a aduce profit patronilor care o cumpăraseră. S-a văzut în situația umilitoare de a se recunoaște învinsă.
A început o cumplită perioadă de disperare. Răbdarea i se terminase. Degeaba îndurase atâta. Își dădea seama că rețeaua era foarte puternică și se întreba dacă nu este în zadar să mai lupte.
Din momentul acela zilele precum și nopțile au devenit coșmaruri a căror descriere devine imposibilă, fără a mai lua în considerație și revenirea amintirilor cu o brutalitate aproape reală. Retrăia intens toate practicile la care a fost supusă. Acum, când îi pierise nădejdea, simțea că echilibrul psihic este în pericol. Singura teamă devenise acum pierderea echilibrului psihic. O dereglare i-ar fi adus cu certitudine pieirea. Știa că singurul lucru care o mai ținea în viața acum era profitul pe care trebuia să-l aducă. Altfel viața ei nu mai însemna nimic pentru ei. Răpitorii știau prea bine că este o fata deșteaptă și sperau într-o colaborare pentru a scoate investiția făcută și bineînțeles un consistent profit. Știau că în mintea ei se petrece o revoltă asupra celor care o dețineau și era ceva firesc atâta timp cât statutul ei era cel de sclav. Dar ei nu se temeau de nimic. Vor fi foarte atenți de acum înainte.
Nu mult după aceasta a aflat că se găsea pe o altă insulă, mult mai căutată de turiștii străini. Aceasta putea fi un avantaj. Dar n-a fost să fie așa. Aproape doi ani a încercat prin acești oameni să ia legătura cu lumea civilizată dar i s-a oferit numai fața animalică a omului. Ei, turiștii, veniseră aici la distracții, departe de ochii lumii și ai familiei. Atâta timp cât acestea erau asigurate cu discreție nu avea nici o importanță, în opinia lor, cine le ofereau. Patroni, sclavi ce importanță avea acest lucru pentru ei. S-a evidențiat, cu acest prilej, nimicnicia oamenilor dispuși să-și vândă conștiințe și credințe pentru niște momente de orgii sexuale. Era obligată să participe activ la adevărate orgii sexuale, cu oameni de cele mai diverse origini etnice și cele mai diverse opinii religioase și politice. Epuizată, și-a dat seama că singura scăpare era evada-rea din infern. Nu-și punea nici un moment problema unui suicid. Avea de plătit o mare datorie celor care au participat la această crimă și pentru aceasta trebuia să supraviețuiască. Până atunci trebuia să scape din acest infern. Dorința ei de răzbunare devenise singurul scop ce o mai ținea în viață.
Ce s-a întâmplat după ce Monica a dat telefon părinților ei? Nu știa nimic precis, dar bănuia că fiind anunțate ambasadele celor două țări, cineva din structurile mafiote infiltrate în aceste organisme a dat alarma. De acționat s-a acționat rapid și în forță, astfel încât la momentul descinderii nu s-a mai descoperit nimic. De aici și toate măsurile luate.
Cum să scapi din această lume mafiotă? Greu sau chiar imposibil. Monica trebuia să se mobilizeze, să fie deșteaptă. În primul rând trebuia să știe unde se află. Să stabilească poziția insulei. Pentru aceasta avea nevoie de o hartă pe care destul de ușor a făcut rost. Harta a pus-o la vedere pentru a nu fi bănuită că ascunde ceva. Avea nevoie de un act de identitate și după cum a aflat și acesta se putea procura destul de ușor dacă dispuneai de bani. Deci avea nevoie de bani. Pentru serviciile ei nu a fost niciodată plătită. Trebuia să și-i procure singură. Clienții cei mai fideli erau vorbitori de limbă engleză și din cât și-a dat seama, nu erau deloc dispuși s-o ajute în mod conștient. Egoismul lor a trezit în fată sentimente dintre cele mai controver-sate. Singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să-și ia singură banii. Oricum era mult mai puțin periculos decât inactivitatea. În felul acesta în câteva luni a reușit să obțină o sumă suficientă de bani pentru a căuta persoana cu pașaportul. Vorbind deja destul de bine greaca, Monica reușește. În câteva săptămâni intră în posesia unui pașaport belgian cu viza de ședere în Grecia pentru o jumătate de an. Viza ar fi expirat la sfârșitul lunii august 1998. Era în primăvara aceluiași an și avea nevoie de pregătiri intense pentru plecare. Nu se accepta nici o greșeală.


Cap. 6. Evadarea.

Din momentul în care s-a hotărât să evadeze, toată energia ei a fost dirijată spre această direcție. Încercările de a mai lua legătura cu ai săi au eșuat de fiecare dată. Era îngrijorată, dar acest lucru nu trebuia să fie o piedică în ceea ce își propuse. Mica ei experiență îi spunea că poți face rost de orice dacă ai bani. Deci continua să facă rost de bani. Trebuia să cunoască mijloacele de transport care făceau legătura cu Atena și condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru plecarea spre continent. Aceste informații urmau să fie obținute fără a părea că este direct implicată. Trebuia să cunoască câte ceva despre cursele aviatice europene, direcții, tarife, modul de procurare a biletelor, controalele la plecare etc. Toate aceste informații au fost luate cu multe, foarte multe precauții. În acest fel pe la finele lunii iunie pregătirile erau gata.
Avea mari emoții dar aceasta nu constituia un obstacol în demersul ei. Dacă dădea greș era convinsă că altă șansă nu va mai avea. Sâmbăta și duminica erau zilele cu cea mai mare afluență la navele de transport. Și-a propus plecarea într-o sâmbătă seara, astfel ca duminica dimineața să și plece cu primele avioane care decolau. Odată stabilită data și ora a căutat modalitatea pentru ca până la ora de plecare să nu i se poată descoperi dispariția. Sâmbăta, de obicei avea clienți care rămâneau la ea până duminica dimineața sau chiar până seara. În această perioadă nu era deranjată decât pentru a primi câte o comandă. Dar va avea grijă să facă o comandă suficient de consistentă pentru a nu apare nici o suspiciune. Va trebui să forțeze puțin nota pentru a i se da un astfel de client. Cei mai buni erau persoanele mai în vârstă care voiau să se distreze, dar și să se odihnească. Plecarea va avea loc sâmbăta în cazul când erau îndeplinite toate condițiile. Prilejul sa oferit așa cum a fost programat. Clientul era o persoană în jur de 65 de ani, cu un mare apetit sexual, dar și mare iubitor de băutură. Folosindu-se de toate capacitățile de seducție de care era capabilă, de o gamă variată de mijloace sexuale, cât și de un spray își asigura o perioadă destul de mare de timp pentru siguranța fugii.
Plecă în jurul orelor 21, deghizată în bărbat. La ora 22 călătorea într-un vapor în direcția Atena. Deghizarea i-a fost de mare folos. Nimeni nu s-a gândit să se uite cu atenție la bărbatul ce pleca. Cu inima bătându-i puternic se urcă în vaporul plin cu pasageri. S-a retras într-un colt și discret își șterse o lacrimă. Nu trebuie să mă dau de gol, nu am voie să pierd totul acum. Cu o mare voință reușește să se controleze. Libertate! Voi reuși oare? Atâta bucurie aproape că îi face rău. Să nu cumva să leșin, ar strica toată munca depusă, ar pierde totul. Trebuie să rezist!
Restul a decurs conform programului, astfel că la orele 5 dimineața era deja pe aeroport, îmbrăcată într-un frumos și elegant costum și cu o valiză în mână. Se gândise la toate. A avut destul timp. Un om fără bagaje ar da de bănuit. Þinuta îi asigura respect. Primul avion care decola avea și locuri, așa că la ora 6 fix avionul decola spre libertate, iar libertatea se numea de această dată Roma. Toate simțurile sale erau întinse la maximum. Nu trebuia să i se vadă imensa bucurie, nu voia să se facă remarcată. Încă era pericolul ca să fie descoperită cu toate măsurile luate. În acest caz mafia putea să fie alertată și nici la Roma să nu poată fi în totală siguranță. Oricum după măsurile luate, clientul nu se putea trezi mai devreme de ora 10, iar ea ar fi trebuit ca la cel târziu ora 8 să fie ieșită de pe aeroportul italian. Acesta va fi momentul când va putea răsufla ușurată și va putea acționa relaxat.
Zborul a decurs normal, fără incidente. Roma! Am ajuns. Cu un mare efort de voință, reușește să n-o ia la fugă și își așteaptă rândul la recuperarea valizei. Aceste minute au fost cele mai grele. Face semn unui taximetrist și pentru orice eventualitate îi cere să o ducă la Vatican. Citise că acolo avea loc un pelerinaj în favoarea păcii. Deocamdată nu avea timp să filozofeze la ceea ce se înțelege prin pace și cine are dreptul de a beneficia de pace. Va reveni cu această temă când va fi mai odihnită și relaxată. Important era că între timp taxiul ajunse la Vatican unde o mare de oameni așteptau deja un eveniment care oricum nu începea mai devreme de ora 4 după amiază. Abia acum începe să simtă libertatea. Încă înfricoșată se amestecă în mulțime.
Admiră bazilica, dar nu are timp. Trebuie să-și rezolve problema, fără amânare. Monica ia un alt taxi de data aceasta mai relaxată și comanda fermă a fost „La Ambasada Română” vă rog. Era Duminică și în mod normal era închis, dar se aștepta să fie cineva de serviciu și nu s-a înșelat. Nu după multe insistențe a fost primită de un lucrător de origine italiană, care era de serviciu și avea rolul de a acorda consultanță în zilele de sărbătoare. Epuizată, Monica cade efectiv în fotoliul ce i-a fost indicat de funcționar și rămâne o perioadă nedefinită de timp în nemișcare. Când își revine, în fața ei aplecat și mișcând-o ușor de umăr, era tânărul care o primise și care încerca s-o aducă în lumea reală. Singurele acte pe care le avea asupra ei erau false, și totuși trebuia să-l convingă pe cel din fața ei de niște adevăruri pe care atunci, în acel moment nu era în stare să le dovedească. După ce s-a convins că poate discuta în engleză, Monica i-a dat actele ce le avea, inclusiv biletul de avion. Biletul era de fapt dovada cea mai bună că atunci sosise la Roma și putea să-i asigure autenticitatea poveștii pe care urma s-o spună.
În câteva cuvinte spuse cine este, de unde vine și modul cum a luat legătura cu părinții ei, precum și urmările respective. Cerea cu insistență să ia legătura cu ambasadorul și să fie ajutată să ia legătura cu familia, cu cei de acasă. Un simplu telefon și tânărul funcționar intră în legătură cu ambasadorul căruia îi explica motivul deranjului. După câteva minute acesta cere să vorbească direct cu fata. Ambasadorul o asigură că este la curent cu cazul ei, care i-a fost prezentat mai demult și știa că n-a putut fi finalizat. Îi cere să îl aștepte acolo unde este.
În așteptarea ambasadorului României i se face legătura cu telefonul la care trebuiau să răspundă cei de acasă. Telefonul suna ocupat continuu. Îngrijorată din această cauză se așează din nou în fotoliu și epuizată de toate evenimentele prin care a trecut, în câteva minute adoarme. Așa o găsește diplomatul român. Îi privește frumosul chip, pe care se văd urmele unui mare zbucium sufletesc și mișcat de tânăra ajunsă în asemenea situație, o mai lasă un timp să se odihnească.
Somnul scurt, dar reconfortant, se termină brusc. Ochii mari, privesc cu uimire în jur și un zâmbet imens se întinde pe frumosu-i chip.
- Am crezut că am visat. Îmi cer scuze că am adormit. Cred că sunt epuizată.
Discuția se încinge repede, ambasada cunoștea povestea care a bulversat opinia publică românească și chiar cea străină. Din câte și-a dat seama fata, nu s-a făcut nici o legătura dintre dispariția fetei și violul care a avut loc cu mult timp în urmă. Cazul a fost numit de presă „Dispariția miresei” titlu fiind legat de faptul că nu peste mult timp dispăruta urma să se căsătorească. De la început Monica susține că pe autorii răpirii nu-i cunoaște și nici nu are vreun indiciu pentru a bănui pe cineva.
După ce au fost lămurite elementele de principiu, i s-a dat fetei o cameră în care să se odihnească până a doua zi când se va lua legătura cu țara și se vor cere detalii privind familia. Abia acum putea să se relaxeze, ceea ce și făcu imediat după plecarea ambasadorului. Nici n-a mai avut puterea de a face un duș că a adormit ca un prunc, somn liniștit pe care nu l-a mai avut de ani de zile. După spusele funcționarilor de la ambasadă, Monica ar fi adormit în jurul orei 14 și s-a trezit abia a doua zi pe la orele 8 dimineața. A făcut un duș rapid și s-a îmbrăcat cu singurele haine pe care le avea. Înainte de a fi primită de ambasador, acesta a luat legătura cu Ministerul de externe din țară, căruia îi prezintă pe scurt situația. De asemenea le cere celor de acasă să ia legătura cu familia fetei cât mai repede și discret posibil. Între timp se procură actele necesare și o sumă necesară procurării unei minime garderobe din contri-buția ambasadei. Cazarea era asigurată în incinta ambasadei. Toată această poveste capătă, oficial, un statut de maxim secret. S-a stabilit ca nimeni, inclusiv presa, să nu aibă acces la nici un fel de informație.
Presupunând că infractorii din țară nu vor fi informați de cei din Grecia, nu trebuiau alertați pentru a nu-și lua măsuri de protecție. Poliția urma să reia investigațiile la caz și spera ca, cu ajutorul fetei, să descopere infractorii. Monica avea un alt plan și n-avea de gând să-l împărtășească la nimeni. Toate încercările de a lua legătura cu ai săi eșuară, așa că aștepta îngrijorată demersurile poliției. Între timp a început să facă plimbări prin orașul vechi iar în aceste plimbări de multe ori ghid îi era tânărul de la ambasadă. Monica evita să-i dea telefon lui Costel. Efectiv nu știa ce ar putea să-i spună după atâta timp și atâtea întâmplări. De mult și-a dat seama că o relație serioasă între ei devenise imposibilă. Chiar se temea să-i dea telefon. Nu era lașă, ci realistă.
După câteva zile, primi vizita ambasadorului. Nu i se păru ceva deosebit așa că-l invită să ia loc. Acesta simțea, din contra, nevoia ca Monica să stea jos.
- Domnișoară, începu ambasadorul. De câteva ore sunt în posesia unor informații care îți vor aduce multe supărări. Am tot evitat dar tot trebuie să ți le aduc la cunoștință.
Surprinsă dar în același timp îngrijorată, răspunde.
- Domnule ambasador, în ultimii ani am trecut prin atâtea probleme, toate dezastruoase pentru mine, încât am devenit aproape imună. Un singur lucru ar mai fi în măsură să-mi mai provoace o durere în plus.
- Tare mă tem că tocmai despre acela va trebui să-ți vorbesc.
Ochii fetei deveniră scăpărători. Sângele din față îi dispăru într-o clipă. Încet se așeză în fotoliu pentru a putea primi cu demnitate vestea, pe care deja începuse să o intuiască.
- Investigațiile poliției române, continuă amba-sadorul, au scos la iveala că acum doi ani părinții dumneavoastră au suferit un accident pe teritoriu bulgar. După investigațiile de atunci se pare ca erau în drum spre Grecia. În afară de pașaport, niște bani și ceva de mâncare, printre acte s-a mai găsit o adresa din Grecia la care probabil că voiau să meargă. După cele povestite s-ar părea că adresa era tocmai cea la care erai sechestrată.
Ambasadorul continuă să-i povestească dar ea nu-l mai asculta demult. Oare câtă durere poate suporta un om? Am pierdut pe cele mai dragi ființe. Acum mă simt singură pe fața pământului. De ce Doamne ai îngăduit asta? Cu ce-am greșit? Ce rost mai are tot zbuciumul meu? Ce voi face de acum încolo? Încotro să mă îndrept? Mii de întrebări se învârt în mintea fetei care este la un pas de prăbușire.
Ambasadorul vede schimbarea produsă și încearcă să o ajute. Intervenția medicului ambasadei îi vine în ajutor. Tânăra este sedată și lăsată în grija unei surori.
În câteva zile, tânăra își revine. Organismul tânăr și expus atâtor încercări se călise și acum, cu toată durerea din suflet, are tăria să asculte întreaga poveste.
Astfel înțelese că, din investigațiile poliției bulgare a fost un accident datorat pierderii controlului mașinii. Persoana de la volan se pare c-a adormit.
Ei erau morți de doi ani și eu tot încercam să iau legătura cu ei, se gândea fata. Un lucru deosebit de important în acțiunile ce le va întreprinde în viitor, era că nu a existat nici o corelare între acțiunile poliției române și polițiile altor țări privind dispariție fetei de acum câțiva ani, și nici o legătură dintre dispariție și accidentul părinților.
În mod sigur că nici poliția română și nici externele nu s-au întrebat dacă la mijloc nu poate fi un caz mult mai grav decât o simplă răpire. Nu s-au între-bat. Dovadă tocmai moartea celor doi părinți plecați în căutarea fiicei lor. Mintea Monicăi mergea ca un computer și punea cap la cap tot ce acum era sigură că s-a întâmplat după telefonul primit de părinți. Totul se legă atât de bine dezvăluind ineficiența, incapacitatea, incompetența factorilor de răspundere care trebuiau să duca la bun sfârșit un caz grav de răpite de persoană, comerț cu carne vie, sechestrare de persoană și poate cel mai grav ținerea în sclavie a unui OM. Toate aceste constatări vor rămâne deocamdată numai de ea știute. Când va veni timpul, avea să le facă cunoscute.
Între timp ambasadorul își exprimă din nou întregul său sprijin, îi transmite condoleanțe în numele întregii echipe de la ambasadă și-i promite că o va ajuta să ajungă cât mai repede acasă. Fata nu a recepționat decât faptul că va pleca acasă. Acest lucru, în noile condiții, nu mai era o prioritate pentru Monica încât ea cere o amânare și o audiență imediat ce va fi în stare să ia o hotărâre. După ce promite să o ajute, ambasadorul pleacă cu sufletul greu.


Partea a II-a


IADUL trebuie să fie o locație în care călăul să stea o eternitate față în față cu propria conștiință, dar și cu fantomele victimelor tale.


Cap. 7. Vânzătorii de iluzii.

Avea nevoie de liniște după toată această nebunie. Avea nevoie de odihnă, de multă odihnă. Avea nevoie de dragoste, de foarte multă dragoste. Ar vrea să se înece într-o mare de dragoste. Ar vrea să se îmbete cu dragoste pentru a uita toate umilințele suferite, pentru a uita toată mizeria umană, pentru a se întoarce purificată și neîntinată într-o lume nouă, mai bună. Ar vrea! Somnul dulce și oboseala își spun cuvântul. Adoarme și chipul ei frumos strălucește în lumina difuză a lămpii de pe noptieră. Va avea foarte multe de făcut, dar nu înainte de a-și ordona prioritățile. În primul rând plecarea în țară nu mai era o prioritate acum după ce cei dragi dispăruseră în încercarea lor disperată de a o scoate din infern. Era derutată, dar o voință de fier iradia pe chipul său.
După câteva zile, când s-a considerat suficient de pregătită, a cerut să vorbească cu ambasadorul. După trista experiență avută, și-a dat seama de existența unor rețele mafiote care acționau în mai multe, dacă nu în majoritatea țărilor Europei, cu multe fete aduse din fostele țări comuniste. Până la dispariția „lagărului comunist”, prostituția în țările Europei de vest era oarecum controlată prin pârghiile guvernamentale bine puse la punct. Rețelele subterane existente se foloseau rar de fete din Europa de Est.
Căderea comunismului, deschiderea granițelor estice, pierderea locurilor de muncă, sărăcirea care a devenit cronică ce s-a așternut peste aceste țări, a eliberat un mare număr de oameni care au început să caute noi modalități de supraviețuire. Propaganda vestului privind garantarea libertății persoanelor, a liberei circulații, precum și libertatea persoanelor de a se stabili acolo unde vor, au fost luate în serios de fosta lume comunistă, care credea în toată această vorbărie. Plecarea masivă, spre această lume a bunăstării, a creat panică în aceste țări, care contrar celor afirmate pe toată perioada existenței comuniste, închid granițele. Măsura era, trebuie să recunoaștem, necesară având în vedere numărul mare de amatori la masa belșugului.
Dar exista o categorie care era pe placul mafiei sexului. Frumoasele femei din est care le puteau aduce mari profituri. Această categorie a fost atrasă pe diverse căi și a mărit numărul și pofta rețelelor subterane de prostituție. În același timp „mafia sexului” și-a extins tentaculele și în țările proaspăt intrate în cursa pentru democrație, dând o mână de ajutor la formarea „institu-țiilor autohtone” de gen. Astfel că odată cu creșterea cererii de ”carne vie” s-au schimbat și metodele de racolare. Cu sau fără știință privind adevăratele intenții, presa țărilor „donatoare” a fost umplută cu anunțuri publicitare privind ofertele de lucru în străinătate pentru tinerele fete. Acestea trebuiau să fie tinere, cu aspect plăcut, pentru a lucra în diverse baruri din lume, în general ca dansatoare. Ofertele erau pentru țările dezvoltate din Asia de est și pentru țările Europei de vest. După cum s-a văzut, anunțurile au avut efect, dar s-au produs și drame greu de imaginat.
Întâlnirea cu ambasadorul a fost scurtă, dar eficientă. Monica își făcuse un plan și pentru ducerea la bun sfârșit avea nevoie de sprijinul domniei sale. În primul rând s-a înțeles că nu era nici o urgență plecarea în țară. În situația în care răpitorii din țară au fost avertizați de dispariția fetei, cu siguranță că au intrat în alertă. Văzând că trece timpul fără a se face nici o investigație, aceștia vor crede că s-a întâmplat ceva cu fata, poate a intrat pe mâinile altor pretendenți sau a dispărut pur și simplu. Așa că vor lăsa garda jos și vor deveni mai vulnerabili.
După cum spuneam, Monica nu dezvăluise mai mult din planurile sale. În acest timp, cu ajutorul ambasadorului și a poliției locale, va încerca o mică investigație pentru a depista eventuale fete aduse din țară, înafara voinței lor și obligate să se prostitueze. Va trebui să caute și fete care au venit atrase de anunțurile mincinoase, racolate de membrii mafiei sexului și de asemeni obligate să se prostitueze. Ambasadorul își arătă toată satisfacția pentru acest proiect și se angajă să-l sprijine din toate puterile împreună cu poliția statală. Soția ambasadorului, Doamna Geta, minionă, frumoasă și de-o energie debordantă, se alătură cu toată convingerea acestui efort. Toată investigația trebuia să fie discret condusă, inclusiv acțiunea poliției, care trebuia să lucreze sub acoperire.
Ce au descoperit, la foarte scurt timp, a fost de-a dreptul șocant pentru români, mai puțin pentru Monica care se aștepta la tot ce putea fi mai rău. Au început investigațiile de stradă. Monica va inventa o poveste ce trebuia să fie credibilă și a și fost. Monica se prezintă ca fiind proaspăt venită din țară, ceea ce în mare era adevărat, și era în căutare de „lucru”. Așa că încerca să găsească români prin care să se informeze.
Povestea pe care trebuia s-o turuie fata era dintre cele mai banale și deci credibile. ”Funcționară fiind la primăria din orașul Z a cunoscut un cetățean, care se dădea Italian și care era cu afaceri în România. Monica, care acum se chema Emi Pantazi, a avut o relație cu italianul care i-a propus c-o va lua în căsătorie. La mai bine de un an acesta a plecat, nu înainte de ai lăsa o adresă și a-și reînnoi propunerea. La trecerea a câtorva luni de la plecare, fără a primi nici o veste, răscolită de dorul iubirii și al unei vieți mai bune decât la amărâta aceea de primărie, se hotărăște să viziteze orașul Papal. Plecată într-o excursie în țara lui Michelangelo, Emi își caută iubitul. Cum nu cunoștea Cetatea Eternă în cele trei zile cât îl colindase nu găsise adresa dată de viitorul mire”. Apărând drept o victimă cam prostuță în ochii ascultătorilor, spera să aibă suficientă credibilitate pentru a pătrunde în lumea subterană a acestei afaceri. Nu a fost greu să găsească câteva conaționale, astfel că în prima etapă s-a pornit o adevărată cursă de căutare a adresei pretendentului la însurătoare cu urmașa lui Traian.
În această adevărată cursa, numărul româncelor cunoscute crește și mai mult, majoritatea lor lucrau în domeniul de interes cercetat. Un număr de bărbați români, de toate culorile, se învârteau în această sferă de interese, a căror activitate trebuia neapărat depistată. Deocamdată Emi avea suficienți bani astfel că nu era nevoită să apeleze la un „serviciu”. Continua informarea.
Cazurile descoperite de întreaga echipă erau adevărate subiecte pentru romane de groază sau romane polițiste. În același timp aceste cazuri puteau fi foarte bine încadrate în genul infracțiunilor cu implica-ții internaționale. Cazurile erau dintre cele mai variate. Multe fete erau racolate din România și din alte țări, în general din Europa de Est fost comunistă, prin diverse societăți de „Impresariat artistic” cu convingerea, dată de textele reclamelor, de a lucra ca dansatoare sau alte joburi onorabile. Multe adolescente erau aduse clandestin prin Iugoslavia, Kosovo sau Bosnia, unde își făceau „stagiatura”, cu punct terminus Italia via Albania. Mafia se folosea de multe alte forme și modalități de racolare. Finalitatea era una singură. Odată ajunse în Italia, sau alte țări occidentale, erau preluate de mafia sexului autohton și nu numai, li se ridicau actele și erau obligate să se prostitueze. Multe dintre ele erau oprite prin țările de tranzit și obligate să exerseze pentru diferiți clienți. De multe ori acest turneu putea dura luni de zile, până la destinație. Cine sunt acești patroni ai sclaviei sfârșitului de secol XX, cum e posibil să prolifereze această maladie tocmai în cele mai dezvoltate țări ale lumii, cum intervin organele de stat pentru stoparea fenomenului, iată câteva întrebări la care va trebui să se răspundă.
În vecinătatea zonelor turistice era o mare aglomerare de hoteluri având sau nu autorizație pentru practicarea prostituției. Aici luxul, varietatea distracții-lor și sexul erau la ele acasă. Totul având loc sub supravegherea autorităților. Dar clienții voiau mai mult. În general aceste locuri erau mai mult centre de primire și informare căci urgiile sexuale la comandă se făceau în centre ascunse vederii autorităților, unde fetele aveau regim de sclave. Aici erau aduse în general minore, a căror vârstă putea începe de la 11 – 12 ani și care în marea lor majoritate erau aduse pe căi ascunse ochilor autorității și obligate să întrețină legături cu psihopați cu mulți bani. Erau fete de 14 - 16 ani care erau aduse prin acele „Impresariate artistice” și odată sosite erau preluate și obligate la prostituție și orgii sexuale. Aici era raiul drogurilor și a prostituției clandestine prin care calitatea de om era redusă la aceea de a furniza profit. Cine erau acești patroni. Dacă, acum nu cu mulți ani în urmă, pătrundeai în însorita Sicilie aveai surpriza de a fi atenționat de către poliție asupra riscului de a fi jefuit și ți se cerea mare atenție în ceea ce privește locurile vizitate și perioada de timp în care s-o faci. Mafia, acest flagel al societății moderne, a apărut în perioada de criză economică și financiară ce a cuprins Europa și America după primul război mondial, fiind o replică la acea criză. Infiltrarea acestor elemente în mai toate structurile de stat și guvernamen-tale a făcut mai mult decât grea lupta împotriva lor. Corupția, intimidarea, asasinatele au fost metode care au contribuit la longevitatea structurilor mafiote. De câteva zeci de ani s-a reușit anihilarea multor din aceste rețele și a permis omenirii să poată răsufla ușurată. Cum a putut fi micșorat dar nu stârpit acel flagel. Răspunsul a venit atunci când fenomenul a și fost stopat. A fost o voință politică. Da! Numai printr-o voință politica s-a putut elimina flagelul. Bine! Ar putea să se întrebe un oarecare, dar atâta amar de membri care făceau parte din rețele și care n-au fost anihilați, a dispărut pur și simplu sau au început și ei ca „băieții buni” să se integreze în societatea civilizată? Destrămarea lagărului comunist, (lagăr o să-i zicem după cum a fost botezat chiar de nașii acestui sistem), a fost ca o mană cerească pentru aceste personaje învățate să corupă, să ucidă, să practice cele mai abjecte acte.
Pătrunderea mafiei în aceste țări s-a făcut cu viteza luminii în timp ce pătrunderea elementelor benefice ale democrației s-a făcut cu viteza unui tren de marfă. Au fost organizate rețelele autohtone al comer-țului cu carne vie, au fost organizate rețele de preluare, prelucrare și distribuire de droguri, au fost organizate rețele de trecere frauduloasă a frontierelor. Și toate acestea în timp ce democrațiile europene își sărbătoreau succesul dispariției „Cortinei de fier”. Și toate acestea în timp ce țările scăpate de coșmarul comunist își implementau timid legislațiile democra-tice. Astăzi mafia lucrează și lucrează cu spor, având o rază mult mai mare de acțiune. Va trebui o nouă voință politică, de această dată cu implicarea unui număr mult mai mare de țări, pentru eliminarea dacă nu eradicarea acestui flagel. Globalizarea fenomenelor infracționale impune globalizarea măsurilor de eradicare.
Odată depistate câteva din aceste case clandes-tine, poliția din Roma a trecut în forță la curățirea zonelor și eliberarea fetelor. A urmat un proces la care în rechizitoriu li se aduceau următoarele acuze; folosi-rea minorelor în activități de prostituție, sechestrarea și reținerea de persoane dintre care un mare număr de minore și obligarea acestora de a întreține acte sexuale cu diferite persoane, activități de prostituție nelegală, proxenetism, incitare la răpiri de persoane și trecerea frauduloasa a granițelor. Folosirea drogurilor pentru a-și atinge scopurile, a avut ca efect că majoritatea fetelor deveniseră dependente de droguri.
Societatea Italiană intrase în mare fierbere. Mass - media din toată lumea era cu ochii pe evenimentele din Roma. Guvernul italian, în dificultate, încearcă să iasă din strânsoare aruncând vina pe țările furnizoare de fete. Nimic mai eronat. Trebuia să aibă loc un mare proces, era rost de bani, de mulți bani și profitorii au apărut mai repede decât șacalii în preajma unui leș. Au venit la ospăț în număr mare, pregătiți să răstoarne toate legile umane și morale, pregătiți să scoată victime din criminali, să arunce acuze asupra unor copii, pregătiți să tortureze în public sentimente unor tineri și așa loviți de soartă. Veneau avocații, în costumele lor impecabile, dar mirosind a putreziciune morală. Căci cei ce trebuiau să fie apărați erau ei mafioții, ei comercianții de carne vie, ei vânzătorii de droguri în rândul minorilor și nu numai. Ei trebuiau să beneficieze de prezumția de nevinovăție, ei trebuiau să fie prezentați, în cel mai rău caz drept niște victime a societății. Mafioții aveau bani și acolo unde erau bani erau și mulți profesioniști ai apărării, veniți să-i salveze.
Între timp Monica părăsește Italia și-și va începe lungul drum al răzbunării. Înainte de plecare va sta de vorbă cu multe dintre fete, pentru a le afla povestea tristă care le-a adus în astfel de situații extreme. Voia să scrie despre aceste fete și zâmbindu-și trist constată că va avea timp suficient pentru aceasta.


Cap. 8. Consumatorii de iluzii

Ambasada României din Roma era aproape neîncăpătoare de mulțimea fetelor ce trebuiau repatriate. Plăpânde, robuste, blonde, brunete, unele aveau ținută și comportamente de copii, copii fiind într-adevăr, altele mature sau maturizate peste vreme. Toate aveau pe față o bucurie tristă și această tristețe era cea care îți producea un efect de neputință în fața sentimentelor de copil.
Ce forțe interne se descătușează în sufletul acestor fetițe, căci și cele de douăzeci de ani tot fetițe sunt, pentru a exprima atâta suferință în bucurie. Această bucurie tristă am întâlnit-o la formația „Echipa fantastică”. Un grup de inimoși oameni de bine, împreună cu o cunoscută televiziune particulară au nemaipomenita idee dea înființa o formație de dansuri moderne și muzică ușoară, cu copiii selectați din căminele de copii. Din acele cămine pe care Vestul nu mai obosește de a le prezenta drept centre de discrimi-nare și abuzuri, ei bine, în aceste cămine se găsesc niște copii minunați, de fapt ca mai toți copiii, totul e să știi a-i găsi, totul e să-i cauți. Am citit pe chipul acestor copii o mare bucurie, bucuria reușitei, bucuria împlinirii, dar sub această imagine se deslușea acea tristețe aproape maladivă venită de undeva din străfunduri. Mult m-am gândit să descopăr cauza acestei tristeți și cred că am găsit răspunsul. Copiii tânjeau după dragoste, erau flămânzi de dragoste, dragoste care le-a fost răpită de părinți iresponsabili care continuă nestingheriți să producă alți copii pe care să-i arunce în stradă. Aceeași tristețe se vedea și pe chipul fetelor din ambasada Română. Formalitățile pentru plecare erau gata. Copiii se întorceau acasă, dar pentru mulți cuvântul acasă însemna mizerie. Copii se întorceau acasă, dar pentru mulți acasă însemna strada. Copii se întorceau acasă??
Povești zguduitoare încep să devină cunoscute. Teodora, era o fetiță slăbuță, cu o privire curioasă, care se maturizase în cele zece luni de când a fost răpită. Era în clasa a cincea. Într-o zi frumoasă de primăvară s-a hotărât să meargă, împreună cu colegii, în parc. Pe drum s-a întâlnit cu o pereche tânără care s-a interesat de un obiectiv, specificând că nu sunt din localitate. La explicațiile fetei, femeia i-a propus să meargă cu ei până acolo și fiind cu mașina fata a acceptat fără rezerve. Era mândră de faptul că mergea cu mașina și își făcea planul, cum o să se mai laude la colegi. După urcarea în mașină nu mai știe nimic. Când s-a trezit era într-o încăpere complet necunoscută, cu oameni necu-noscuți și vorbind o limbă necunoscută. Știind puțin engleză încet, încet a reușit să afle statutul ei și îngrozită de perspectivă, a încercat de mai multe ori să fugă. Ce a urmat după acest episod a fost un continuu coșmar, pe care atât părinții cât și toți cei din jur, profesori și psihologi vor trebui să lupte pentru a o face să uite. Trauma copilului nu este singura. Părinții, oameni normali și iubitori, după câteva ore de lipsă și confirmarea colegilor că a lipsit de la întâlnire, a anunțat poliția. Toate investigațiile au fost fără efect. Au fost date anunțuri în ziare, la televiziuni, au fost afișate fotografiile fetei. Nimeni și nimic n-a putut aduce nici cea mai mică informație în clarificarea dispariției. Într-un final a fost trecută pe lista persoanelor dispărute. Se mai adăuga încă una la numărul destul de mare de dispăruți anunțat în ultimii ani. Odată cu această revenire, precum și a multor altele aflate în grupul de la ambasadă, disparițiile vor găsi o explicație. Dar câte mai sunt încă necunoscute.
Laura, o fată înaltă bine făcută, de 24 de ani, a vrut să scape de sărăcie și a intrat în infern. Provenită dintr-o familie de muncitori cu 5 membri, una din multele familii bine închegate care aveau drept scop în viață realizarea copiilor. Familia a clacat după anul 1995. La început a fost privatizată întreprinderea tatălui, privatizare în sistem Mebo. Acest sistem de privatizare a fost o modalitate de furt legalizat, a unei societăți. În general societatea ajunge pe mâna unuia dintre cei mai puțin dotați manageri și pe parcurs acest lucru va avea un efect catastrofal atât asupra societății, cât și asupra lucrătorilor nevoiți să asiste neputincioși la falimentare. Unul după altul lucrătorii vor trebui să intre în șomaj pentru ca în final să rămână complet fără lucru. Vârsta înaintată pentru a-și schimba meseria, imposibilitatea de adaptare la condițiile economiei de piață, care numai economie de piață nu este, lipsurile inerente la care nu găseau modalitatea de reacție, au fost elemente care au bulversat întreaga societate românească post revoluționară. Ușor, ușor, dintr-un tată grijuliu și un soț iubitor, ajunge să-și bea și puținii bani care mai intrau în casă. Situația familiară se înrăutățește și mai rău odată cu trecerea mamei în șomaj și apoi pierderea definitivă a locului de muncă. Certurile încep sa fie la ordinea zilei și tensiunile cresc pe zi ce trece.
Laura termină liceul dar perspectiva continuării studiilor devine un vis nerealizabil. Debusolată, caută o ieșire din criza care nu era doar a ei și nici a familiei sale, ci a întregii societăți. Era o criză de guvernare, iar guvernele vor trebui să-și asume aceste crize și mizeriile în care au fost aduși oamenii. Citește unul din multele anunțuri privind oferte de lucru în străinătate, pentru meseria de dansatoare într-un bar. Își face planuri de viitor, viitor pe care nu are curajul a-l înfrunta de una singură. Se sfătuiește cu câteva colege care erau aproximativ în aceeași situație și se hotărăsc, trei dintre ele, să înfrunte necunoscutul. După un telefon, la firma ofertantă, se prezintă pentru „interviu” care a constat într-o privire critică asupra ținutei pretendentei. Trecând cu brio proba vizuală, fetele sunt invitate să se pregătească de plecare. De pașapoarte și de celelalte formalități se ocupă firma. Modul cum decurgeau toate evenimentele erau de natură să se felicite pentru mișcarea făcută și să considere că „l-au apucat pe Dumnezeu de un picior”. Pe parcurs, dar aceasta când era deja prea târziu, și-au dat seama că piciorul fiind desculț mirosea destul de tare și urât. În vară fetele au plecat, cu acte în regulă, spre Italia. Odată ajunse la destinație, se intră într-un program care nu avea nimic de a face cu tot ce se discutase în țară. Prima măsură a fost oprirea documentelor, această măsură de constrângere se face fără nici un comentariu. Fetele au fost despărțite și obligate să lucreze în diferite localuri. Au început cu dansuri erotice în baruri și au continuat cu sex la comandă. La început s-au opus, au protestat, au amenințat, dar toate acestea fără efect pozitiv. Cu timpul au constatat că erau persoane fără nici un drept și erau exploatate într-un stil medieval.
Din planurile făcute în privința câștigurilor s-a ales praful. Li se dădea atât cât să poată supraviețui. Când cererea devenea mai mică, fetele erau scoase la stradă iar dacă nu-și făceau norma erau aspru pedepsite. Þineau legătura cu părinții, dar n-au avut niciodată curajul să povestească viața lor. Aceștia erau informați că lucrează în diferite locuri, bineînțeles în munci onorabile și strângeau bani. Deocamdată nu aveau suficienți pentru a le trimite, dar promite pentru viitor. Acest viitor devenea tot mai sumbru și după cei câțiva ani petrecuți în lume, șansele se reduceau pe zi ce trece. Acestea erau sentimentele și realitățile în momentul întâlnirii cu Monica. Nu i-a povestit toate acestea de la început, dar i-a atras atenția să aibă multă grija și să nu intre în aceste combinații.
Mai târziu, când a aflat adevăratul statut al fetei, Laura s-a felicitat pentru curajul și sinceritatea de care a dat dovadă. Peste nu mult timp va pleca acasă. Făcând bilanțul acestor ani, un gust amar îi rămâne în suflet. Nerealizări pe toate planurile, umilințe și în plus devenise dependentă de droguri. Pentru a le putea manevra mai ușor, temnicerii foloseau metodele cele mai la îndemână și cele mai sigure. Le drogau și în acest fel le putea manevra după propria lor voință. Era o tehnică nouă și aducătoare de venituri. Fetele trebuiau să aibă sentimentul că sunt tot timpul datoare temni-cerilor lor. Să aibă sentimentul de umilință și neputință în fața patronilor. A plecat de acasă într-un moment de mare criză, crezând în anunțuri mincinoase și sperând într-o viață mai demnă. Se întorcea acasă umilită, îngenuncheată și în plus consumatoare de droguri. Va avea ea oare puterea de integrare într-o societate care încă mai bâjbâie în căutarea de soluții, va putea societatea aceasta nesigură să-i creeze condiții de integrare, va putea familia s-o primească ca pe fiul rătăcitor din Biblie? Toate acestea sunt întrebări pe care nu are curajul să și le pună.
Una, din cele trei fete plecate cu Laura, nu are curajul să înfrunte realitatea și hotărăște să rămână mai departe în Roma. Poate va reuși. Aceasta a fost credința cu care a plecat și aceeași credință o va ține departe de realitățile țării. Dar mai era și lipsa de curaj pentru întâlnirea cu ai ei. Așa că amână această întâlnire. Fetele și copiii fete se întorc acasă. Pentru multe dintre ele începe o nouă dramă. Multe dintre ele nu prea știu ce este acasă, iar dacă știu nu prea au amintiri bune. Aceasta este o altă dramă, la fel de dureroasă, pe care, poate, o vom trata mai târziu. Și totuși se întorc acasă sperând să obțină ceea ce au nevoie, să obțină ceea ce le lipsește și le-a lipsit. Dragostea. Aveau nevoie de dragoste ca de aer. O vor găsi oare?


Cap . 9 . Întoarcerea

Monica era mulțumită. A reușit să sensibilizeze opinia publică asupra existenței sclaviei sexuale, a reușit să sensibilizeze guverne, a reușit să aducă în fața justiției, pe unii dintre capii unor astfel de rețele. A reușit să pornească cursa pentru apărarea copiilor. Lupta va fi grea, dar vor fi din ce în ce mai mulți cei ce vor lupta pentru aceste drepturi. A avut grijă să nu apară în față la toate aceste acțiuni. A rămas o necunoscută și deocamdată aceasta și voia. Când acțiunile ei vor fi cunoscute, opinia publică va avea deja un important punct de reper pentru cauza disparițiilor.
Cei care, cu atât de mult entuziasm, au contribuit la această primă reușită erau mândri de ei. Acum trebuiau să se despartă. Trebuia să-și găsească un rost, pleca pentru acel rost lăsând în urmă prieteni și afecțiune, sentimente pe care le uitase în lunga agonie a anilor pierduți. Se întorcea acasă, atât trebuiau să știe prietenii. Drumul până la aeroport a fost un moment de mare satisfacție, dar în același timp de tristețe. Lăsa în urmă niște oameni dragi lângă care a constatat că merită totuși să trăiești și se îndrepta spre o lume care i-a adus numai suferințe și încă-i va aduce. Mașina ambasadei o ducea pe străzile largi ale Cetății Eterne.
De astă dată nu mai simțea teama în fața necunoscutului, ci o siguranță de care era conștientă. Pavilionul central al aeroportului a primit-o cu o căldură binefăcătoare. Roma era învăluită într-o ceață deasă de toamnă care emana o umezeală ce-ți pătrundea în oase. Timpul nu era atât de târziu, dar ploi timpurii venise peste această parte a Europei îngreu-nând circulația și așa aglomerată. De ceea ce se temea n-a scăpat din cauza acestor cețuri. Decolarea spre România a întârziat cu o oră dar a fost perfectă și peste câteva secunde aparatul deja se găsea deasupra ceții care acoperea, spre dezamăgirea călătorilor, orașul. Zborul lin îi dă un sentiment de siguranță care-i aduce o detașare benefică. Visa.
Era în vara anului 1988, împreună cu familia, la mare. A fost ultimul concediu făcut împreună cu părinții. Dar și pentru părinți. Ea a mai reușit câteva ieșiri scurte pe când ei nu. Îi plăcea apa și marea la nebunie. A fost în acel an aproape pe tot litoralul. S-a dat în toate jocurile și a participat la nenumărate concursuri. A făcut cam tot ce și-a dorit și toți erau fericiți. Vedea cu ochii minții fericirea de pe chipul părinților și zbenguielile pe care și le-a permis. Era în stare să stea toată ziua bălăcindu-se în apa limpede și caldă. Valuri largi și blânde legănau o lume gălăgioasă și udă, care văzută de undeva de sus se confundau cu puișorii de rățușcă. Făcea pluta într-o stare de lenevie plăcută, iar mișcarea ritmică a valurilor îi dădea o senzație de imponderabilitate.
- Vă rog să vă puneți centurile de siguranță și să închideți telefoanele mobile, se auzi o voce plăcută și totuși fermă care o aduse la realitatea momentului.
- Peste 10 minute vom ateriza pe aeroportul Otopeni. Temperatura este de 16 grade, cerul senin și atmosfera plăcută.
Am ajuns deja, își spuse Monica. De acum trebuie să fiu foarte atentă la ce voi face și cu cine voi discuta. La Roma și-a făcut o mică operație estetică care împreună cu schimbarea coafurii și a întregii ținute o făcea destul de greu de recunoscut. Luă un taxi, împreună cu doi bătrâni, soț și soție, care i-au dus până la un hotel aproape de universitate. Confortul era acceptabil la fel ca și prețul. Puținul bagaj pe care-l luase cu ea din Roma era o valijoară elegantă și nu prea mare. S-a odihnit bine, iar serviciul de cameră și-a făcut cu brio meseria. Începem să învățăm comerțul civilizat, își zise ea, fără a se preocupa mai mult de acest aspect. Studie câteva ziare și interesul ei se reducea la mica publicitate. Căuta o gazdă, de preferință la bloc, acolo unde lumea de obicei nu se prea cunoaște și nici interes pentru noi cunoștințe nu manifestă.
Ajungând la rubrica „închirieri” găsi atâtea adrese încât pentru moment hotărî să amâne investigațiile. Fără să vrea, ochii s-au dus spre rubrica oferte de lucru. Nu s-a schimbat nimic. Aceleași anun-țuri nerușinate, aceleași îndemnuri la câștiguri de bani, aceleași încercări de a prosti lumea mai puțin informată și nu numai. Deci este clar, presa este în continuare dispusă a transmite aceste anunțuri periculoase, iar organele abilitate nu intervin. Escrocii nu sunt deranjați cu nimic în toată activitatea lor, iar organele de stat sunt insensibile la această stare de lucruri. Spera ca acești comercianți de carne vie să încerce a-și codifica cel puțin intențiile, dar nici pe departe așa ceva. Totul era la vedere. Iar dacă era cerere trebuia să fie și ofertă și era convinsă că era. După cum aflase din presă, situația economică din țară se înrăutățea de la o lună la alta, populația pauperiza, iar lumea era tot mai derutată. Trebuia să lucreze repede dar cu mare discreție. Evita să mai citească anunțurile care îi făceau rău și se axă pe pagina cu închirieri.
După câteva încercări reuși să găsească ceva care i se părea a fi ceea ce dorea. Un apartament cu o cameră, complet mobilată și care se găsea într-un cartier aproape central. Condițiile cerute erau acceptate iar faptul că proprietarul nu punea condiții de contract era tot ce își dorea. Își dădu o întâlnire pentru a doua zi la imobilul cu pricina. Liniștită în această privință, ieși în oraș și se opri la un film. Ce-i mai plăcea să meargă cu colegii la filme. Intră fără a se informa de ceea ce rulează. Într-adevăr, nu prea a interesat-o subiectul, tot farmecul consta în atmosfera aceea de demult care și-a păstrat și acum prospețimea. O plimbare pe bulevard, o prăjitură și multă gură cască prin magazine, au făcut ca miezul nopții s-o găsească plimbându-se pe străzile Bucureștilor.
Nu se mai sătura de atâta lume, ar fi vrut s-o poată cuprinde pe toată, s-o îmbrățișeze și s-o iubească. Retrăgându-se spre hotel se gândi deodată cu surprindere la cât de mult poate să iubească lumea în care trăiește, cu toate relele de care este ea în stare. Dar nu lumea este rea, lumea este în general bună, condițiile în care trăiește această lume o fac mai bună sau mai rea. Sunt câțiva, da, într-adevăr răi și certați cu legea, cu morala de orice fel, certați cu lumea. Aceștia trebuie stârpiți fără nici o remușcare.
A doua zi își luă în primire apartamentul, pentru care a plătit un avans pe șase luni. În chiar aceeași zi s-a și mutat, constatând că alegerea a fost bine făcută. După ce-și cumpără câteva lucruri pentru drum a plecat spre orașul natal. Nu trebuia să ia legătura cu nimeni dar voia să meargă la cimitir pentru a vedea mormântul părinților. Din informațiile ce le obținuse, rezulta că aceștia sunt înmormântați în cimitirul principal. În oraș avea destule rude despre care nu mai știa nimic și nici nu voise a se interesa mai mult. Probabil că aceste rude au contribuit la aducerea părinților în țară și la înmormântare.
Ajunse într-o zi de joi, fără nici o semnificație anume și după ce se cază la un hotel a plecat pe jos spre cimitir. Spera să poată găsi mormântul fără ajutor dinafară pentru a evita eventualele întrebări. Era o zi splendidă de toamnă, zi pe care nu voia s-o asemuiască cu nici una care să-i aducă în amintire trăiri triste. La acea oră puțină lume era pe aleile ruginite de frunzele căzute. Cu un buchet de flori în mână și câteva lumânări în geantă, începu căutarea. Cu inima strânsă de emoție, cu o durere aproape insuportabilă în piept, se plimba prin fața mormintelor, alegând pe cele ceva mai noi. Se aștepta la un mormânt simplu cu o cruce de lemn sau cel mult de fier și două nume sculptate pe ea. Când a fost să fie în dreptul numelor celor dragi, surprinderea avea să fie dublă. Era un mormânt din piatră, beton și marmură, cu o lespede grea pe mormânt și o cruce frumoasă de marmură. Pe cruce erau numele părinților ei având o fotografie cu toți trei, mama, tata și ea, Monica. Erau sculptate în marmură datele celor doi și ziua când au dispărut. Imediat dedesubt erau datele ei de naștere și mențiunea: DISPARUTÃ 23. sept. 1995.
În acest moment i s-a făcut rău și a fost nevoită să se sprijine pentru a nu cădea. Ar fi vrut să plângă, dar nu avea voie, ar fi vrut să strige, dar nu avea grai, ar fi vrut să fugă, dar nu avea forță. Liniștea din jur îi dădu putere, puterea de a aprinde câteva lumânări la capul celor dragi, să pună florile așa cum numai mama ei știa a le pune în vaze și a rosti o rugă spre cel de sus. Dacă cineva ar fi auzit ruga s-ar fi înspăimântat. Era o rugă plină de ură care ar fi putut răscoli morții și înspăimânta sfinții.
În câteva minute se liniști și plecă, nu înainte de a se asigura ca nu este nimeni în jur. Prin forțe proprii trebuia să dea de cei trei care au răpit-o, să afle cât mai multe despre ei și să-i poată întâlni. Era o muncă riscantă, dacă nu chiar periculoasă.
Pentru început a vrut să pornească de la tatăl lui Vasile, Romeo Volvonici. Știa unde locuia înainte de a deveni mare om de afaceri, atunci când familia aceasta era una normală. O investigație în zonă a descoperit un lucru demn de cartea recordurilor dar al recordurilor negative. După ce a dat faliment, Romeo a intrat în patima beției și tot ce a mai avut s-a dus pe băutură. Soția l-a părăsit și acum stă împreună cu una dintre fete, care între timp se căsătorise. Supărat, d-ul Romeo divorțează și nu mult după aceasta suferă un atac cerebral a cărui efect a fost paralizarea jumătății stângi a corpului. În aceste condiții fosta soție îl internează într-un cămin de handicapați pentru care trebuie să doneze căminului o mare sumă de bani. Banii au fost procurați prin vânzarea apartamentului tinereții lor, apartament în care s-au simțit atât de bine cu toate condițiile modeste. Astfel capitolul tatăl a luat sfârșit. Despre fiu nu se mai știa nimic de aproape doi ani. Lumea vorbea despre activități nu tocmai curate în care se înhăitase, dar despre ce anume nimeni nu putea spune ceva concret. Dacă vecinii nu știau despre fiu, în mod sigur că mama și cele două surori trebuiau să știe cel puțin o adresă de ultimă oră. Era greu de a te apropia de aceștia fapt pentru care a folosit o politică mai ocolită.
Ginerele doamnei Volvonici era manager la una din firmele private din oraș. Cum devenise o modă, managerul trebuia să aibă o secretară iar aceasta trebuia sa fie frumoasă, deșteaptă, spontană și bineînțeles cunoscătoare de cel puțin două limbi străine. Un telefon la firma respectivă și în două minute a fost aranjată o întâlnire între tânăra secretară și Monica. Discuția a avut loc în franceză, limbă cunoscută mai puțin de reprezentanții firmei. În aceeași după amiază cele două femei s-au întâlnit într-un separeu al unui elegant restaurant local. S-au simțit atât de bine împreună încât abia spre finalul întâlnirii au abordat tema pentru care s-au cunoscut. Monica a prezentat astfel problema încât partenera ei trebuia să afle unde se găsea cumnatul șefului său fără a căuta motivul. Această informație nu trebuia să trezească vreo suspiciune. Toată investigația trebuia să rămână secretă. Fără a o interesa amănuntele, această isteață domnișoară lua solicitarea ca pe o provocare personală și făcu un pariu cu ea însăși de reușită. Trebuia s-o caute la telefon peste câteva zile.
Odată rezolvată problema, hotărî că n-avea nici un rost să mai rămână în oraș, amintirile deja o copleșeau, așa că plecă spre București. Așteptarea a fost activă. A citit presa locală și din provincie, a mers la biblioteca universitară unde a solicitat presa începând din anul 1995, a citit toate știrile în legătură cu mafia sexului și comercianții de carne vie. Trecea bineînțeles peste presa citită în Italia. Și-a notat date, adrese, anunțuri de firme și tot ce ar fi interesat-o. Urma să întocmească un studiu asupra fenomenului de interes.
La data hotărâtă a luat legătura cu domnișoara simpatică și a prins un fir. Vasile își cam făcea veacul prin Brașov și frecventa destul de des restaurantul „Hanul Piraților” din Poiană. Mulțumită de informație Monica intră în priză pentru a-și aminti cam pe unde a fost vila în care a stat ostatică. Își aminti cu aproximație pe unde a trecut și cam de unde veneau. Răpitorii fiind convinși că va dispare pur și simplu, nu și-au prea făcut probleme cu a securiza traseul parcurs, fapt care i-a permis să vadă și să memoreze cursa.
De la vilă, își amintește, a mers circa o jumătate de oră pe un drum de munte trecând prin câteva sate mici cu vile noi. Au trecut pe șoseaua de centură a orașului Ploiești și probabil tot pe șoseaua de centură a Bucureștiului, spre Giurgiu. Deci de unde putea să plece, era întrebarea pentru care trebuia găsit un răspuns. După toate probabilitățile, vila trebuia să se găsească undeva în jurul Brașovului, ceea ce și justifica prezența lui Vasia prin aceste locuri. Începeau să se lege câteva elemente.
După o pregătire temeinică iat-o pe Monica prin zona Brașovului. Modul cum arăta era departe de a putea fi recunoscută, dar pentru orice eventualitate își luă încă alte măsuri de precauție. Din vila de trei stele, la care era cazată, se vedea perfect intrarea la Hanul Piraților, fapt care o scutea de multe priviri ce ar fi putut fi indiscrete. De câteva ori a servit masa la acest restaurant și a ascultat muzică. Pentru a avea libertate de mișcare a închiriat un autoturism pentru mai multe zile. După o săptămână a apărut Vasea împreună cu prietenul său Gabi Dumitriu. Erau în compania a trei fete superbe. Bărbații se simțeau ca la ei acasă. Era posibil ca fetele să fie proaspete achiziții pentru comerțul la care se pare că cei doi nu renunțaseră. Va trebui să afle și să acționeze înainte de a fi prea târziu. A continuat urmărirea din vila unde era cazată. Târziu în noapte, cei doi bărbați împreună cu fetele au ieșit din restaurant și s-au îndreptat spre parcare. Aici, Vasea împreună cu două fete, s-au urcat într-o mașina și Gabi, împreună cu ultima s-au urcat în alta. Cele două mașini au pornit în trombă urmărite la mica distanță de Monica. Au trecut prin Brașov și s-au deplasat pe drumul național. La cca. 20 de minute după părăsirea orașului, cele două vehicule au luat-o pe un drum secundar la stânga. De aici fata a încetinit fiind în pericol de a alerta pe cei doi. Urmărirea a continuat de la distanță și s-a întins pe parcursul a încă 15 minute, după care s-au oprit. Fata a așteptat câteva minute după care a pornit mai departe pentru a identifica exact vila unde s-a intrat. Continuând să ruleze era convinsă că nu va trezi nici o suspiciune, în zonă fiind mai multe vile așezate deoparte și de alta drumului, e drept nu foarte dese.
Trecând prin dreptul vilei unde cei doi au intrat își aminti poarta pe care a părăsit-o cu mulți ani în urmă, iar din curte lătratul a doi câini îi spunea că cel făcut bucățele a fost înlocuit. A aflat ce a voit, dar a continuat să ruleze încă mai bine de o oră pentru a-și pune în ordine gândurile.
Era o noapte de decembrie neagră ca moartea. Zăpada încă aștepta să vină peste pământul înghețat. Vilele se terminaseră de mult și acum mașina rula pe un drum învecinat cu copacii bătrâni care cunoscuse, poate, și vremuri mai bune pentru țară. Se opri într-o poieniță și coborî. Un aer proaspăt de munte o înconjură precum o droaie de copii pe educatoare. Se simțea bine, nespus de bine. Pentru moment mai avea un singur lucru de făcut de urgență. Anunțarea celor trei fete de pericolul care le aștepta. Găsirea lui Costică Ignat, al treilea individ participant la răpire, era de acum o problemă de timp. După ce consideră că frigul ca și puritatea aerului i-a pătruns până la oase, se întoarse la hotel. Înainte de a se culca a dat un telefon la poliție. Poliția era anunțată despre doi indivizi, Vasile Volvonici și Gabi Dumitriu care erau pe cale de a trimite niște fete în străinătate pentru prostituție. La solicitarea poliției a refuzat să-și decline identitatea. Atât, mai departe era treaba poliției să cerceteze. Mulțumită de rezultatele obținute s-a culcat visându-se în mijlocul unui grup gălăgios de copii.

Cap. 10 . Pregătirea

Răzbunarea era un gând care a urmărit-o din momentul în care a fost răpită, un gând care nu a slăbit nici un moment, din contra a crescut în intensitate. Acest gând i-a dat puterea de a trăi, forța de a lupta, perseverența de a se pregăti. Căci, pregătirea pentru aceste momente a început și a continuat pe toată perioada de detenție, având ca scop declarat, menținerea formei fizice. Perioadele relativ libere au fost folosite pentru exerciții de gimnastică, pe care le executa până mușchii refuzau comenzile, până efortul se transforma într-o durere fizică insuportabilă. De fapt, acele dureri fizice erau de natura de a-i ușura pe cele psihice, aducându-i o stare de alinare.
De la exercițiile fizice normale a trecut la probe de Yoga și apoi de Karate, pe măsură ce găsea reviste în domeniu. Întotdeauna în fața ei erau cele trei personaje care i-au schimbat viața și lupta cu aceste fantome devenite pentru scurt timp reale, până la epuizare. Antrenamentele au continuat și mai intens la Roma. Aici a făcut pregătire intensivă cu meseriași, scopul pregătirii nu era de apărare, ci de anihilare a adversarului. Deoarece adversarul era un puternic mascul, antrenamentul trebuia să fie cu atât mai dur. A exersat toate formele de anihilare, cu mijloace proprii improvizate sau cu mijloace moderne. În scurt timp devenise o adevărată luptătoare.
Întoarsă în țară, pe lângă celelalte pregătiri, a continuat exercițiile cu scopul anihilării adversarului, nu a pierdut timp cu metode de reținere, imobilizare sau așa mai departe. Dacă va avea posibilitatea va ști cum să procedeze pentru o imobilizare dar numai dacă împrejurările o să-i permită. În caz contrar, anihilarea era singura opțiune. Toată iarna a făcut pregătiri în acest scop și a urmărit traseul răpitorilor. Era vital să cunoască activitatea acestora.
Imediat după descoperirea vilei, Monica a plecat la București pentru a pregăti pasul următor. A cumpărat o mașină străină, la mâna a doua. De pe piața neagră, a făcut rost de aparatură de ascultat și aparatură de urmărit. A procurat sprayuri paralizante precum și ucigătoare, a făcut mii de exerciții de anihilare cu aceste obiecte. Iarna a trecut într-o activitate continuă de pregătire și dotare cu toate mijloacele. O iarnă lungă și cu reveniri spectaculoase a mărit timpul de ședere în București. Venirea primăverii a fost ca o reîncarnare, aducând în mintea ei doar o singură amintire. Amintirea răzbunării. Restul amintirilor plecase din minte odată cu iarna. Devenise un monstru sau un zeu al răzbunării?
Telefonul dat la poliție, pentru a preîntâmpina alte trimiteri de fete spre vânzare, se pare că nu a dat rezultate. Formula prezentării persoanei reclamante era mai importantă pentru poliție, decât salvarea unor oameni. Nu se lua în calcul starea psihică a martorului, în cele mai multe cazuri lăsat la discreția infractorilor. Martori, care odată ce-și vor deconspira identitatea, trebuiau să participe la numeroasele interogări și de multe ori la confruntări cu aceștia. Vinovate de aceste stări de lucruri erau legile, care nu prevăd protecția martorilor și comoditatea factorilor operaționali, care ignoră un mesaj anonim.
Eroii noștri au continuat nestingheriți racolarea de fete și trimiterea lor înafara granițelor. După datele culese personal, cu măsurile de precauție special luate și cu mijloace proprii de investigare pe care le avea la dispoziție, a depistat cel puțin cinci fete care au trecut prin mâna acestor vânzători de carne vie. Nu cunoștea vârsta celor racolate, dar era convinsă că băieții nu-și făceau scrupule cu acest amănunt. Exista și o societate, cu răspundere limitată, societate care avea denumirea de S.C. Speranța SRL și avea ca obiect de activitate, operațiuni de import-export cu produse de confecții. Această societate avea un rol de imagine și de camuflare a activităților ilegale. Societățile cu care colabora erau din Europa și asigurau materia primă firmei românești, care trebuia să asigure forța de muncă necesară. Prin natura ei, firma colabora cu lucrători femei, având o acoperire perfectă la capitolul relații feminine. În țară societatea avea trei-patru filiale care aveau ca rol principal racolarea de tinere pentru lucru în străinătate. Concomitent cu acest sistem de racolare, anunțurile publicitare erau sursa principală. Sediul central al societății era în Brașov, aici sub imaginea unei societăți comerciale legale se făceau cele mai murdare tranzacții. Comerțul cu carne vie era numai una dintre acestea și era un mare pericol tocmai prin implicarea copiilor și adolescentelor. Intrând în această sfera de afaceri, consumul de droguri era inevitabil, iar societatea era una din sursele de aprovizionare și distribuție a acestora. Nu societatea propriu zisă, care avea după cum spuneam, o activitate legală, ci câteva segmente, bine mascate de această activitate. Fetele care intrau în vizorul lor, pentru activitatea din străinătate dacă le făceau necazuri, intrau automat în regim de drogare, până ce acestea erau nevoite să cedeze. Din acel moment erau pierdute.
Toate tranzacțiile, care se făceau cu fetele în vederea racolării, aveau loc în cu totul alt loc și cu personal care nu putea fi văzut la firma mamă. În felul acesta nu se putea face nici o legătură directă între activitățile ilegale și firmă. Chiar dacă Vasea sau Gabi Dumitriu erau văzuți în compania unor fete ce ulterior plecau în străinătate, sau dispăreau pur și simplu, era foarte greu de a stabili legătura lor cu acest gen de activitate. Aceștia, prin prezența lor, făceau un prim contact și o testare a abilităților fetelor. Odată testate intrau pe mâna persoanelor care le pregăteau de voiaj. Mafia era bine pusă la punct, capii acoperiți și activitatea prosperă.
Ca toată lumea care se respectă și lumea interlopă din care făcea parte Vasile Volvonici trebuia să-și etaleze bogăția și ca atare organiza dese întâlniri cu ”lumea bună”. Erau invitați dar în același timp invitau diferite personalități din lumea afacerilor și a politicului. Infiltrarea în politic era o practică mult folosită de lumea interlopă a vestului, practică ce era de urmat și de cea autohtonă. Toate aceste petreceri organizate de Vasia aveau ca loc de întâlnire vila de lângă Brașov. Monica a verificat toate modalitățile de apropiere de grupul celor interesați și a constatat, cu mari regrete, dificultatea unei asemenea acțiuni.
În mod normal orice femeie frumoasă ar fi avut acces, dacă nu la o asemenea petrecere, dar în patul unuia dintre ei cu siguranță. Pericolul consta în faptul că cei trei o cunoșteau și cu toate măsurile luate procentul de risc era deosebit de mare. Soluția a fost dată tocmai prin aceste petreceri care aveau loc la vilă și la care, repet, participa o mare gamă de personalități locale și nu numai. Odată această constatare făcută, întreaga ei atenție s-a dirijat spre petrecerile care aveau loc, și la care participau, atât ca invitați cât și ca gazdă, eroii noștri. A urmărit, cu această ocazie, câteva din aceste petreceri, bineînțeles de la distanță, și a încercat să afle componența membrilor, ocupația, modul cum erau aleși invitații, precum și posibilitatea de a intra în posesia unei invitații. A constatat, la un moment dat, că era un anumit segment, atras spre aceste întâlniri, segmentul administrației locale fiind în fruntea celor invitați. A încercat și reușit să se introducă într-un astfel de grup primind de câteva ori invitații de participare, dar de fiecare dată „intervenind” câte ceva important care o împiedica să participe. Ușor, ușor se apropia de cuibul viperelor. Ce era cu aceste întâlniri, cum se manifestau și ce impact aveau printre participanți, erau întrebări care trebuiau să-și găsească răspunsuri, înainte de a păși în acest bârlog blestemat.
Petrecerile, aveau un caracter privat și scopul principal era de a stabili relații cu persoane influente, relații ce ulterior vor fi folosite, dacă ar fi fost cazul, în activitățile lor criminale. O informație de ultimă oră era aceea că, petrecerile erau filmate, putând fi folosite ca material compromițător și astfel, prin șantaj, să se poată obține niște facilități. Ce erau aceste petreceri? La prima vedere erau întâlniri „cuminți”, la care principa-lul scop era cel de deconectare, de distracție, de ieșire din cotidian. La prima vedere, căci în realitate erau orgii sexuale, la care participau tineri din lumea „bună” dar și cetățeni, după cum spuneam onorabili, aceștia fiind cei vizați de mafie. Consumul de droguri era și el acasă, ”onorabilii” fiind atrași în cursă de tinere deja școlite, cu state vechi în atragerea acestor categorii de persoane. Departe de ochii lumii, credeau ei, departe de gura cicălitoare a partenerei, care nu mai era la nivelul de competitivitate al lor, bărbați ajunși ”mari” prin conjunctura evenimentelor, aceste personalități erau cel mai ușor de a fi compromise și erau compromise. Lăsând la o parte bunul simț, dacă l-ar fi avut vreodată, aceștia considerau că genul li se cuvine și se înfruptau din el precum un condamnat la moarte prin inaniție și care a primit un răgaz de câteva ore pentru îndestulare. Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea descrie orgiile ce urmau și care orgii durau uneori câte două sau trei zile, suficient ca la sfârșitul lor protagoniștii să arate ca niște fantome în castelul de la poalele muntelui. Că, încă n-a făcut nimeni nici un infarct, este o minune, minune de care, de obicei, se spune că beneficiază bețivanii. Probabil că Dumnezeu a extins gama beneficiarilor și asupra altor categorii de păcătoși.
Aceasta fiind atmosfera în care se desfășurau petrecerile, pentru Monica i se părea a fi un lucru nu tocmai greu de a pătrunde în această zonă. Important era să afle care erau activitățile pe care le desfășurau cei de care se interesa ea. Grupul activ, care se părea a fi capii întregii activități mafiote, era format din trei persoane, capul cel mare fiind Vasia. Gabi Dumitriu și unul pe nume Georgică Rusu erau, după cum se comportau, adjuncții, având cu toții rolul amfitrionilor. Costică Ignat, era mai mult cu probleme de administrație, ducându-și misiunea la îndeplinire, spre mulțumirea tuturor celor vizați. O armată de personal era prezentă pentru a satisface nevoile gastronomice ale clienților, armată, care efectiv dispărea odată cu plecarea acestora, nu înainte de a strânge mormane din mizeria materială rămasă. Despre mizeria morală nu se vorbea nimic, aceasta era în prețul petrecerii.
Când petrecerea începea să se destrame, din lipsă de forțe și nicidecum de voință politică, telefoanele, care până atunci nu aveau „acoperire”, începeau să sune, chemând șoferii să vină pentru a-și ridica resturile morale și materiale ale unor proaspeți reprezentanți ai poporului. Odată ajunși la domiciliul conjugal, proaspăt refăcut dacă nu schimbat complet, conform noii calități ale locatarului, obosit de atâtea „întâlniri de afacere”, personalitatea cade de obicei într-o stare de nesimțire fizică, pentru câteva ore bune. În nesimțirea morală este căzut odată cu primirea funcției în baza căreia și face aceste lungi călătorii de „afacere”. Intrarea în treburile obștești se face cu greutate, amintirile din timpul „întâlnirilor de afacere” nelăsându-i prea mult chef de muncă. Și uite așa, între cele două părți, mafie și putere, s-a creat o legătură ce cu greu va putea fi distrusă.
Monica își făcuse deja planul, legăturile pentru reușita lui, și timpul cel mai propice de a-l pune în execuție. Aștepta o nouă petrecere să aibă loc și această zi a venit spre jumătatea lunii iulie a anului 1999. Venea ziua cea mare.


Cap. XI . Răzbunarea

Pe 13 iulie era organizată o nouă petrecere la vila singuratecă. Pregătirile începuseră cu mult timp înainte și toată lumea, legată de acest eveniment, era în mare fierbere. Monica obținuse și de această dată invitația mult râvnită dar se pare că obiecții de ultimă oră aveau să schimbe esențial planul, făcut cu atâta migală. După cum spuneam, la toate aceste întâlniri, participa o armată de oameni care aveau rolul de a pregăti momentul, de a servi participanții pe toată perioada, cu tot ce era necesar și de a curăți întreaga mizerie după terminarea spectacolului. Toată această activitate era desfășurată de o firmă de specialitate, angajată de fiecare dată pentru aceste evenimente. S.C. Prosper SRL, era cea desemnată cu această activitate și de fiecare dată și-a făcut meseria în cele mai bune condiții. Programul era fixat de la începutul colaborării dintre Prosper și Vasile Volvonici, care era reprezentat prin Costică Ignat. Cu câteva zile înaintea petrecerii, firma trimite o echipă de femei, în general, care trebuiau să facă curat în toată vila.
Un lucru esențial trebuie remarcat. La vilă nu se pregăteau nici un fel de produse alimentare. Totul era adus prin societatea Prosper, de la diferite restaurante, totul trebuia să fie proaspăt. Singură cafeaua se prepara în bucătăria vilei și dacă era cazul câte un ceai, pentru cei afectați de duritatea dezmățului.
Apoi, avea loc aprovizionarea cu cele necesare, mai puțin preparatele culinare care veneau odată cu invitații și continuau să sosească pe tot parcursul petrecerii. Multe produse erau aduse la comanda ad-hoc a unor invitați și care de obicei erau onorate în cel mult o oră. Era nevoie de personal pe tot parcursul întâlnirii, personal care se schimba la intervale de timp bine stabilite, pentru ca la final să vină personalul de serviciu pentru curățenie. În toată această perioadă avea loc o mare mișcare de personal care, în mod discret, venea pleca, se schimba și totul sub conducerea unor profesioniști ai genului. Peste tot acest furnicar condus cu mână forte, trona Costică Ignat a cărui eficiență organizatorică l-a făcut colaborator cu cei trei mari.
O nouă revizuire a planului i-a atras atenția Monicăi asupra unor probleme de neconceput în cazul în care venea ca invitată. Doar era o întâlnire care se finaliza sută la sută cu urgii sexuale și pe care nu le-ar fi putut evita, cu toată abilitatea de care ar fi dat dovadă. Mai era și posibilitatea întâlnirii directe cu răpitorii și nu putea garanta de modul cum ar fi reacționat. Mai erau multe, multe puncte slabe de care nu știa cum va putea trece. Dar furnicarul acela de oameni care va participa la buna desfășurare a întâlnirii, îi dădu soluția finală a cărei marjă de reușită era mult mai mare. Schimbarea variantei s-a făcut din mers. Firma de servicii, pe lângă personalul permanent de care avea nevoie, era obligată a angaja personal sezonier cu care putea sau nu ține legătura în continuare. Astfel că angajarea temporală a femeii, expres pentru această întâlnire, a fost una din cele mai simple probleme, iar angajarea trebuia să fie făcută la serviciul de curățenie. Înainte și după dezmăț. Totul pica ca o mănușă, mănușă ce curând va fi însângerată.
De obicei, după curățenia finală, nu mai rămâneau în vilă decât cei patru bărbați, de cele mai multe ori numai Ignat. Dar rând pe rând vor veni și vor rămâne fiecare cel puțin câteva nopți pe săptămână.
Deghizată în femeie de serviciu, între două vârste, Monica sosește la vilă luni, 10 iulie, împreună cu o echipă de zece femei și doi bărbați. Prin ținuta ei, nu trebuia să atragă cu nimic atenția și nici nu o făcea. Era de lucru, slavă Domnului, în toată această vilă, dar ea avea și alte probleme de rezolvat. În primul rând și aceasta destul de repede, trebuia să cunoască perfect întreaga clădire. Nu a fost greu.
Dormitoarele, salonul de petreceri, băile și grupurile sanitare erau amplasate la nivelele doi și trei.
La parter erau amplasate bucătăria, magazia de alimente, frigiderele.
Demisolul, era prevăzut cu numeroase camere de locuit, pentru oamenii de serviciu, în cazul când va fi nevoie, magazii de alimente, magazii de scule și alte dependențe. Avea și un subsol unde se găsea o cameră frigorifică, o centrală termică, instalații și multe camere încuiate, dintre care una părea a fi specială, având în vedere încuietoarea care era atașată. Ce se ascundea în spatele acestei uși era interesant de aflat, dar acum nu era nici o prioritate.
Găsi și camera în care a fost ținută ostatic. Avea aceeași mobilă și același aranjament. Un sentiment de revoltă, amestecat cu ură, s-a năpustit asupra ei. Acest sentiment a dus-o la realitate și i-a ușurat trecerea pe mai departe. O scară de serviciu ducea la mansardă, unde erau câteva camere elegant mobilate, pentru personaje mai de seamă și cu dorința de retragere în intimitate, era „templul” iubirii. Trebuia să găsească un spațiu în care să-și pună toată aparatura și toate materialele pregătite cu multă grijă. Acest spațiu a fost găsit la mansardă. O ușă laterală, care pornea din holul de la mansardă, ajungea direct în podul de acoperiș. Aici, câteva luminatoare, aduceau împreună cu aerul curat de munte, și o priveliște de ansamblu a zonei. O priveliște splendidă se așternea în fața ochilor însetați de lumină și o poftă nebună de viață îi străbătu trupul tânăr și dornic de iubire. Acum nu era nici timpul și nici locul pentru aceste gânduri, și coborî sprintenă scările largi, anunțând lucrul făcut.
Avea nevoie de câteva chei, în special de la camerele de dormit a celor patru persoane, apoi la mansardă și la alte câteva locuri ce i se păreau strategice. Reuși, destul de ușor, să facă modele după cheile dorite și în aceeași seară le execută la un lăcătuș pe care-l abordase cu ceva timp în urmă. Astfel că, miercuri avea deja cheile și materialele aduse în ascunzătoare. Cum în acea zi își rezolvase toate problemele pe care le considera importante în această etapă, se retrase, nu înainte de a-și asigura prezența la curățenia ce va avea loc luni, după terminarea dezmă-țului. Zilele ce urmară, începând de luni, erau cele mai importante în realizarea a ce-și propuse. O dimineață splendidă de vară se preconiza pe data de optsprezece iulie 1999, imediat după zilele de dezmăț. Pentru a ușura cronologia evenimentelor, această zi va fi considerată ziua întâi.

Ziua întâi.

Soarele își arăta fața zâmbitoare printre vârfurile de munte și brazi, anunțând urbei o săptămână bogată în evenimente. La ora când cocoșul de munte își etalează tăria coardelor vocale, un grup de femei și câțiva bărbați, aflați într-un microbuz, plecau din Brașov spre vila lui Volvonici, însoțiți de o mașina a salubrizării. Atmosfera din microbuzul încărcat cu cincisprezece persoane, era destul de somnoroasă cu toată răcoarea strecurată prin luminatorul deschis.
După câteva zeci de minute, tandemul de mașini intră pe poarta deschisă, în larma făcută de cei doi câini închiși într-un spațiu special amenajat, de unde puteau avea sub supraveghere întreaga curte. Poarta de la intrare avea o încuietoare specială care se deschidea automat dacă aveai cunoștință de codul de recunoaș-tere. Pentru intrarea celor două mașini nu era vorba de a cunoaște această cale, ci pur și simplu porțile au fost anume lăsate deschise în așteptare.
Gălăgia făcută de noii musafiri l-a trezit pe Ignat care i-a primit cu un căscat lung și dezgustător. O primă activitate de strângere a mizeriei a fost făcută de personalul care a participat la buna servire a invitaților. Bucătăria era plină de saci din plastic, cu resturile menajere și nu numai. Prima operație a fost de a încărca acești saci în mașina special sosită și expedierea acesteia. A urmat o curățenie specială, în toată vila, prin toate încăperile și la toate nivelurile, operație ce a durat până după orele 17. În vilă, pe lângă echipa de serviciu, mai erau; Ignat care supraveghea modul cum se făcea curățenia, Vasile Volvonici care se pare că avea un cap cât o baniță, în urma excesului făcut în cele 4 zile de dezmăț și Georgică Rusu care după câte se părea era într-o stare jalnică de drogare. Gabi Dumitriu, personaj important în desfășurarea acțiunii noastre era plecat, urmând să rezolve niște probleme de afaceri. De fapt, era și singurul care nu bea și nu se droga, din echipa forte.
Monica trebuia să dispară fără a crea vreo stare de suspiciune, iar ocazia consta în plecarea microbuzu-lui spre oraș în mai multe rânduri, pentru diferite probleme. Ea a cerut să plece cu una din curse, după care a dispărut undeva în imensitatea vilei. Oricum dispariția ei, cu circa două ore înainte de plecarea întregii trupe, nu a dat de gândit la nimeni din cei de față. Erau cu toții prea obosiți pentru a mai urmări un astfel de eveniment. Astfel că ora 17 lăsa în urma echipei gălăgioase, pe lângă o curățenie de cinci stele și o liniște de înmormântare. În toată această perioadă de la venire, Monica a avut grijă să alimenteze pe cei doi cu câteva substanțe somnifere, care în mod normal ar fi trebuit să-i țină în starea aceasta cel puțin două zile. Cum cauza oboselii lor era cunoscută, nimeni nu și-ar făcut nici cea mai mică problemă cu privire la această lungă stare da letargie. Pentru Ignat, nu-și făcea nici o problemă, noptiera din camera personală era plină cu produse special pregătite pentru un somn de lungă durată, dar care să nu vină mai devreme de plecarea echipei de salubrizare.
A avut de asemeni grijă să nu se apropie nimeni altcineva de această cameră. Obosit, de cele 4 zile când în cea mai mare parte a trebuit să supravegheze buna desfășurare a petrecerii, precum și de toată această zi când, de asemeni a urmărit echipa de curățenie, se retrage în camera de odihnă imediat după ce echipa părăsește curtea și poarta de la intrare a fost închisă.
O liniște de mormânt se abătu asupra vilei izolate, încât și cei doi câini sătui de atâta larmă, dar și îmbuibați de mâncare, prin grija Monicăi, adormiseră. În acest moment fata își făcu apariția. Apariția ei era ca un înger sau ca un diavol? Am putea zice, că această apariție era al îngerului răzbunării, al îngerului dreptății, al îngerului judecății, al îngerului care protejează pe toți copiii lumii. Pentru că toți îngerii vor trebui să protejeze copiii, pentru a nu mai fi victimele străzii, victimele părinților psihopați, victimele pedofi-lilor, victimele mafiei sexului, victimele corupției și mizeriei umane. Odată protejați acești copii, vor apărea premizele unei lumi mai bune și mai drepte. Toate eforturile umane, la acest început de mileniu trebuie să fie dirijate spre protecția copiilor. Nici un efort nu va fi suficient de mare.
Când liniștea a început să apese mai greu decât a putut suporta, Monica a ieșit din spațiul de la mansardă și s-a îndreptat spre camerele în care băieții își făceau somnul. Aici numai zgomotul produs de sforăiturile lui Ignat erau cele care aduceau aminte că vila era locuită. Pentru a evita un incident, prin venirea celui de al patrulea membru, sau oricărui altul, Monica a instalat un dispozitiv simplu la poartă, prin care primea un mesaj de atenționare pentru orice încercare de a deschi-de poarta. Nimic nu putea s-o ia prin surprindere.
Vasile Volvonici dormea somnul liniștit al omului fără grijă, visând, probabil, la nopțile petrecute cu zecile de fete, care, după ce treceau prin patul lui, erau trimise în paturi plătite cu valută forte. După fața lui destinsă, mai mult ca sigur că nu avea nici un fel de regret pentru acest comerț cu fete. O injecție, dintr-o seringă minusculă a fost tot ce a făcut Monica pentru această bestie cu chip de om. Georgică Rusu, un bărbat mai mult lat decât înalt, cu o alură de luptător, îngurgitase suficiente droguri și băuturi alcoolice pentru a se simți atât de bine în inconștientul său somn. Injecția era neapărat nevoie de a i-o administra, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și conținutul a fost introdus în corpul său masiv. Un sunet ca de fanfară năvălea din camera în care Ignat își făcea somnul binemeritat, după munca și reușita obținută. Un mic ajutor a trebuit să vină și pentru el, care s-a materializat prin aceeași doză de somnifer, binevenită și în cazul acestuia. Aceste substanțe, pe care Monica a avut grijă să le administreze indivizilor, aveau numai un efect de liniștire și de continuare a somnului prelung, pentru care erau pregătiți. După acest episod a trecut la următoarea etapă, care nu era atât de ușor de rezolvat. Măsura luată de a face chei potrivite s-a dovedit a nu fi necesară, cel puțin din două puncte de vedere. Majoritatea camerelor erau descuiate și aveau cheile în broască. La intrare era un panou care avea toate cheile casei, mai puțin una și aceea era tocmai camera de la subsol care i s-a părut suspectă. Acea cheie trebuia să fie la unul dintre locatari.
Coborând la subsol găsi majoritatea camerelor încuiate dar cheile le luă de pe panoul amintit. Multe dintre camerele de la subsol erau goale, dar curate ca și cum cineva urma să se mute în ele. Era răcoare, o răcoare plăcută, poate mai mult decât necesară.
Căutând prin camere, găsi la demisol una plină cu saltele relaxa. Era mai mult decât ar fi vrut, era chiar un răsfăț pe care nu prea ar fi vrut să-l pună în practică. Cu puțin efort amenajă la subsol patru camere de dormit cu saltele și paturi. Aici trebuiau să ajungă bestiile umane. Dotările vilei au ajutat-o până acum mai mult decât spera. Era o vilă construită cu toate facilitățile unei moderne case de oaspeți, care avea pe lângă cele prezentate și lift. Da! avea lift care făcea legătura dintre subsol și mansardă. Mulțumind proiectantului pentru dotările cu care a prevăzut imobi-lul, Monica a trecut la transportul bestiilor în noile lor camere. Aici s-a văzut, cel puțin până acum, cât de eficient a fost întregul șir de antrenamente făcut ani de zile. Operația nu a fost deloc ușoară, dar mulțumită în primul rând aportului adus de lift, în aproape o oră cei trei erau așezați în paturile lor, legați solid de acestea și dormeau liniștiți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Obosită dar și mulțumită, s-a întins pe o canapea din hol și a adormit. Măsurile de siguranță suplimentare erau dintre cele mai dure. Astfel că la intrarea în subsol a fost montat un dispozitiv cu exploziv care ar fi aruncat în aer pe oricine ar fi încercat să pătrundă. Același sistem a fost montat și la intrarea principală. Oricum, dispozitivul de alarmă, montat la poartă, era suficient pentru a trezi și un mort din somn. Restul măsurilor au fost suplimentare. Era ora unu noaptea când a adormit. Somn fără vise.

Ziua a doua și a treia

Se amăgea ziua cu noaptea, când Monica s-a trezit în aceeași liniște nefirească. După verificările ce se impuneau și scoaterea materialelor explozive, a coborât la subsol pentru a vedea ce fac pensionarii. Aceștia dormeau, somn agitat, singurul care făcea mult zgomot era tot Ignat. Era timpul trezirii și a adevărului iar pentru acest lucru a folosit atât metode științifice, injectarea unui medicament care să accelereze revenirea la normal, cât și metode naturiste, furtunul cu apă rece.
În jurul orei zece, Vasile Volvonici și Costică Ignat erau în deplină capacitate intelectuală. Al treilea nu a fost deranjat cu furtunul, în schimb i s-a adminis-trat medicamentul de trezire. Surpriza lui Vasea a fost pe măsura situației în care se găsea. A început să se agite, ca un animal sălbatic prins în cușcă, dar un dispozitiv cu șocuri electrice cu care a fost atins i-a adus atâta suferință fizică încât a preferat să accepte dialogul. Pentru Ignat treburile au mers ceva mai ușor, acesta acceptând situația din momentul în care a înțeles cine este cea care i-a pricinuit deranjul. Scopul fetei era să afle întreaga rețea de mafioți, activitățile ilegale pe care aceștia le desfășurau pe teritoriul țării, precum și pe alte teritorii, precum și dimensiunea infiltrării acestor rețele în lumea politicului și a bisnisului. Spera ca la multe, dacă nu la cele mai multe dintre ele, să găsească un răspuns și acesta în cel mai scurt timp.
- Domnule Volvonici, i se adresă fata fostului ei coleg de liceu și autorul întregului lanț de nenorociri care s-au abătut asupra ei de aproape zece ani încoace. Ești un om mort, nu mai ai nici cea mai mică scăpare. Dacă acum ar veni o întreaga armată de polițiști să te salveze, nu voi face decât să apăs pe acest dispozitiv, și-i arătă aparatul de forma unui telefon mobil, care era agățat de cureaua de la mijloc, și într-o fracțiune de secundă ești numai bucățele, precum câinele pe care ai făcut demonstrația acum ceva ani. Dar nu va fi cazul, căci nu va veni nimeni să te salveze.
- Bine, și atunci ce vrei de la mine, spune acesta privind-o cu teamă, ură, dar și cu respect. Respectul acordat omului care deține puterea.
- Nimic mai mult, decât că odată cu dispariția ta, pentru ca eu și toți cei care au suferit de pe urma ta și a celor ca tine să te putem ierta, să prezinți întreaga activitate infracțională și întreaga organizație mafiotă.
- Ceri cam mult, domnișoară, și acest lucru n-ai să-l afli de la mine.
- Nici o problemă, dacă nu vrei să colaborezi atunci te voi obliga eu și vei spune tot ce vreau să știu. O atingere cu obiectul de tortură a dus la eliberarea unui răget mai tare decât a unui leu rănit mortal.
- Să știi că tot ce facem noi aici nu se aude nici la doi metri de vilă, așa că nu-ți treacă prin cap o eventuală salvare. Mai mult, ți-am explicat că orice s-ar întâmpla, soarta ta este oricum pecetluită. Sper că nu ai atâta prostie în cap, încât să-ți acoperi acoliții, astfel că după dispariția ta aceștia s-o ducă bine mersi în libertate. Oricum te las să te gândești dar când mă întorc vreau să aflu tot ce mă interesează.
Retrasă, din această cameră în care individul îi făcea efectiv scârbă, Monica a intrat în camera în care Ignat aștepta neliniștit evenimentele. O privire plină de ură dar și de neputință, aruncă asupra fetei și starea lui de oboseală și de agitare demonstra efortul pe care-l făcea pentru a se elibera din strâmtoare.
- Domnule Ignat, nu are nici cel mai mic sens aceste străduințe de a te elibera, fiindcă șansele sunt nu minime ci nule. Singura șansă a ta de a-ți ușura soarta, este de a face cunoscută întreaga activitate mafiotă pe care o desfășori, rețeaua din care faci parte, precum și povestea vieții tale. Potopul de înjurături care au început să fie aruncate la adresa fetei, ar fi dus la pulverizarea efectivă a destinatarei, dacă ar fi putut fi puse în practică. După ce s-a liniștit puțin, și acest lucru numai pentru a putea fi înțeleasă pe deplin, fata i-a explicat că nu are nici cea mai mică intenție de a accepta din partea lor cea mai mică jignire. A fost suficientă cea de care a avut deja parte.
Drept pentru care, pentru orice ieșire jignitoare, va suporta de fiecare dată consecințele. Atingerea cu obiectul, de acum cunoscut, a dus la evacuarea aceluiași răget de groază care a umplut întreaga cameră.
- Te las să te gândești, dar când mă întorc să fii pregătit a vorbi.
În camera lui Gabi Dumitriu situația era destul de critică pentru mafiot. Puternicul animal, în dorința de scăpa din legături, s-a agitat atât de mult încât patul s-a răsturnat și animalul era pe cale de a se sufoca sub tot materialul ajuns peste el. A fost nevoie de puțin efort pentru a-l întoarce, cu tot cu pat, în poziția inițială. Cu ochii mari de frica sufocării, acesta a început același tratament verbal folosit de întreaga lume interlopă printre care se deplasa. Tratamentul, aplicat și la ceilalți doi a avut darul de a-i stăvili elanul agresiv.
Un control amănunțit efectuat prin toate camerele nu a dus la descoperirea nici unui element care să le încrimineze faptele. La urmă a rămas de cercetat camera suspectă de la subsol. Aici a descoperit un seif încuiat și câteva birouri cu acte ale firmei. Trebuia să deschidă seiful și aceasta cât mai repede. Primul abordat a fost Vasea, care nici nu a vrut să audă. Producătorul de răgete și-a făcut într-un final efectul. Constata cu acest prilej un lucru deosebit de important, și anume că, în fața acestui sistem de „stimulare a vorbirii” nu putea să reziste nimeni.
Inchiziția ar fi fost geloasă pe un astfel de instrument. Cheile erau purtate de Volvonici, într-un buzunărel, aproape neobservat, de la pantaloni.
Constatând că acestea, cheile, trebuiau comple-tate cu un cifru, pentru a deschide seiful, această informație a fost destul de ușor obținută. Dosare, filme, aparate de filmat, nume de persoane, adrese, benzi magnetice, o gamă mare și variată de documente, erau așezate pe ani și capitole de „afaceri”, în acest spațiu denunțător.
O instalație modernă și complet automatizată de ascultare și înregistrare aduna informațiile din toate camerele a căror clienți erau în vizorul lor. Benzile proaspăt înregistrate erau stivuite în compartimente special executate, așteptând selectarea după importanța clientului. După o primă evaluare a materialelor conținute în acest spațiu, Monica se întoarce la cei trei. Câte un reportofon era montat în fiecare cameră, urmând să înregistreze toate convorbirile. Primul vizat este Vasea, care aștepta într-o stare de agitare excesivă.
- Domnule Volvonici, i se adresă fata, am aici un reportofon și-ți cer ca până mâine la prânz să prezinți întreaga activitate infracțională, așa cum ți-am explicat mai înainte. Din când în când voi verifica cele înregistrate și nu răspund de urmări dacă nu vei înțelege. Această cerere a fost transmisă și la ceilalți doi, lăsându-i să „lucreze”.
A trecut apoi la inventarierea documentelor care se aflau în camera secretă. Spre marea ei surpriză a găsit totul înregistrat cu o meticulozitate de laborant. Totul era trecut într-un registru care avea la rubrica „Observații” o mică prezentare a materialului înregis-trat. Aici se vedea mâna de aur a lui Costică Ignat, care nu degeaba era considerat mâna dreaptă a șefului.
În timp ce verifica aceste date și-și făcea copii după registrul despre care am vorbit, asculta la o cască spovedaniile celor trei mafioți. Astfel găsi necesar să intervină în mod energic, deoarece aceștia nu dădeau nici cel mai mic semn că-ar fi interesați să colaboreze. Era aproape epuizată și nu mai avea puterea de a-i auzi urlând la folosirea aparaturii de tortură, și ca urmare a folosit plasturele, material destul de cunoscut de cei trei în activitatea lor infracțională. Folosirea aparaturii avea ca urmare cedarea cu încetul a forței lor de opoziție. Pe chipurile încărcate de ură și neputință, începea să apară groaza și cedarea fără a mai consuma vorbe. Monica își continuă tratamentul până când pe chipul lor începea să apară, odată cu disperarea, cedarea. Luându-le plasturele de la gura torsionată de durere îi lăsă, nu înainte de a le aminti de ce sunt aici.
Vasea și Ignat începură să vorbească, cuvinte ce erau înregistrate cu conștiinciozitate de aparatura modernă. Concomitent cu munca de înregistrare și copiere a materialului compromițător, Monica continua ascultarea celor vorbite de infractori. Georgică Rusu se arata la fel de îndărătnic precum îi era înfățișarea. Nu mult după plecarea fetei, acesta începu un potop de vorbe care rivaliza cu cel mai abject vocabular de maidan. După ce l-a lăsat mai mult de o oră să debiteze, a intrat la el și afectiv l-a agățat de picioare de una din gratiile cu care erau dotate ferestrele. În această poziție, având și plasturele aplicat peste gura lui spurcată și ajutându-se de aparatul miracol, fata l-a mai gratulat o bună bucată de timp, până când epuizat acesta a cedat. Astfel au trecut multe ore, cu intervenții directe în caz de nevoie și pentru orice încercare de deviere de la subiect sau de a deturna realitățile.
Din dovezile pe care reușea să le deslușească din materialele prezentate, începea să se contureze mărimea actelor infracționale ale firmei conduse, după toate datele, de Vasile Volvonici. Prezentarea verbală a celor trei era de natură să certifice contribuția fiecăru-ia la aceste acte și avea putere ca material indubitabil pentru inculpare. Încercările de prezentare eronată erau sancționate cu promptitudine, pe măsură ce le depista. Toată noaptea și încă a doua zi continuă cu declarațiile celor trei, care obosiți de nesomn și tortura modernă, cedau vizibil oră cu oră. Pe la orele opt dimineața epuizaseră integral șirul mărturisirilor. O singură temă evita să prezinte Volvonici și anume violul din 1990. Cu toate că subiectul era mai mult decât dureros pentru Monica, aceasta nu putea să treacă peste el, fără ca să afle de la violator părerea lui peste ani.
- Domnule Volvonici, i se adresă fata, un singur lucru aș mai vrea să aflu de la tine. Cum consideri că trebuie pedepsiți violatorii.
- Dacă regret ceva, spuse Vasea, este că după ce te-am violat nu te-am ucis. Aș fi scăpat de foarte multe necazuri.
- Îți mulțumesc pentru sinceritate și bănuiesc că această gândire este caracteristică pentru cei mai mulți dintre violatori.
Restul timpului care a mai rămas din aceasta zi a fost ocupat pentru a scrie câteva scrisori și a schița un plan de acțiune pentru a doua zi, care trebuia să fie a patra și ultima ce o petrecea în această companie. Cei trei căzură obosiți și înfrânți fizic și moral. Prima parte a planului, așteptat de ani de zile, era aproape gata. Violatorul își va primi pedeapsa a doua zi, iar pentru ceilalți participanți la această activitate de comerț cu carne vie, răpiri de persoane, violare și corupere de minore, aducerea în stare de sclavie a celor care nu acceptau statutul impus de mafie, precum și comerțul cu droguri ca activitate directă și folosirea drogurilor pentru a-și impune voința lor criminală, avea suficiente materiale pentru ca orice tribunal din lume să-i poată condamna la închisoare pe viață. Dar oare așa va fi?
Epuizată fizic, căci moral era într-o stare excepțională, adormi așa cam la cântatul cocoșilor. Visă că ajunsese în rai, unde părinții ei o așteptau, tineri și frumoși, așa cum i-a cunoscut întotdeauna. Acest vis a urmărit-o toată noaptea cu toate încercările ei de a-l schimba sau de a nu mai visa ceva. De multe ori era trează de-a binelea și continua să viseze cu ochii deschiși scene din viața lor dinainte de primele evenimente care le-au distrus viața. Spre dimineață, obosită și obsedată de visul persistent, se trezește în această atmosferă de tensiune, cu miros de moarte.

Ziua a patra

Prima mișcare a fost făcută spre a vedea starea celor trei mafioți. Acum, după ce-și prezentase o mare parte din activitatea lor infracțională, deveniseră parcă mai umani, mai dornici de colaborare, mai aproape de lumea lui Dumnezeu. Încercară și un început de dialog, ceva mai sincer cu cea care, în aceste momente, le avea destinul în mână. Era o părere sau era o realitate. Încă nu-și dădea seama și nici nu avea starea psihică de a căuta. Vasea era într-o stare de criză morală, fapt care i-a îngreunat în mare măsură Monicăi ducerea la capăt a planului propus.
- Domnule Volvonici, a venit ziua cea mare atât pentru mine cât și pentru tine. Pentru toate crimele pe care le-ai făcut și pe care le-ai recunoscut prin declarația dată, pentru toate crimele pe care n-ai avut curajul să le mărturisești dar care sunt scrise și înregistrate în toate documentele ce vor deveni în curând publice, pentru toate fetele și femeile care au suferit de pe urma acțiunilor tale mafiote, pentru toți părinții care au suferit, pentru copiii nenorociți prin acțiunile tale, pentru moartea părinților mei și pentru tinerețea mea distrusă de acțiunile tale, pentru toate acestea, te condamn la moarte. Sentința va fi executată de mine, Monica Drăgănescu, prima ta victimă și va avea loc imediat după ce-ți vei spune ultimul cuvânt.
- Te bag în p. mă-tii, au fost cuvintele care i-au rămas pe buze, după ce Monica i-a administrat un preparat ucigător.
Era pe 21 iulie ora 14 și 30 de minute.
Violatorul a încremenit, având pe față o grimasă de răutate, care i-a transformat frumosul chip într-o figură hidoasă ce reflecta adevărata imagine a celui dispărut.
Urmează primul telefon, adresat ambasadei române din Italia. Încă dinaintea plecării din această țară, Monica discutase cu ambasadorul despre o eventuală apelare la serviciile domniei sale. Acesta, fără rezerve, și-a oferit sprijinul și i-a cerut să-l caute la orice oră. După ce a dat de omul care a ajutat-o atât de mult, Monica a avut un moment de ezitare, pentru a-i spune sau nu, pentru a-l implica sau nu.
- Domnule Ambasador, sunt eu Monica și am vrut să vă anunț că cel care a contribuit la distrugerea vieții mele și a părinților mei este mort.
- Monica, i s-a adresat ambasadorul după ce a recunoscut vocea tinerei care nu cu mult timp în urmă îi cerea ajutorul într-un caz de mare gravitate. Sper ca ești sănătoasă și nu ai nici o contribuție directă în această situație.
- Contribuția mea este totală și totul veți auzi prin mass-media și poliția Română care peste nu mult timp va veni să preia întreaga documentație infracțională a acestuia și a încă multor alții. Dorința și rugămintea mea, domnule ambasador, este de a veghea ca nu cumva o parte din materialele incriminatorii să dispară iar procesul meu și a celor implicați să poată fi judecat cu dreptate.
- Sper că nu vei face încă o prostie, se auzi vocea de la celălalt capăt al telefonului. Voi avea grijă să beneficiezi de cei mai buni avocați.
- Domnule ambasador, nu de avocați am nevoie ci de un proces public care să cuprindă întregul spectru infracțional al acestor bande mafiote. Procesul să deruleze martori și infractori din toate țările care au avut legături cu aceste activități. Aș mai dori, domnule ambasador, ca acțiunea de eradicare a acestui fenomen să continue până la eliminare.
- Voi face tot ce pot dar ai grijă să nu faci și alte prostii. Să știi că suntem lângă tine și vom face totul pentru ca procesul să se desfășoare în vederea eliminării acestor categorii de oameni.
- Mulțumesc, domnule ambasador.
Închide, nu înainte de a-i enumera societățile de televiziune și publicațiile pe care le va antrena în această acțiune de dezvăluire.
Urmează câteva telefoane la principalele posturi de televiziune, printre care și postul central și câteva publicații din presa de mare tiraj. Li se prezintă în mare evenimentul ce urmează a-l monitoriza și încearcă să-i sensibilizeze asupra importanței de a fi prezenți și de a se implica. În jurul orelor 17 încep să sosească primii reprezentanți ai mass-media. Acestora, fără a li se permite intrarea în vilă, li se dau copiile după conținutul registrelor de evidență, lista cu principalii participanți la aceste acțiuni mafiotice și copiile după înregistrările efectuate celor trei în ultimele zile. La ora 20 anunță poliția, de omorul săvârșit la vilă.
Oamenii legii sunt prezenți jumătate de oră mai târziu, când are loc si arestarea cetățencei Monica Drăgănescu. Odată cu poliția pătrund și reprezentanții mass - media a căror prezență nu mai poate fi ignorată.
Aceștia au suficiente motive de satisfacție, care curând se va transforma în oroare, oroare de ceea ce găsesc, oroare de ceea ce s-a ascuns în spatele acestor ziduri noi.
Expunerea evenimentelor se termină în acest punct și o liniște cuprinde camera în care cei patru, polițiști și procurori, ascultaseră într-o liniște deplină. Multe erau noutățile pentru acești oameni ai legii, noutăți provenite din necunoașterea evenimentelor care se considerau a fi locale, precum; violul, răpirea, moartea părinților ei, dar și acțiunea din Italia, toate evenimente de mare importanță în desfășurarea dezbaterilor. O tăcere de mormânt se așternu în această încăpere cu bărbați trecuți prin multe, foarte multe evenimente șocante. Povestea întreagă a surprins și pe acești oameni deprinși cu infracțiuni de orice gen. Totuși, cele auzite în aceste ceasuri, au avut darul de a-i surprinde, atât ca mărime a fenomenului cât și ca efect asupra unei societăți bulversate de sărăcie și mizerie, morală și materială.


Cap. 12 . Epilog

Pentru continuarea investigațiilor, a fost reținută pe o perioada de 30 de zile. I s-a pus în sarcină mai multe infracțiuni; omor cu premeditare, sechestrare de persoane, obținere de informații fără a avea aceasta calitate, încălcare de domiciliu și multe alte activități considerate ca infracțiuni. Până la alte concluzii să lăsăm organele de stat să-și spună cuvântul, iar legislativul să vină cu corecturi atunci când legea nu asigură dreptul și dreptatea tuturor celor lipsiți de protecție. Căci aceasta categorie, despre care vorbim, este lipsită de cea mai elementară protecție.
Între timp mass-media contactată a început furnizarea de informații care să astâmpere foamea populației. Poliția refuza orice contact nou cu mass- media din mai multe motive. În primul rând nu aveau informații în plus decât dețineau ei în acel moment. În al doilea rând, concomitent cu investigațiile făcute în cazul de omor, trebuiau să fie făcute investigații cu privire la acțiunile mafiote ale rețelei. Pe baza informațiilor procurate de Monica și de dosarele din camera secretă, au fost arestați Costică Ignat și Georgică Rusu. A fost emis mandat de arestare pentru Gheorghe Beraru, alias Gabi Dumitriu și încă vreo 15 membri ai rețelei. Toate materialele probatorii de la vilă sunt reținute de poliție, pentru cercetări. Au loc descinderi la toate filialele firmei, unde se fac controale sistematice și audieri de personal. În urma acestor acțiuni se depistează un mare trafic de stupefiante care în general mergea mână în mână cu traficul de carne vie. Pe acest domeniu infracțional are loc confiscarea unor importante cantități de stupefiante și arestate persoane implicate în acest trafic.
Populația este ținută la curent de mass-media, funcție de capacitate acestora de penetrare a altor informații încă secrete. În această stare generală de saturare a foamei de informații, mass - media face mari greșeli divulgând elemente care au condus la alertarea și dispariția unor persoane cu mari implicații în scandalul ce se contura. Oricum, în linii mari aceasta a ținut trează atât opinia publică, cât și dorința sinceră a tuturor factorilor de răspundere pentru elucidarea cazului. Se putea observa o stimulare din umbră a activităților polițienești.
A doua zi după arestare s-a prezentat la procuratura orașului un avocat pentru apărarea cazului Monicăi. Era un mare nume în baroul românesc și un mare apărător al celor fără apărare. Cunoscut de organele locale de anchetă i s-a dat dreptul de apărare a suspectei. Au urmat luni de investigații, pe toate fronturile, au fost aduse numeroase victime ca martori, au fost eliberate, cu concursul organelor din țările respective, numeroase fete din țările în care acestea deveniseră sclave în secolul XX. În aceste țări, sub o influența puternică a opiniei publice și a mass-media, s-a început o adevărată luptă împotriva aceste categorii mafiote. Europa era în mare fierbere, iar puterea politică începea să dea dezlegare pentru eliminarea ciumei. Politicul începea să vrea și aceasta era o mare realizare. Restul trebuia sa fie efortul oamenilor legii. În țară se conturau mai multe procese, toate legate de evenimentele din vilă. Un proces adresat Monicăi Drăgănescu, cu toate capetele de acuzare amintite, un proces având ca temă comerțul cu carne vie și un proces având ca temă traficul de droguri. Cele trei procese aparent izolate, aveau rădăcini comune, autori comuni și obiective comune. După cum se desfășurau evenimentele din celelalte țări, care aveau grupări mafiote bine organizate pe propriile teritorii, perspectivele erau îmbucurătoare pentru victime și dezastruoase pentru mafie.
Monica aștepta cu mult calm investigațiile din Grecia unde, prin intermediul poliției române și a ministerului de externe, informațiile au fost la obiect. După câteva luni de investigare a început procesul în care se judeca cazul Monica Drăgănescu. Opinia publică din țară și nu numai, urmărea cu atenție și emoție această desfășurare de forțe.


Scris 2012


Ogorul de porumb

Partea I

Partida de bridge

Era oră târzie din noapte și jocul parcă luase mai multă consistență. Cele două perechi se încălziseră de pasiunea jocului și reacționau ca niște adolescenți în pericol de a fi surprinși, de părinți, la o partidă de pocher.
Jucau de ore bune fără a privi la ceas și fără a-și face probleme pentru ziua ce bătea la ușă. Într-adevăr își permiteau acest lux și erau liniștiți în această privință, căci de mulți ani nu mai erau obligați a da socoteală cuiva pentru timpul consumat.
Se cunoșteau de o viață și nu numai că lucraseră împreună, dar fuseseră și rămaseră buni prieteni în ciuda anilor care începuse să-i marcheze. Jocul era mai pasionant deoarece miza era o masă la un restaurant de lux, dată pentru toți de perechea care pierdea. În fond nu era nici o pierdere pentru nimeni, din contra, toată lumea câștiga o frumoasă seară, pe care încercau să și-o permită o dată pe lună. Perechea Dubreuil, Piere și Irina, locuiau la câteva străzi distanță de gazdele și prietenii lor, fapt pentru care nu-și făceau nici o problemă cu factorul timp. De fapt de multe ori când, luați cu jocul, uitau ca și acum de dânșii, rămâneau pentru a doua zi la prietenii lor, spre satisfacția tuturor. Fuseseră familii moderne și așa au rămas. N-au avut copii fiindcă, spuneau ei, copii i-ar fi putut deranja din escapadele pe care nu ezitau a le face.
Nu de puține ori, în perioada primei tinereți, și-au propus, dacă nu să facă un copil dar măcar să adopte unul. Comoditatea i-a îndepărtat de fiecare dată, cu brutalitate și fermitate de acest vis. La vârsta a doua regretul a luat locul dorinței dar cum de fiecare dată li se părea a fi prea târziu, aceasta devenise cu adevărat mult prea târziu. La această vârstă, binișor trecuți de 70 de ani, rămase numai regretele, pe care încercau să le uite prin ieșiri mai mult sau mai puțin adecvate vârstei pe care cu multă grație căutau să o păcălească.
Trecut bine de ora două dar cu perspectiva unei mese festive, cei doi soți se hotărăsc să-și petreacă restul nopții în propriile lor paturi.
- Noapte bună, își urară cele doua perechi de jucători întârziați, și pe sâmbătă la Gambrinus.
Afară era o noapte rece, de început de februarie parizian, cu lună plină dar prea puțin propice unei plimbări nocturne, așa că se îndreptară cu pași grăbiți spre casă. La prima intersecție de străzi, dinspre un loc întunecat a imobilului ce pătrundea până în stradă, auziră un scâncet ca de copil care le-a sfâșiat inima lor bătrână. Temători de ceea ce ar fi putut să găsească, s-au apropiat de locul de unde venea vocea sau mai bine zis scâncetul. Spre marea lor surprindere au găsit un copil de aproape 8 ani, ponosit îmbrăcat și tremurând de frig, printre cele câteva cutii de carton în care își făcuse culcușul.
- Ce s-a întâmplat, ce este cu tine, întreabă Irina, apropiindu-se de locul unde se mișca copilul.
Un mormăit neinteligibil se strecoară dintre cutiile de carton făcute grămadă, neinteligibil dar totuși omenești și mai ales într-o limbă necunoscută de cei doi.
Încercând să ridice copilul, constată că acesta nu putea să-și țină echilibrul și consternați observă piciorul lipsă al micuțului. Primul imbold a fost acela de a anunța poliția și apoi de a-și vedea de drum dar o forță interioară a respins acest gând. Privind unul la celălalt s-au înțeles fără a scoate o vorbă. Pentru început vor duce micuțul acasă și atât.
- Sprijină-te de noi, l-au îndemnat prinzându-l cu brațele lor slăbite de vreme. La început au crezut că acțiunea va fi mult mai grea dar constată că micuțul nu era nici pe departe atât de greu pe cât arăta și pe de altă parte o dorință lăuntrică le-a dublat forțele.
Copilul, speriat de această intervenție necunos-cută a încercat o rezistență firavă, pentru ca în final să se abandoneze cu totul noilor veniți.
Și așa, cu mica povară, cei doi se îndreaptă spre blocul propriu având sufletele încărcate de o fericire necunoscută până atunci.
- Bună seara d-le Dubreuil, li se adresează portarul somnoros și oarecum deranjat de această venire nocturnă, dar cine-i copilul?
Da! Într-adevăr cine-i copilul, uite o întrebare la care nu au avut timpul necesar să se gândească dar pentru care trebuia să găsească un răspuns de compro-mis și aceasta imediat. Inspirația Irinei i-a scos pentru moment din impas, problema urmând să fie lămurită în cel mai scurt timp.
- Un nepot din provincie, licitează ea dintr-o răsuflare.
Mulțumit dar totuși nedumerit, deoarece nu avea știință de vreun nepot în familie, portarul se resemnă cu răspunsul primit și uită imediat evenimentul cufundându-se într-un vis care-l arunca cu mulți ani în urmă și care-i făcea mai multă plăcere.
Cu mai multă emoție decât efort, reușesc să ajungă în casă și să depună „comoara” pe un fotoliu moale și comod.
Nu mai era nevoie deocamdată de nimic altceva deoarece copilul dormea de mult, iar fața lui încordată spunea mai mult decât orice dialog. Scoase cu grijă hainele murdare și pentru a nu-l deranja mai mult îl înveli cu o pătură călduroasă și renunță la primul impuls de a-i face o baie.
Cine este acest copil? Cum a ajuns într-o astfel de situație, cum este posibil să nu-l fi găsit și adăpostit organele abilitate, iată câteva întrebări la care vor trebui să-și răspundă în zilele următoare dar nu înainte de a-l pune pe picioare pe micuț și de a-i obține încrederea. Toată noaptea au stat și au supravegheat copilul, care dormea profund dar uneori scotea niște sunete și făcea mișcări care sugerau teama de care era pătrunsă această mică ființă.
A fost o noapte neagră dar parcă venea din dorința lor veche pentru copii și continua luptă cu ei însăși. Acum dorința neîmplinită era în fața lor sub această formă deloc de invidiat, dar pentru care începea să răsară sentimente de care niciodată nu credeau a fi în stare. Planuri mari de viitor se revărsau în mințile celor doi, fără a avea curajul a le rosti cu voce tare, dar privirile lor mute le dădeau de înțeles că răspund pozitiv gândurilor de protecție și speranță.
Spre dimineață ațipiră pentru scurtă vreme, în care timp copilul s-a trezit. Privind nedumerit la cele din jur, un gând de speranță a cuprins micuța lui făptură și povești de mult auzite îl îndreptățeau să creadă că se afla undeva în rai și că cei doi nu puteau fi decât Dumnezeu și cu soția lui. Această revelație l-a liniștit deplin, știind el din cele auzite că D-zeu era un tip bun și uneori aducea și cadouri la copiii cuminți.
Dar oare am fost cuminte, se întrebă micuțul cu o teamă care-i trecu prin corpul său firav. Din câte știa el parcă nu făcuse rău la nimeni dar povestea spunea că, pentru a primi cadouri trebuia să facă și lucruri bune și cu tot efortul lui de a-și aminti de aceste fapte, nici unul nu-i veni în minte în acel moment. Dezamăgit de el însăși și obosit de efortul de gândire la care s-a supus, adoarme din nou, visând la niște fapte, în care el era eroul și care lui i se păreau a fi bune. Important era faptul că aceste noțiuni de bine și rău aveau o rezonanță mult prea neclară în mintea lui ocupată mai mult cu gândul de supraviețuire. Această noțiune era ceva instinctiv, animalic, fără a răspunde în nici un fel unei dorințe clare în ceea ce îl privea. Totuși visul îi dădea încredere și-i destinse fața și trupul încordat, astfel că la trezire, cei doi bătrâni avură în fața ochilor un alt copil, mai destins și mai copil în adevăratul sens al cuvântului. Fără a ști cauzele acestei schimbări în fizionomia copilului, Irina face o remarcă care le va da multă putere în demersurile dure ce-i va aștepta.
- Acest copil este al nostru, ni l-a adus D-zeu, ce zici?
- Da! confirmă Piere, și în această confirmare se găsea toată speranța anilor trecuți cu toate soluțiile la neîmplinirile de o viață.
Din acel moment viața celor doi bătrâni se va schimba în totalitate. Devenise secretoasă atât pentru cei obișnuiți cât și pentru prietenii lor de o viață. Această stare pleca dintr-o nesiguranță care trebuia întâi învinsă.
Această teamă de toți și de toate le-a îngreunat și mai mult situația contribuind la prelungirea timpului de clarificare, dar așa au gândit atunci și așa au procedat.
Mai întâi trebuiau să primească acceptul copilu-lui, apoi trebuiau să se facă înțeleși pentru ca în final să poată cunoaște statutul lui. Dar întâi de toate trebuia pus pe picioare din punct de vedere fizic și psihic, starea copilului fiind jalnică.
Spălat, igienizat, îmbrăcat curat și frumos precum și o hrană substanțială a dus ca în câteva săptămâni copilul să nu mai poată fi recunoscut.
Deoarece copilul avea ceva cunoștințe de franceză, e drept că de franceza suburbană era vorba, legătura a putut fi mai ușoară decât se așteptau la început. Fără a voi să intre, deocamdată, în viața lui, pentru a nu aduce noi traume, dialogul se axa pe cunoașterea pe moment a dorințelor și pe stabilirea încrederii în persoanele lor. După trecerea acestui prag au început să învețe copilul să dialogheze, aducând corecturi jargonului stradal și vulgar, singurul cunoscut probabil și în limba lui maternă. Sau cine știe?
Între timp, copilului i se aduce un cărucior, a cărui folosință i-a adus multă bucurie, consolidând și mai mult legăturile dintre ei.


Partea II-a

Poveste incredibilă

Din momentul în care conversația a putut fi făcută fără dificultate, s-a trecut la următoarea etapă și anume stabilirea identității copilului. Pas greu, care era cât pe aci să strice toată munca de câteva luni dusă cu perseverență și tenacitate.
Fața copilului s-a întristat pentru moment după care a devenit rigidă și o spaimă cumplită i s-a așternut ascunzând-o în mâinile sale micuțe. A fost nevoie de un nou timp de relaxare și de multă blândețe în acțiunile celor doi bătrâni pentru ca momentul critic să poată fi depășit.
Oricum, nu se putea renunța la continuarea investigației, cunoașterea corectă a situației copilului fiind elementul esențial în programul pe care și-l propuseră. O nouă încercate de a aborda subiectul a avut un rezultat mai optimist. Ușor, ușor a început se înfiripa un dialog, a cărui tragism era pe măsura descoperirilor ce urmau a se face.
-A! Eo vin de departe.
-De unde vii tu, Dănuț, așa de departe, îl întrebă Irina. Între timp aflase că-l cheamă Dănuț și că are cam 10 ani. De acest amănunt încă nu era destul de sigur dar după socoteala lui parcă atât ar fi ieșit.
- România, așa-i zice, dar am plecat de mult de acolo.
- De când ai plecat tu, așa de demult, vocea lui Piere era sugrumată de intuiția pe care o avea.
- Cred că am, am cam doi ani de când am fost adus aici. Dar întâi m-au dus la București. Da! La București acolo m-au dus întâi. M-au luat de la….cum îi zice. Da! de la „Teișor” parcă așa îi zicea și m-au dus la București. Copilul trebuia să povestească firesc și fără prea multe intervenții așa că cei doi l-au lăsat să vorbească, atrăgându-i din când în când atenția să se exprime în franceză. În mijlocul camerei erau împrăș-tiate jocuri și jucării de tot felul, la jocul copilului participau, ca de obicei, Piere cu Irina. Atmosfera era cea cotidiană așa că singura schimbare era faptul că Dănuț trebuia să vorbească. Acest lucru se întâmpla din ce în ce mai des în ultimul timp fapt care, acum, nu i se părea a fi ceva deosebit. Stimulându-i joaca și dialogul, bătrânii ascultau cu atenție și îngrijorare povestea micuțului.
Pentru a nu pierde nimic din acest, aproape monolog, Piere înregistra convorbirea urmând a-l studia și a trage niște concluzii. Pentru a putea înțelege cât mai bine evenimentele, Piere a luat o hartă cât mai amănunțită a României, a luat și consultat un dicționar francez - român și român - francez, a mai purtat numeroase discuții cu Dănuț și tot ce a aflat, parcă desprins din filmele Horror, a înregistrat pe bandă pentru a putea aprofunda povestea.
Era acum vreo trei ani, totul se petrecea într-o localitate uitată de lume din România, undeva în județul Vaslui. Într-un sat la marginea lumii, parcă ieșind din pădure sau a crescut odată cu ea. Sălbăticia pădurii și-a pus amprenta asupra satului în care doar păsările migratoare erau cele care făceau legătură cu lumea. Dănuț, un copil isteț de țigan, pleca la școala din sat pentru că, spunea el „vreau să mă fac mare”. Era al treilea copil din cei cinci cât le dăduse Dumnezeu. Cel mai mare avea zece ani și era handicapat. Îl chema Traian. Învățase el, taică-su, vreo două clase cu, care ocazie auzise de la învățător că unul Traian ar fi fost strămoșul nostru. Așa că Traian i-a zis. Cel mai mic avea doar doi ani, încă nu mergea în picioare dar cineva din sat le-a spus că nici nu va merge. Nu prea mai avea imagine despre el. El se găsea între două fete. Cea mare Cleopatra, tot învățătorul l-a ajutat să-i pună numele și cea mică Viorica, se lecuise taică-su să le mai dea nume de mari domni după ce aflase de boala lui Traian.
Școala era veche, avea cel puțin cinzeci de ani dar lui Dănuț îi plăcea. În drum spre școală s-a întâlnit cu un băiat din sat, băiat cu armata făcută, care spunea că lucrează la oraș și câștigă bine. Ei stătea la câteva case de ai lui, așa că-l cunoștea bine. În dimineața acea de luni, o dimineață răcoroasă de toamnă, când gutuile plesnesc de copt și mirosul lor te urcă parcă fără voie după ele, s-a întâlnit cu Vasile a Paraschivei, așa-i ziceau băiatului cu armata făcută.
- Unde te duci, tu Dănuț așa de dimineață, a fost întâmpinat copilul de Vasile a Paraschivei.
- Mă duc la școală, nene, i-a răspuns Dănuț, mândru nevoie mare de statutul lui de școlar.
- Dar unde ți-e traista cu cărți, îl întreabă, arătând spre locul din spatele copilului acolo unde ar fi trebuit să fie trăistuța.
O jenă neascunsă a cuprins copilul care nu primise de - niciunele.
- Hai cu mine la oraș să-ți iau cărți și un ghiozdan cum nu mai are nimeni. Vrei? îl întrebă conspirativ Vasile.
- Aș vrea, nene, cum n-aș vrea, dar acum trebuie să fiu la școală.
- Dacă nu ai cărți degeaba te duci, plusează Vasile.
După o gândire de câteva clipe, Dănuț i-a dat dreptate, într-adevăr unde s-a mai pomenit școlar fără cărți sau fără trăistuță.
- Hai că merg, nene, dar mă duc să-i spun tatei, că de nu, mă bate.
- I-am spus eu acum când am trecut pe la voi și s-o bucurat tare.
- Păi! dacă-i așa, să mergem. Cei doi au pornit-o voinicește spre șoseaua, care fusese odată asfaltată, care trecea la câțiva kilometri buni de satul lor. Acum, după revoluție, erau multe autobuze care te duceau unde doreai. Așa că nu peste mult timp a apărut unul dar acesta, după știința lui Dănuț parcă nu-l ducea la Vaslui, ci în altă parte.
- Nene, zice Dănuț nedumerit, dar târgul parcă-i în partea cealaltă.
- Mergem la Bacău, oraș mai mare unde găsim mai multe cărți, i-a răspuns Vasile sigur de el.
Drumul plin de hârtoape și mașina cam bătrână i-au fost suficiente lui Dănuț pentru a-l obosi peste măsură, așa că atunci când a ajuns la Bacău unde a tras la o casă de om, copilul n-a mai avut puterea de a întreba de cărți. După ce a tras un pui de somn pe un colț de pat, s-a văzut sculat și dus într-un loc căreia i se spunea gară.
- Am vorbit cu un prieten și mi-a spus să mergem la București, acolo găsim cele mai frumoase cărți, își amintește cu necaz băiatul.
Băiatul văzuse mașini, văzuse și drumuri, mai mult rele decât bune, dar așa arătare nu văzuse încă. Venea așa pe două bucăți de fier căreia li se ziceau șine și era cât zece, ba nu cât douăzeci de autobuze care trec jos pe șosea.
Cu o spaimă care i-a luat tot graiul, Dănuț urcă în drăcovenie aflând pe drum că i se spune tren. Nu știe cât a mers, dar lui i s-a părut a fi o veșnicie, îl apucase o foame cumplită, parcă mai cumplită decât i-a fost vreodată. Acum dacă se gândea bine parcă de prea multe ori i-a fost foame.
La scâncetele lui, Vasile a început să-l înjure.
- Ce aia`mă-tii vrei mă. De unde să-ți dau mâncare aici pe tren? Ce ești la restaurant?
Ce-i acela restaurant nici asta nu știa dar bănuia că ar fi ceva care-ți dădea mâncare, ceva oricum bun, numai că Vasile era din ce în ce mai rău. La un moment dat i-a dat o palmă peste față că a început să-i curgă sânge din nas și nici atunci nu l-a lăsat din înjurături. În compartiment mai erau doi oameni tot așa bruneți ca și Vasile care erau prieteni cu el și un bătrân care spunea că se duce la un băiat a lui care stătea undeva departe, nu știu unde. De atâta foame și oboseală Dănuț a adormit pe banca moale. Oricum era mai bine decât în casa din Bacău.
La un moment dat a fost scuturat de Vasile.
- Scoală, mă, c-am ajuns, i-a strigat acesta.
Obosit, amețit de somn și mort de foame a deschis ochii pentru a vedea o mulțime de trenuri și multă gălăgie, mai multă decât făceau flăcăii la nunți în sat la el. Fără a înțelege ceva și cuprins de o mare frică, s-a agățat efectiv de Vasile, ca și cum acesta devenise cel mai mare sprijin al lui și asta așa și era. Pe cine mai cunoștea decât pe el și chiar dacă îl bătea tot parcă era mai bine decât singur.
Până a ieșit din casa aceasta imensă, prin care treceau o mulțime de oameni, a mai primit în dar câteva scaltoafe, așa pentru a mai uita de foame. Și chiar a mai uitat pentru ceva vreme. După ce au ieșit la aer curat, s-au urcat într-un autobuz mare și au plecat fără a primi nici o lămurire, pe care nici nu avea curajul a o cere. Oricum el mergea înconjurat și de cei doi prieteni a lui Vasile, parcă le-ar fi fost frică să nu fugă. Unde putea fugi când o frică de nedescris îi paralizase aproape orice mișcare.
La un moment dat se iscă o îngrămădeală în jurul unei bătrâne, după care la prima oprire s-a simțit apucat de guler și aruncat afară din mașină în mijlocul băieților care au luat-o la fugă târându-l după ei. După ceva timp, când a crezut că va cădea jos de oboseală, s-au oprit. Nu erau oameni în jur și râzând Vasile a scos de undeva un portofel jerpelit aproape așa cum văzuse în sat la învățător, din care a scos câțiva bani.
- P…da mă-sii de babă, numai atâta avea. Trăgând concluzia că ceva nu a fost în regulă cu bătrânica pe care au îngrămădit-o în mașină și asta era cauza proaspetei lui supărări, Dănuț licitează, fără a calcula urmările.
- Parcă era țața Ioana când am mers la înmormântare.
O nouă labă l-a adus din nou în muțenie și câteva lacrimi mai curgeau încă pe obrajii lui slăbiți, când Vasile l-a apucat de o ureche, așa într-un gest mai prietenesc decât până atunci, dar care l-a făcut să se înalțe cu mulți centimetri, mai mult decât îi permitea statura.
- Bine, măi țâcă, dar tu ziceai că țî-i foame, nu-i așa? Crezând că-i vorba de ceva de ale gurii, copilul dă un răspuns care a adus râsetele puternice din partea băieților.
- Da, nene, îmi dai ceva de mâncare!?
- Cum să nu! Dar pentru aceasta hai noi să facem rost de ceva bani. Și fără a mai sta mult pe gânduri începe a-i explica cum se poate face rost de acești bani, pentru a putea mânca.
O teamă mai puternică decât frica de bătaie a pus stăpânire pe băiat. El știa un lucru și-l știa foarte bine. Era mare păcat să furi de la cineva. Așa,… în satul lui uitat de lume așa ceva nu se auzise. De fapt s-a auzit că Petrică a lui Copăneț ar fi luat o găină de la un vecin și a fost atâta scandal în sat încât Petrică a fost nevoit să plece din sat. Mare rușine se gândea atunci Dănuț. Acum trebuia ca el să fure, așa ceva nu putea și a spus-o răspicat.
- Nene, dar e mare păcat să furi.
Un potop de râsete îi loviră urechile înroșite de atâta dragoste.
- Bine, măi țâcă, dar cine ți-a spus ție să furi. Nu trebuie decât să faci ceva pentru a nu-ți mai fi foame, atât. Și pentru aceasta trebuie să iei portofelul de la bătrâna aceea. O vezi, chiar acum caută în sacoșă bani pentru bilet. Vezi!
La câțiva metri de ei, în stația de mașină, erau mai mulți oameni care așteptau.
O bătrână într-adevăr căuta în geantă, scoțând la un moment dat un portofel la fel de bătrân ca și ea.
- Mă duc eu să-l iau și voi fugiți după mine.
Fără a aștepta un răspuns, Vasile se apropie încet de grupul de oameni ce așteptau și printr-o mișcare rapidă luă portofelul din mâna femeii și fugi. Bătrâna a rămas câteva momente fără grai după care un strigăt disperat de deznădejde ieși din gâtlejul ei stafidit.
- Hoții, hoții, prindeți hoții. Auleu, maică, ce mi-au făcut.
Spectatorii la întâmplare, majoritatea în vârstă, au rămas și ei fără grai și imobilizați, într-o inerție vinovată. După care au început și ei a se agita, o agitare sterilă și fără finalitate.
Să lăsăm victimele cu văicăreala lor și să urmărim „eroii” noștri, care ajunsese atât de departe încât teama de fi recunoscuți devenise aproape nulă.
Dănuț mai mult de frica de a nu-l pierde pe Vasile și fără a înțelege nimic din tot ce s-a întâmplat, alergă din toate puterile lui și astfel grupul se reîntregi. Retrăgându-se într-o zonă mai ferită de lume au început cercetarea portofelului.
Un strigăt de satisfacție ieși din gura lor și toți se strânse într-un buchet, care ar fi putut însemna un gest de prietenie dacă la mijloc n-ar fi fost un act de tâlhărie.
- Să-i dea Dumnezeu sănătate babei. Astăzi avem ce cheltui.
Din portofel apăru un fișic de bani noi, care nu semănau nicicum cu calitatea ambalajului, pe care după ce-i numără îi bagă în buzunar. Mai era un buletin și un abonament sau așa ceva, lucruri neinteresante pentru băieții noștri. Acest conținut inutil a fost aruncat, cu un dispreț total, într-o curte pe lângă care au trecut.
Străbătând mai multe străzi, pentru a li se pierde de urmă definitiv, grupul s-a îndreptat spre o stație de metrou de unde au luat-o spre o direcție absolut la întâmplare. Cel mai cunoscător în ale orașului se arătă a fi unul din prietenii lui Vasile, pe care îl strigau Crudu și pe care îl chema de fapt Gogu. Acesta îi conduse într-un cartier necunoscut și s-au băgat într-un canal de alimentare, plin cu țevi de toate mărimile, parcă era o centrală termică de cartier. Înăuntru mai erau încă câțiva băieți și fete care mai mari care mai mici, cei mai mici nici nu aveau 3-4 ani.
- V-am mai adus niște colegi, se laudă Crudu vechilor lui cunoștințe. S-au privit unii pe alții cu curiozitate și neîncredere, fără a scoate vreo vorbă.
Dănuț uitase cu totul de foame doar o oboseală cumplită îl copleșise așa că în momentul în care s-a așezat pe un țol a și adormit. Nu poate ști cât a dormit dar în momentul când s-a trezit un zumzet de sforăituri, bolboroseli neinteligibile și mirosuri cum era în cotețul lui de porc, îi înconjurau existența. Parcă se odihnise puțin, dar o durere cumplită de picioare îl făcu să geamă, firav și sfâșietor, ca un animal muribund. Toți dormeau, o rază de lumină se strecura de undeva din spațiu și cădea pe o bucată de pâine pe care o înșfăcă cu mânuțele lui vlăguite. Pâinea era veche dar ce mai conta atâta timp cât ea exista și cu ea își putea astâmpăra foamea. Mâncă cu toată gura atât de foame cât și de teama de nu fi oprit de cineva înainte de a se sătura. A fost de multe ori flămând dar parcă atât ca acum n-a fost niciodată.
Zgomotul făcut de ronțăitul pâinii i se părea atât de mare încât și acesta îl speria la gândul că-i va scula pe cei ce dorm și-i vor lua bucata. Termină! Constata-rea îi aduce o mare satisfacție. Devenise un învingător, reușise. Va supraviețui. Trebuie să supraviețuiască pentru a ajunge acasă la frații lui, cu toate că știa destul de bine că va flămânzi și acasă.
Încrezător, adormi din nou și nu se trezi decât atunci când larma din „dormitorul” lor improvizat ajunse la cote maxime. Vasile și ceilalți doi lipseau și atunci într-o fracțiune de secundă s-a gândit să plece, să fugă, să părăsească acest spațiu, care dacă nu era cu mult mai rău decât avea el acasă, era ceva care instinctiv i se părea a fi periculos. Dar unde să plece?! teama îl ținu prizonier și un prilej, poate, favorabil a trecut. Nu va ști niciodată.
Între timp a început să vorbească cu ceilalți copii. Erau și câțiva mai mari, dar erau și câteva femei. A mai găsit ceva de mâncare, s-a împrietenit cu câțiva mai mici care suflau într-o pungă. A vrut și el să sufle și a stârnit un hohot de râs pentru neștiința lui. Nu, nu trebuia să sufle ci să tragă în el, să inspire ceva ce era în pungă. Fără a înțelege nimic din ce voiau acești copii, făcu și el la fel și efectul nu a fost deloc plăcut. Ceilalți l-au încurajat și el a mai încercat și a încercat până ce la un moment dat nu i-a mai fost foame și l-a apucat așa o stare de bucurie. Pentru ce habar n-avea dar era bucuros. Nu a înțeles niciodată ce se întâmpla, dar a continuat să inspire și el din pungă ori de câte ori i se părea că ceva îl supără. Și trecea supărarea. Atât și pentru el era suficient.
Într-un târziu au apărut și ceilalți. Se lăudau cu niște haine cumpărate, de la second-hand. Arătau destul de bine și parcă erau fericiți. Au mai adus un aparat de radio, găsit pe la gunoi, spuneau ei, dar cine-i poate crede. Erau veseli. Parcă se întâlniră cu părinții lor, așa erau de veseli. Sau parcă au tras dintr-o pungă cu acel ceva misterios. Când au dat cu ochii de el au început să râdă.
- Þâcă, ți-am găsit de lucru, să nu spui că nu am grijă de tine.
Un râs zgomotos năvăli din gurile lor, un râs viclean, de izbândă. De ce? El n-a putut nici atunci și nici mult timp după aceea înțelege.
- Dacă vrei să mănânci, atunci trebuie să muncești, ai înțeles.
De înțeles parcă înțelegea, că și acasă tot așa pățea cu taică-su. „Nu muncești nu mănânci” îi spunea el, dar ce-i spunea să facă nu era nici greu și-i și plăcea. Cu toate că de multe ori muncea și nu aveau ce să mănânce.
- Ai să mergi la „strâns” bani. Nu ai de făcut nimic decât să stai într-un loc și să cânți. Știi să cânți?
Habar nu avea dacă știe să cânte, ceea ce știa era să fluiere. Când mergea cu oile fluiera toată ziua și parcă le plăcea. Sau așa i se părea lui. Acum nu mai știa.
- Am să te învăț un cântec, nu este greu. Ce zici?
- Eu știu? Fu singurul răspuns pe care-l putu da.
Vasile recită de câteva ori un cântec care voia să prezinte viața nenorocită a copilului. Cântecul suna cam așa:
Fie-ți milă de-un sărman
Ce-a rămas de mic orfan
N-am nici mamă, n-am nici tată.
N-are cine să m-alina
Și am dus o viață grea
N-am primit nici mângâiere
Nici mâncare! Doar durere!
Trec cerșind câte-un bănuț,
Ca să-mi fac un loc călduț,
Ca noaptea să pot să dorm
Că îmi e întruna somn.

Fie-vă milă, vă rog,
Și ajutați un copilaș
Ce cerșește prin oraș
Pentru o bucat-de pâine
Să-mi ajungă până mâine.

Vocea guturală a lui Vasile suna atât de rău că parcă îți venea să tot fugi și să scapi de cântăreț.
Când Dănuț cântă prima dată, cei din „cămin” au rămas fără grai. Vocea lui suna sfâșietor, că mulți au început să plângă de-a binelea. Mai cunoscător în ale muzicii se arătă a fi tot Crudu a cărui talente erau multiple.
- Þâcă, dar știi că le zici bine. Ia hai să mai repetăm noi.
Cu cât repetau mai mult cu atât ieșea mai bine și parcă începea să-i placă și lui. Pregătit pentru marea confruntare de a doua zi, Dănuț mai înfulecă o bucată de pâine și mai trase de câteva ori din pungă și în felul acesta prima zi trecu.
Un amestec de sentimente treceau prin căpșorul lui micuț până când adormi pentru a doua noapte în acel „cămin”.
- Hai la treabă, i se adresă a doua zi Vasile. Și fără altă vorbă ieși pe gura canalului urmat îndeaproape de Dănuț. Merse până într-o stație de metrou, unde îl așeză pe un carton. Trebuia să stea într-o anumită poziție și corpul să-l miște pe măsură ce cânta. Lângă el era o băscuță în care oamenii trebuiau să arunce banii. De câte ori ceva nu era bine, Vasile care nu-l scăpa din ochi, se apropia de el și-i trăgea câte un picior, astfel ca să nu vadă nimeni și se îndepărta, nu înainte de a curăța de bani băscuța.
Prima zi a fost promițătoare pentru Vasile, care-și arătă satisfacția printr-un pumn dat după ceafă, și pentru deplina mulțumire îi luă un covrig de mâncare. Nu trebuie să mănânce mult pentru a nu se îngrășa, explica el regimul pe care-l obliga să-l țină copilul. De fapt nu era nici un pericol în această privință. Luni de zile Dănuț va avea această ocupație pe care o învățase destul de bine dar care nu putea să-i placă. Era mutat dintr-un loc în altul după cum găsea oameni mai mulți dispuși a-l ajuta. De unde să știe lumea cine era în spate și profită de necazul lui.
Căminul din canal s-a dovedit a nu fi atât de sigur cum îl credea la început. Mulțimea de oameni care intra în el producea de cele mai multe ori scandaluri și chiar bătăi, câțiva dintre protagoniști fiind nevoiți a merge la spital. Pe aceștia nu i-a mai văzut mult timp, iar când au apărut povesteau că au fost trimiși în localitățile din care veniseră.
Speranța că va fi și el trimis acasă era din ce în ce mai mică, așa parcă se obișnuise cu viața de canal.
De mai multe ori au fost nevoiți să se mute în alte canale unde găseau alți și alți copii, tineri și oameni în vârstă. Băuturile și bătăile se țineau lanț. De multe ori intra pe mâna unuia care fără nici un avertisment îl lovea și înjura.
Toate acestea au luat sfârșit într-o zi după care a început un nou calvar. Mult mai dureros și mai umilitor.
Când anume a început nu știe și nici nu va ști vreodată. Era o zi de iarnă. Zăpada umplea trotuarele încurcând circulația pietonilor, care erau nevoiți să escaladeze munții de zăpadă apăruți peste noapte. Mașinile circulau greoi iar toată lumea era nervoasă. De câteva zile primea tot mai puțini bani de la oameni cu tot efortul lui de a-i înduioșa. Mâncare nu mai primea, în schimb bătaie tot înainte. Spațiul în care stăteau acum era mai insalubru ca oricând, asta dacă ceea ce avuse până atunci se chema salubru. Frigul îi pătrundea în oase, atât pe stradă cât și în canal, așa că viața lui era chinuită rău de tot. De plâns nu mai plângea. Era tot degeaba. Cel mult mai primea, așa în treacăt, câte una de consolare. Când dormea era mai bine, atunci uita de dureri și necazuri și din când în când visa ceva frumos, prin frumos înțelegea că cineva îi dădea ceva mâncare și-i era cald. Noțiunea de a-i fi bine nu era cristalizată în mintea lui. Parcă o senzație ceva mai bună trăia atunci când trăgea din punga aceea murdară și numai atunci când nu începea să-l doară capul. Aceasta se întâmpla destul de rar.
Într-una din acele zile, când visa și el la ceva care parcă îi aducea plăcere, se trezi apucat de guler și zgâlțâit cu putere.
- Scoală, țâcă, c-avem treabă. Era Vasile, și parcă era în toane bune. Urmându-l ca un cățeluș, Dănuț alerga pentru a nu-l scăpa din ochi, fără a putea înțelege că desprinderea de acesta nu putea să-i aducă mai mult rău decât avea parte acum.
Unde mergea, nu era treaba lui și niciodată nu a putut pune vreo întrebare. Mergea după Vasile și atât. Oricum, au mers undeva departe și au intrat într-o casă mare și frumoasă. În canal cei bătrâni spuneau povești și se vorbea despre castele în care stăteau prinți și prințese. Cam așa credea el că arată un castel de prinț. În această casă a văzut niște oameni voinici și cam bruneți la față, tolăniți pe niște paturi mari având pe jos covoare cum nu mai văzuse niciodată în viața lui. A fost dus într-o cameră undeva la subsol și după cum i s-a părut lui a fost încuiată ușa. Îi era foame, o foame cumplită cum de multe ori a mai avut dar nu putea face sau spune nimic. La un moment dat cineva a venit în cameră și i-a adus mâncare, mâncare adevărată și multă, multă mâncare. La început a crezut că au venit sărbătorile de iarnă, dar curând și-a adus aminte că acestea trecuse de mult, când câștigase bani mulți, dar mâncare tot nu avuse nici atunci. Vasile i-a adus atunci o bucată de salam și o pâine întreagă și arăta destul de mulțumit de treaba pe care micuțul o făcuse.
- Așa! Þâcă. Mănâncă și tu că meriți.
Atât i-a spus și i-a aruncat punga cu bunătăți. A mai găsit o pungă din acelea din care trebuia să tragă și i-a făcut plăcere. Începuse să simtă nevoia de a trage din pungă și asta din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, iar când nu avea o stare de neliniște îl apuca și nu-și revenea până nu găsea o pungă. Ceilalți oameni din canale furau ca să poată face rost de pungi, erau câțiva care le aduceau dar costa mulți bani. Lui îi aducea Vasile, dar când nu era mulțumit, drept pedeapsă nu-i mai dădea și atunci ar fi făcut orice ca să primească punga.
Acum era puțin speriat dar revenindu-și curând, Dănuț a început să mănânce, a mâncat mult până aproape i s-a făcut rău. Dar a mâncat în dușmănie, a mâncat pentru toată foamea pe care a suportat-o de când se știe. Când a crezut că nu mai are loc nici o îmbucătură de mâncare, s-a oprit și a mai pus câteva bucăți prin buzunare. Se gândea că mai târziu îi va prinde bine. Acum era mulțumit. S-a așezat pe pat, un pat adevărat, și nu mult după aceea a adormit. Cât anume a dormit nu poate ști dar oricum somnul a fost agitat și a visat numai lucruri urâte. Ce anume nu-și aduce aminte, dar au fost urâte. Nedumerit de așa vise, după mâncarea bună și multă de care avusese parte, Dănuț mai trage o repriză de somn, ceva mai liniștită, până a fost trezit de Vasile.
- Da! murdar mai ești. măi țâca, ia hai să te speli că vin niște domni și vor să te vadă. Așa că fără a mai discuta l-a înșfăcat pe băiat și a intrat cu el și cu o doamnă într-o baie.
Sigur este palatul unui prinț, își spuse pentru a câta oară copilul. Totul era curat și strălucitor. Vasile a plecat lăsându-l pe mâna „doamnei” care l-a frecat până a luat toată murdăria strânsă de ani de zile. De când nu mai făcuse baie nu-și amintea și nu știa dacă vreodată făcuse. Mintea lui începe să lucreze și lucra de zor. Dintre poveștile auzite în canale, Dănuț își amintea de una în care se spune că un copil sărac și murdar, așa cum este el, a fost ales rege într-o împărăție mare și bogată. Dar, își amintea el povestea, totul se întâmpla într-o piață mare când un porumbel a venit și s-a așezat pe capul copilului. După care a fost ales rege și dus într-un castel mare și frumos. Parcă, își spunea copilul, ar fi ca-n poveste și el era eroul ales. Lipsea doar porumbelul, dar ce mai conta. O să-și ia el un porumbel și chiar mai mulți de aici încolo. De întrebat n-a întrebat nimic, de teamă de a nu deranja pe cineva. Teama aceea de a vorbi cu cei mari devenise de mult o boală.
După baie a fost dus într-o altă cameră, tot mare și frumoasă și i s-a spus că poate să se odihnească, dacă vrea.
Desigur că a fost ales rege, continua el a-și spune, așteptând să vină mulțimea cu daruri, așa cum își amintea el povestea. Era fericit, într-adevăr fericit. În această stare de mulțumire adoarme și visează cum era ales, de porumbel, pentru a fi rege într-o mare și frumoasă împărăție. Imaginația lui din somn, urmărea povestea care pare să-l fi marcat mult atunci când a auzit-o, fără a-și da seama de aceasta.
Când s-a trezit din somn era într-o camera mare, totul vopsit în alb și se afla într-un pat tot alb. El era legat de mâni și cu o mulțime de aparate în jurul lui. O durere cumplită venea de undeva de la picioare și a vrut să le miște.
Parcă s-a mișcat ceva odată cu durerea care s-a accentuat, venită tot din aceeași parte a corpului. A ridicat capul să vadă de unde vine acea durere, care depășea tot ce avuse până atunci și slavă Domnului că de durere nu a dus lipsă.
A tras de piciorul drept care s-a ridicat odată cu cearceaful cu care era acoperit. A vrut să ridice piciorul stâng și o durere cumplită l-a făcut să urle. Cearceaful nu s-a ridicat, dar nu mai avea importanță. De unde venea durerea, ce s-a întâmplat, unde se găsește, unde-i porumbelul care l-a făcut atât de fericit, iată întrebări care ar fi trebuit să și le pună dar el nu putea decât să urle. Urla atât de durere cât și de frică. Frică pentru că se întâmplase ceva rău ce el nu putea înțelege. Ar fi vrut să se smulgă din strânsoarea chingilor care-i lega mâinile, ar fi vrut să fugă departe, tot mai departe, ar fi vrut ... nici el nu știa ce ar fi vrut, dar în primul rând ar fi vrut să scape de durere. Din ce-și amintea sau visase el, nu mai rămase nimic. În locul porumbelului venise acum balaurul sau omul negru despre care auzise tot în canale și acum îl pedepseau pentru îndrăzneala lui de a deveni rege. În urletul lui de durere și spaimă a început să spună cuvinte aproape neînțelese și totuși pentru el erau cu sens.
- Eu n-am vrut să fiu rege, striga el, am vrut să merg acasă la mama. Vasile, el m-a adus aici, el este vinovat. Eu vreau acasă.
La strigătele lui, ușa s-a deschis și un bărbat și-o femeie necunoscuți au intrat în cameră. Fără a spune nici o vorbă, bărbatul l-a ținut strâns de mâini și femeia i-a făcut o injecție. După care iar nu mai știe nimic. După un timp când s-a trezit, nu mai avea dureri așa mari, dar piciorul tot nu era acolo unde el îl știa. Nu era și pace. Nu putea înțelege ce s-a întâmplat.
Acum îi era foame, foamea aceea pe care o cunoștea ca nimeni altul, o foame care l-a făcut să uite și de piciorul care nu mai era. Începu să strige iar pentru ca la un moment dat să intre femeia care i-a făcut injecția.
- De ca țipi? A fost întrebarea, a cărui răspuns ea îl cunoștea mai bine decât Dănuț.
- Mi-e foame! Strigă acesta.
- Atunci e bine, spuse ea și plecă înainte de a mai afla ceva.
Ce dracu e bine? se întrebă copilul. Ce putea fi bine atâta timp cât lui îi era foame și piciorul parcă iarăși începea să-l doară.
- A venit mâncarea, strigă din ușă femeia încărcată cu bunătăți, pe care le depuse în fața lui, pe un fel de masă așezată pe pat.
Aburii calzi și ademenitori ai mâncării îl făcu să uite iar de picior și de durerile pe care le pricinuia. Mânca hulpav, mânca cu frică animalică să nu-i fie luată de altul și el să rămână flămând. Mânca. La o mișcare bruscă scoase iar strigătul acela animalic de durere care aduse din nou femeia în cameră.
- Mă doare, strigă el.
Femeia strigă un nume și în cameră pătrunse un bărbat care ca și data trecută îl prinse bine în timp ce i se făcea injecție. Adormi la scurt timp fără a mai obține ceva informații pe care nu știe totuși dacă le-ar fi dorit.
Ceva timp a mai stat în acea cameră fără a afla ce s-a întâmplat cu piciorul lui. Un lucru îl nedumerea tare, mai mult decât lipsa piciorului. Durerea care venea din picior. Cum putea să doară ce nu ai? Era întrebarea pe care și-a pus-o cu mult înainte de a ști unde-i era piciorul. Nimeni nu i-a dat răspuns, nici la prima dar nici la o altă întrebare, care ar fi așteptat răspunsul.
Piciorul îl durea din ce în ce mai puțin. Un om îmbrăcat tot timpul în alb venea din când în când la el și umbla la picior. Părea a fi mulțumit. Îl întreba câteodată dacă-l doare, atât și după ce termina treaba pleca, mulțumit de el. N-a înțeles niciodată de ce era mulțumit, atâta timp cât piciorul nu creștea deloc. El ar fi așteptat să crească și atunci poate era mulțumit.
Cineva i-a adus niște cârje și l-a pus să meargă cu ele. După câteva lecții, copilul a început să se des-curce. I se părea mai mult caraghios și interesant decât tragic. Parcă el ar fi înțeles cuvântul sau măcar sensul?
Într-o zi a venit Vasile, bucuros nevoie mare.
- Þâcă am stat prea mult degeaba. Hai la treabă. Fără o altă întrebare și fără a încerca să justifice starea copilului a cărei cauză era, Vasile îl îmbrăcă în niște haine mai rupte decât cele cu care venise, îi dădu cârjele și apucându-l de ceafă ieșiră afară. Bocănind din cârjele improvizate, Dănuț se târa după Vasile, într-o disperare tâmpă de a nu pierde din ochi călăul, care în ochii lui rămânea încă un salvator. Vai Doamne! Cum mă duci acum cu gândul la un monstru cu chip de om care după ce a măcelărit milioane de oameni în timpul vieții a mai făcut și câteva mii după moarte. Victimele își urmau călăul dincolo de moarte, într-o speranță tâmpă de eliberare.
Călăul nostru își ducea victima spre noi cazne. Iar victima, într-o inocență specifică doar vârstei, dar și ignoranței, îl urma precum mielul biblic. Într-un târziu a ajuns la un canal, unde nu mai fusese și unde nu cunoștea pe nimeni. Nimeni nu-i cunoștea istoria și nici el a pensionarilor de acolo.
A doua zi Vasile l-a scos pe Dănuț, din canal și împreună au mers într-o zonă aglomerată a Bucureștiului pentru cerșit. În plus față de ce făcea înainte, Dănuț trebuia să-și expună ciotul de picior, iar cântecul pe care-l cânta era legat de un accident pe care l-a avut copilul și care a dus la pierderea piciorului. Succesul a fost atât de mare încât la finalul zilei Vasile i-a dat o bucată de salam și o portocală. Salam mai mâncase el, mai mult de la alți pensionari ca dânsul, dar portocale nu. La început a crezut că sunt un fel de pere, așa cum erau la el în sat și a vrut să le mănânce cu tot cu coajă. Râsul celor din jur a pus capăt acestei încercări învățând destul de repede modul de a le consuma.
Venise vara și totul părea că merge bine lui Vasile. De multe ori pleca și câte o săptămână și atunci cel care-l ducea la „muncă” era Crudu. Acesta era și mai cătrănit, cu toate că strângea destul de mulți bani de pe urma lui.
Venise vara, o vară frumoasă în București, iar copilul aproape că uitase că, cu ceva timp în urmă plecase cu Vasile din satul lui natal. Nu știa și nici nu avea cunoștință cum ar fi putut afla ceva despre familia lui. Câteva încercări firave de a afla ceva de la Vasile s-au soldat cu palme și câteva picioare în fund, așa că a renunțat a mai întreba. Trecuse trei sferturi de an. De luni de zile cerșea pe străzile Bucureștiului, iar mai nou apăruse la cerșit cu un picior lipsă și nimeni absolut nimeni nu l-a întrebat de soarta lui. Cele câteva razii ale poliției au trecut pentru el fără evenimente. La început era ascuns de Vasile, apoi nu a mai fost nevoie deoarece, fiind atât de mic, nu interesa pe nimeni. Așa că acum la revenirea, de cine știe unde, a călăului său, Dănuț nu știa cu nimic mai mult decât atunci când venise din satul lui de dincolo de dealuri și multe văi.
- Þâcă, mâine plecăm în excursie. Þi-am cumpărat haine noi așa că îmbracă-te să vedem cum îți stă. Discuția avea loc într-un fund de canal, la lumina unei lanterne, de față mai era Crudu. Acesta stătea parșiv într-un colț, puțin nemulțumit de ceva ce copilul n-avea cum să înțeleagă.
- Acum spală-te, îi sugeră Vasile, sugestie care suna mai mult a poruncă. De undeva, dintr-o conductă curgea apă, așa că nu a fost prea mare problema spălatului și trebuia s-o facă bine pentru ca să fie mulțumit patronul.
Hainele pe care le-a îmbrăcat chiar îi stăteau bine și copilul arăta ca orice copil normal și asta chiar așa și era de fapt.
- Acum culcă-te căci în noaptea asta plecăm. Cum știa că întrebări nu pot fi puse, Dănuț se mulțumi să dea din cap a înțelegere. Atâta tot.
Târziu, în noapte, o scuturătură zdravănă duce la trezirea copilului. Cunoștea de mult acest tratament atunci când trebuia să plece undeva. Afară îi aștepta o rablă de mașină în care se urcă el cu încă patru inși înafara șoferului.
Prea multe Dănuț nu știe despre acea călătorie. Ceea ce știa era că a mers cu mașini, cu trenul, pe jos, a trecut cu barca peste ape, oricum după multe zile de mers a ajuns aici la Paris. Cât a trecut de atunci nu știe cu exactitate. Ceea ce știe este că au fost două sărbători de Crăciun.
- Da! De Crăciun era foarte frumos cu lumină, jucării și artificii. A câștigat mulți bani, dar lui nu i-a dat aproape nimic, își continuă Dănuț povestea așa ca și cum ar fi povestit soldatului de jucărie cu care se juca adesea și căruia îi povestea multe în limba lui, neînțeleasă de bătrâni. Acum aceștia aveau grijă să conducă conversația pe limba lui Moliere.
- Vezi că nu înțelege Arnod, acesta era numele soldatului cel mai bun prieten al lui. Astfel fără efort, copilul continua pe limba „înțeleasă” de Arnod ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Acest dialog-monolog s-a întins pe parcursul mai multor săptămâni, bătrânii reluând de fiecare dată discuția, în momente de relaxare al copilului, astfel ca aceasta să nu însemne o povară și nici să ducă la inhibare. Un singur om mai cunoștea secretul lor și acesta era un român sosit de mulți ani la Paris și care nu numai că le-a inspirat încredere dar i-a ajutat mult la traducerea exactă sau cât mai exactă a celor spuse de copil într-o franceză aproximativă. Ceea ce a ieșit a fost o poveste de un dramatism fără egal pornită dintr-o țară care se voia a fi europeană și producându-se acum în una din cele mai europene capitale. Și se producea de multișor încât o mare parte din „poveste” prinde contur tocmai aici. Situația era dificilă și foarte sensibilă. Dorința lor de obține copilul trebuia corelată cu drepturile acestuia și cu reglementările care erau în vigoare în cele două țări.
Faza următoare era consultarea unui jurist, care să mai fie specialist și în drepturile copilului. În funcție de cele stabilite de el se va putea anunța organele în drept. Între timp o proteză executată pentru copil îi dă acestuia libertatea de mișcare și zâmbetul inocent al copilăriei. Până organele de poliție își vor începe investigațiile era pericolul ca micuțul să fie recunoscut și capturat din nou de bandele mafiote, fiindcă numai acestea puteau fi la originea răpirii.


Partea III-a

Începe jocul

Avocatul, un prieten mai vechi al familiei, sobru și elegant, sosește la 17 fix. Nu era în obicei să vină personal la clienți, dar cum aceștia nu erau clienți obișnuiți s-a trecut peste obiceiuri. Imaginea pastorală care i se înfățișează ochiului experimentat este sufi-cientă pentru a-și imagina importanța micuței făpturi în viața prietenilor lui de o viață. Dar cum totul trebuia judecat cu răceala funcției sale, lăsă la ușă elementele emoționale și trecu la investigații.
- Bună ziua, Dănuț, i se adresă el copilului, ocupat cu dojenirea lui Arnod, care se pare nu respecta o comandă pe care o primise.
- Bună ziua, răspunde micuțul, ridicând privirea pentru a vedea persoana care-l interpelează. Doi ochi negri, de o claritate și o blândețe amestecată cu o frică bolnăvicioasă, se întorc spre domnul Rene. Pentru a nu avea probleme cu noul venit, Piere i-a vorbit de multe ori ca despre un bun prieten care voia să-i ajute.
- Domnul avocat Rene! Dă mâna Dănuț, îl încurajă Irina.
Prima inhibiție dispare și cu îndrăzneală Dănuț întinde micuța lui mână pe care domnul Rene o scutură cu prietenie.
Povestea micuțului era cunoscută deja de avocat, vizita era una de lucru pentru a vedea condițiile în care locuia micuțul și stare lui generală.
- Am auzit că ai o jucărie cu care poți alerga, îi spune Rene, stârnindu-i mândria și în același timp dorința de a-i arăta proteza fără ca psihicul său să aibă de suferit.
- Da! Este un picior a lui Roboco pe care i l-am luat când l-am învins în lupte. Mândru de realizarea lui cât și de ceea ce deține, micuțul ridică pantalonul sub care apare proteza, ca ultim răcnet al electronicii și informaticii.
- Poți bate mingea așa ca Zidane, îl încearcă el.
- Acum nu, dar când voi fi mare sigur am să pot, spune Dănuț și mândru de el îi arată o minge pe care era autograful unui mare jucător de fotbal.
- Dănuț, vrei să fiu prietenul tău? îl întrebă avocatul.
- Da! dar ce trebuie să fac?
În mintea lui noțiunea aceasta de prieten trebui să fie legată de a face ceva în schimb, de a-i da ceva. Vasile era prietenul său și de aceea el trebuia să muncească pentru Vasile. El nu se considera prietenul lui Vasile și de aceea Vasile îi lua banii și nu-i dădea mâncare. Așa că parcă îi era puțin frică de prieteni.
- Nimic, doar să știi că vrem să te ajutăm să ajungi un mare fotbalist. Multe noțiuni despre meserii nu avea el dar știa bine că meseria de fotbalist era cea mai tare. Era beton. O să mai vină multă lume la tine, să știi că toți sunt prietenii tăi și prietenii noștri. Să nu-ți fie frică. Ai înțeles?
- Da! No să-mi fie frică. Îi promite el.
Lăsând copilul să se joace, cei trei trec în altă cameră pentru a pune la punct detalii de procedură.
- Voi trimite un asistent social pentru a studia cazul. Nu vă temeți că este tot cineva cunoscut.
Teama pleca din pericolul ca nu cumva copilul să fie luat de la ei și internat într-unul din căminele specializate pentru copiii străzii. Aici legea era foarte dură și puțină neatenție te ducea spre interpretări eronate.
Apoi trebuie să demarăm actele pentru înfiere. Aici procedura este destul de complicată și se complică și mai mult datorită lipsei părinților. Numai după depistarea acestora și acceptul lor, procedura poate fi introdusă într-un tribunal pentru a se da o hotărâre favorabilă.
- Dar părinții sunt undeva în România și nici localitatea nu o știm.
- Aceasta este o cu totul altă problemă. Concomi-tent cu actele pe care le întocmim aici, poliția va trebui să demareze o acțiune pentru depistarea celor implicați în acest caz și poate în multe altele.
- Poliția, tare aș fi vrut să nu fie implicată, mi-e frică pentru copil.
- Tocmai de aceea și trebuie implicată, punctează avocatul.
Se despărțiră noaptea târziu după ce au stabilit toate elementele necesare reușitei. A doua zi avocatul a făcut o plângere la poliție ca din partea clientului, în care prezintă situația copilului și cere pe lângă prinderea celor vinovați și sprijin pentru găsirea părinților pentru a putea face formele de înfiere. O amplă acțiune polițienească demarează. Dănuț este chestionat dar se pare că nu mai avea acele stări de frică. Lângă el aflându-se permanent soții Dubreuil. Primele elemente sunt și primele eșecuri. Vasile, principalul vinovat al nenorocirilor ce s-au abătut pe capul copilului, nu este în Paris. El a adus copilul după care l-a vândut și s-a întors în țară. Dănuț l-a mai văzut de câteva ori prin Paris dar foarte rar și atunci luându-i banii care îi strânsese. Concluzia era că acest individ procura copii prin diferite moduri după care îi aducea în occident. Raza lui de acțiune nu se cunoștea, fiind posibil a acționa în mai multe țări. Cel care l-a cumpă-rat pe Dănuț era român țigan. Dispariția copilului în mod sigur a adus îngrijorare în rândul mafiei țigănești dar perioada lungă de când s-a produs, era de natură să-i liniștească. Prea multă lume dispare fără urmă așa că sigur ei și-au reluat liniștiți activitatea. Poliția lucra pe mai multe fronturi, atât la Paris cât și în România.
La Paris trebuia găsit cuibul în care-și făceau veacul cerșetorii, precum și, ceea ce era mult mai important, locul unde stăteau capii. Din precizările pe care le obținuse de la Dănuț, reieșea că întreg clanul era condus de țigani români. Dănuț era luat în fiecare dimineață, împreună cu alți 5-6 copii și duși cu o mașină în diferite puncte ale capitalei. Uneori mergeau și tineri, maturi sau chiar vârstnici. Aceștia plecau de cele mai multe ori cu diferite mijloace de transport în comun. El și alți doi bătrâni care erau ologi erau duși cu mașina în fiecare zi. Cei care-i transportau erau trei inși care se schimbau între ei. Ce s-a întâmplat în acea zi de nu l-au luat pe copil vor afla, poate, pe parcursul investigațiilor.
Se încearcă portretul robot al celor implicați, folosindu-se memoria lui Dănuț. Rezultatele încep să dea roade. Din România sosesc o serie de fotografii cu diferite persoane. Câteva dintre ele sunt persoane cunoscute de Dănuț, dar cei doi, Vasile și Crudu nu apar. După câteva zile apare o fotografie în care este recunoscut Crudu. Încep să se lege elementele.
După alte zile apare și o fotografie cu Vasile deja suspectat de poliția română. Se caută și alte legături pentru ca, captura să fie cât mai consistentă. La Paris se descoperă locul de adunare a grupului de rromi și se caută în continuare capii. Pentru moment se pare că grupuri din alte țări nu sunt implicate în această rețea. Grupul este în sfârșit depistat și cuprinde cam 16 membri. Principala lor ocupație este cerșitul si furturi mici, la colț de stradă. Se așteaptă ordinul de pornire din România, funcție de alte legături pe cale de a se depista.
Rețeaua de legătură din România are ramificații mai largi, cuprinzând Spania, Italia și Olanda. Printr-o acțiune fulger toată rețeaua este prinsă concomitent în toate țările.
Capul rețelei era Milu, zis Știubei, de undeva din vecinătatea Bucureștiului. El conducea rețelele formate în cele trei țări. În fiecare avea câte un șef care răspundea în fața lui. Scopul principal era cerșitul, cel secundar furturi mici de completare pentru a nu se putea stabili cu exactitate etnia autorilor. În țară rețeaua se ocupa cu racolarea de noi cerșetori și noi membri activi. Principala preocupare din țară era traficul de droguri. Rețeaua era atât de bine organizată încât plecând de la vânzători era aproape imposibil de ajuns la capii rețelei. Prinderea lor a fost ușurată de faptul că prin rețeaua internațională de trafic de carne vie s-a ajuns direct la capii rețelelor. Odată prinși aceștia, restul n-a mai fost decât o problemă de timp.
Principalul merit pentru prinderea acestei rețele rămâne familia Dubreuil, care prin dragostea față de micuțul Dănuț și stilul metodic adoptat a dus la reușită și la eliberarea băiatului din mâinile unor sadici fără scrupule.

Partea a IV –a


Adopția

Familia Durbreuil avea pregătite toate actele necesare pentru a putea înfia copilul. Conform legisla-ției, părinții copilului trebuiau să-și dea consimță-mântul pentru perfectarea actelor la justiție. Totul li se părea a fi doar o formalitate având în vedere situația familiei din România.
După ultimele informații obținute de prietenul lor avocat, între timp acasă se mai născuseră încă doi copii. Total șapte dintre care doi deja erau handicapați.
Acțiunea a pornit imediat ce traficanții de carne vie au fost anihilați. Totul trebuia să se încheie până la începerea școlii, copilul putând fi înscris doar în clasa întâia, cu toate că împlinea 10 ani.
Cei trei se urcară în avionul care trebuia să-i ducă la București, la sfârșitul lunii august. Sperau ca în cel mult două săptămâni să rezolve problema.
Era o dimineață frumoasă de vară când avionul decolă lin, înscriindu-se pe ruta România. Dănuț privea minunându-se de tot ce vedea și uneori se mai gândea la porumbelul care trebuia să-l facă rege într-o țară frumoasă și în loc de acesta l-a lăsat fără un picior. Nu putea să uite de acest amănunt, cu toate că a fost învățat să-l privească ca pe un dar și nu ca pe o pacoste. Era greu. Prinse o zi frumoasă, așa că de la înălțimea zborului, se putea vedea peisagiul, iar Piere îi explica cu multă plăcere cele văzute. Chicotea cu o eleganță pe care numai copiii o pot avea și striga de bucurie spre oamenii care se vedeau undeva acolo jos, precum furnicile sau chiar mai mici. Dănuț avea nu numai o mare capacitate de acumulare dar și o enormă sete de cunoaștere. De unde venea aceasta era o temă pe care cineva va trebui s-o abordeze. Poate, încercând să ne hazardăm în speculații metafizice, poate această stare vine de la cei trei ani de frustrări mortale, plecat fiind spre a cunoaște lumea, chiar dacă pentru început prin acea mică școală de țară.
Întrerupt brutal din mersul firesc pe care și-l propuse, acum scăpat de urgia violenței și a proxenetis-mului din canale, acumula cu aviditate dar fără efort tot ce însemnă informație, tot ce însemnă cunoaștere. Era ca un calculator neîncărcat care primea orice informație cu condiția ca cineva să i-o prezinte. La Otopeni este așteptat de un avocat angajat încă de la Paris și care trebuia să-i ajute în acțiunea lor. Ar fi putut să nu vină în România nici unul, lăsând rezolvare pe seama avocaților dar scopul era de a cunoaște familia copilului și de a le da o mână de ajutor. Cazarea pentru o noapte în București era considerată un fel de pierdere de timp pentru familia Dubreuil, dornică de a ajunge mai repede la destinație. Un taxi închiriat îi ducea a doua zi spre locul copilăriei lui Dănuț. Acesta parcă nici nu percepea evenimentul. Locurile frumoase pe care le străbătea mașina și satele molcome, aduceau liniște în sufletele călătorilor avizi de a vedea și simți cât mai mult din sufletul acestei nații care a dat îngeri dar și demoni. Parcursul a fost presărat cu informații furnizate atât de șoferul cunoscător de franceză, cât și de avocat. Statuia lui Ștefan cel Mare, acel mare domnitor și conducător de oști care a ținut pe loc Imperiul Otoman mai bine de o jumătate de veac departe de centrul Europei, străjuia intrarea în Vaslui, reședință medievală a domnitorului.
Orașul mai avea puțin din măreția anilor de glorie și sânge, reprezentat de câteva biserici pe care Piere și Irina își propuse a le vizita într-una din zilele următoare.
Fiind informați că de aici nu mai era mult până la satul lui, Piere îi încearcă cunoștințele:
- Ai mai fost pe aici, Dănuț? îl întreabă el.
- Am fost de mai multe ori cu tata, am adus niște găini la vânzare. Dar parcă nu pe aici.
Intrând pe drumul spre Bacău, a căror urme de asfalt se mai vedeau simțite pe unele locuri numai pentru a deveni obstacol pentru roți, drumul străbate un sat pe care Dănuț pare a-l cunoaște. S-a bucurat de această aducere aminte ca și cum ar fi întâlnit un vechi prieten.
- Uite, aici stă nenea Partenie la care stăteam cu tata când veneam la târg.
Satul rămâne în urmă, era un sat cu mulți țigani iar copiii cu picioarele goale se jucau prin praful de la marginea drumului. O senzație neplăcută domnea în mașină privind starea satului prin care treceau. Dacă aici, lângă oraș, era o astfel de comunitate, satul băgat în pădure cum va arăta?
Un nor de praf se ridica după mașină, care parcă ar fi vrut s-o înghită dar nu o putea prinde. Dealuri ușoare erau lăsate în urmă iar pe stânga se vedeau câteva sate îngrămădite spre pădurea care parcă voia să înghită totul.
- Acolo-i satul meu, sări Dănuț între-o explozie inconștientă de bucurie. Uite-l acolo sus pe deal.
Mașina puternică își făcea cu greu loc pe drumul de costișă acoperit cu gropi, parcă anume semănate pentru a opri călătorul din drumul său.
- Vom opri puțin să răcorim motorul, anunță șoferul speriat și el de așa drum.
- Mă duc înainte, anunță Dănuț care o zbughi fără a ține cont de opoziția Irinei.
Pe această temă s-a discutat mult cu Dănuț, astfel că clipa întâlnirii cu amintirile copilăriei sale a fost analizată cu toată responsabilitatea. De amintirile din canale voia să-l scutească pe copil drept care toate mărturiile acestuia erau luate prin avocat și atât. Reîntoarcerea la acele amintiri, putea aduce atingeri psihicului lui de copil care să aibă efecte mai distrugătoare decât întâmplările în sine. Era greu de găsit forme juridice satisfăcătoare, dar pentru binele copilului și printr-o înțelegere îmbucurătoare s-a ajuns la această formă. Legislația este în aceste cazuri nu numai dură dar și crudă și traumatizantă, punând victima în situații de neacceptat.
Un fior de neliniște și gelozie străbate trupul celor doi bătrâni, care în sinea lor se așteptau la un astfel de comportament.
- Lăsați-l să meargă înainte, îl vom ajunge cu mașina pe care nu o poate refuza. Așa era. Avea o mare plăcere de a merge cu mașina încât de multe ori era greu de a-l da jos din ea când ajungeau la destinație.
După câteva minute de odihnă mașina porni într-o sforțare demnă. Dănuț continua să alerge dar parcă cu mai puțin entuziasm, poate și datorită protezei care în situații de suprasolicitare îl putea deranja.
Următoare etapă a făcut-o în mașină, fie din cauza oboselii, fie a dragostei pentru a călători. Încet, dar cu un zgomot care scoase din case și curți tot satul, neobișnuiți a intra mașini la ei în bătătură, mașina străbate ulițele prăfuite care n-au cunoscut nicicând piatra, dar nici atât asfaltul. O bură de ploaie poate sechestra mașina pe durate nedefinite, așa că temerari pentru excursii de acest gel puțini erau. Dănuț dirija șoferul dar acesta se putea orienta și de culoarul uman care se deschidea în fața lor. „Eveni-mentul” fiind anunțau atât de primar cât și de polițaiul care răspundea de zonă.
- Aici, anunță Dănuț, care se repezi să iasă din mașină aproape înainte ca aceasta să fie oprită.
O casă dărăpănată, cu acoperiș de paie, privea prin două ferestre fără geamuri, la drumul ce-i trecea prin față. Gard nu mai aveau, dacă ar fi avut vreodată, totul părea a fi pustiu sau mai bine zis, lăsat de izbeliște. O femeie cu prunc mic în brațele slăbănoage, având agățat încă unul de poale a cărui echilibru era ținut de fusta sărăcăcioasă a mamei, le ieși înainte. Un bărbat la 40 de ani voinic și cu o față oacheșă și destinsă stătea pe pripa casei, pufăind din țigară și privind nepăsător alaiul motorizat care-i pătrunsese în „curte”. În jurul femeii se strânsese o droaie de copii, cel mai mare care nu arăta a avea mai mult de 12 ani, se reazemă într-un băț noduros și strâmb. Picioare lui erau parcă copiate după bățul care-i ținea echilibru. Un alt copil, băiețel se pare a fi, stătea lungit pe prispă, cu o privire din care reieșea distanța mare la care se găsea față de tot ce mișca în zonă. După spusele lui Dănuț și ultimele informații obținute, familia ar fi trebuit să aibă șapte copii cu totul. Da parcă erau într-adevăr șapte cu Dănuț apropiindu-se de grup, dar rămânând la o oarecare distanță de familia sa.
S-au privit cu neîncredere și oarecum cu suspiciune, s-au privit într-o tăcere stânjenitoare.
- Dumneavoastră sunteți domnul Nanu, tatăl lui Dănuț, dacă nu mă înșel? întreabă avocatul apropiindu-se de bărbatul întins pe prispă și privind nesimțitor la noii veniți.
- Da. Răspunde acesta plictisit și parcă fără chef de vorbă.
- Ați fost anunțat de poliție de venirea noastră, cred.
- Da, răspunde acesta aruncând un val de fum, pe care-l urmări ca și cum acesta era cel mai important eveniment în acel moment.
- El este Dănuț. Dănuț nu dai mâna cu părinții tăi?
Apropiindu-se timid de tatăl său Dănuț întinde mânuța sa, fără a fi preluată de taică-su.
- Unde-ai fost atâta timp? îl întreabă omul ca și cum acesta nu ar fi știut nimic din tot tragismul acestei dispariții.
- M-a luat Vasile a Paraschivei, încearcă copilul a-i aminti tatălui său povestea de care nu mai voia să-și aducă aminte.
- Dă-l în mă-sa de Vasile, eu te întreb unde ai fost tu.
Văzând că situația pare să degenereze într-un discurs de autoritate paternă, cu consecințe dintre cele mai neprevăzute pentru copil, avocatul schimbă tactica anunțând cadourile care așteptau în mașină și care trebuiau să intre în posesia destinatarilor.
- Avem niște cadouri din Franța, anunță el. Vreți să le ducem în casă?
Casa însemna două cămăruțe legate între ele printr-un spațiu deschis care ar fi trebuit închis cu o ușă. O sobă rudimentară, amplasată în prima cameră, cu plită și un cuptor, se prelungea în cealaltă, pentru a produce căldură în ambele.
Paturi, care păreau a fi din lemn, acoperite cu paie, peste care era așternut câte un țol, acopereau mare parte din acele camere și dacă ne uitam la numărul celor care trebuiau să fie primiți, ni se păreau totuși insuficiente. Soba avea un prichici pe care ar fi putut dormi doi sau chiar trei copii, loc probabil călduros în zilele și mai ales nopțile friguroase de iarnă.
Un dulap rudimentar din prima camera, care avea rolul de bucătărie, primea cele câteva obiecte care erau necesare pentru mâncarea sărăcăcioasă ce urma să fie preparată. Deschizătura la ceea ce trebuiau să fie ferestre, era așa cum a rămas de la început, din pământ amestecat cu paie, fiind acoperite cu bucăți din folie de plastic, luate probabil de la solariile din satele mai bine gospodărite. Țiganii lucrau cu ziua la aceștia. Lumina pătrundea timid prin aceste folii, nu neapărat din cauza opacității acestora, ci din cauza murdăriei pe care nimeni nu voia s-a elimine.
Un miros închis, greu de suportat, venea să supraliciteze mizeria unei familii, cocoșată de propria sa ignoranță, lene și iresponsabilitate. Fiecare copil aducând mai multă și tot mai multă neputință și sărăcie. Toate acestea aveau un gust amar de nesimțire.
Sperând să reziste mirosului din casă măcar, pe timpul împărțirii cadourilor, oaspeții au riscat aducând totul înăuntru. Pachetele erau deja adresate, puse în pungi frumos colorate, așa că împărțirea nu a luat mult timp. Îmbrăcăminte, jucării de tot felul și dulciuri, foarte multe dulciuri, era conținutul principal din pachete. Copii nu s-au îngrămădit ci au așteptat timid și cuminți până ce darurile le-au fost împărțite.
Era un sat de țigani săraci, liniștiți și cuminți, mult diferiți de alte categorii, în care dacă aveai nesăbuința de a pătrunde, erai în câteva minute jăcmănit, de mulțimea de copii de o impertinență și o obrăznicie de speriat. Aici era liniște și nimeni nu avea curajul să se apropie de mașina lăsată pentru moment singură. Cuminți țiganii dar tare săraci. Câteva pachete cu dulciuri au fost date și celor dinafară, urmând să le împartă după voia lor.
Împărțirea darurilor a avut efecte asupra tatălui exigent, care stimulat și de un păhărel de whisky, a început să devină mai cooperant. În felul acesta s-a aflat versiunea rurală a dispariției copilului de acum aproape trei ani.
În ziua aceea de toamnă și început de an școlar, mama lui Dănuț l-a pregătit de școală, și copilul a plecat singur. Tatăl era plecat la muncă în satele vecine, iar mama trebuia să rămână cu ceilalți copii. Cleopatra, care trebuia să fie în clasa a treia, nu mai mergea la școală renunțând de la început. Pe mamă nici n-o prea interesa acest aspect, copilul putând face diferite treburi în gospodărie. Dar cum Dănuț insista că vrea să învețe și cum învățătorul îi amenința cu amendă, și-a îmbrăcat copilul și l-a trimis. Cleopatra plecase cu oile la păscut. Nu aveau multe, vreo cinci oi și două capre, suficient pentru a avea copiii puțin lapte și brânză.
Bucuros, nevoie mare, Dănuț a plecat singur, dârz, de dimineață. Se apropia seara și copilul ne mai venind acasă, mama a început să întrebe de el. Nimeni nu-l văzuse și nimeni nu știa. Cum tatăl trebuia să vină abia peste câteva zile, mama și copii mai mari au început să întrebe prin sat pe la copiii care mergeau la școală. Nimeni nu-l văzuse.
Au fost întrebați copiii care erau în clasa întâi și aceștia au spus că Dănuț nu a fost la școală. Îngrijorarea creștea așa că mama a mers la învățător acasă. Acesta tocmai avea de gând să treacă ceva mai târziu pe ei acasă pentru a întreba de copilul care nu venise la școală. Cum investigațiile s-au făcut până târziu și deja se înnoptase de-a binelea, rămânea să continue a doua zi. Noaptea a trecut fără a apărea noutăți. De dimineață, mama s-a dus direct la învățător, aceasta era cea mai competentă persoană din sat. Cum telefon nu exista, învățătorul trimite un băiat mai mare la primărie pentru a anunța autoritățile. Primarul lipsea și băiatul neștiind ce să facă se întoarce în sat. Mai este trimis odată și i se explică să nu se întoarcă până nu anunță poliția sau primăria. De astă dată se descurcă mai bine și vine chiar cu un polițist care avea treabă prin sat.
Investigațiile au dus la același rezultat, copilul dispăruse pur și simplu. Investigațiile au mai continuat câteva săptămâni după care totul s-a liniștit. Copilul nu era de găsit. S-a bănuit că acesta plecase de acasă, unde mânca bătăi cu regularitate și poate se găsea undeva prin oraș. Când s-a întors taică-său, acesta a rezolvat problema în felul său. I-a tras o bătaie bună nevestei și la ceilalți copii și cu aceasta capitolul Dănuț a luat sfârșit.
- Acu vreo două luni, își continuă el istorisirea stimulat de whisky, o vinit pe aici de la poliție, de la Vaslui sau de la București, și ne-o spus că băiatul este în Franța. Am să-i dau eu Franța D-zeii mă-sii. Au mai spus că l-o dus acela a lui Paraschiva, Vasile, dar știu eu? Poate l-o fi dus, eu nu știu.
Cum bărbatul se pare că nu știa mai mult, ori era greu de cap și nu înțelegea, l-a determinat pe avocat să-i explice rolul nefast pe care l-a jucat acest Vasile în toată poveste. Pentru a înțelege, avea nevoie de o minte limpede drept care domnul Nanu nu mai primi nici un pic de băutură.
Având sentimentul că a înțeles rolul lui Vasile în tragedie, Nanu s-a exprimat mai mult decât plastic.
- Crucea mamei lui de Vasile, îi tai gâtul.
- N-ai cum, deoarece este deja în pușcărie, îi explică avocatul.
Mulțumirea se așterne pe chipul său brăzdat prematur de șanțuri adânci.
- Acum, fiindcă ai înțeles ce s-a întâmplat cu copilul și știi cum a ajuns la Paris la această familie, să discutăm despre înfierea lui.
- Dar asta nu se poate, își exprimă el punctul de vedere.
- De ce nu se poate? se miră avocatul pe care acest om îl cam enerva.
- Nu se poate, deoarece Dănuț trebuie să lucreze, este mare de acum și va merge cu mine la muncă.
- Dar copilul trebuie să învețe deocamdată, este la vârsta când îi trebuie o educație.
- Ce să învețe, domnule, ce educație, eu am făcut două clase și pot sa mă descurc bine.
Omul acesta avea dreptate. În prostia și ignoranța lui el era fericit și mulțumit de statutul său.
Aici se prinde bine o maximă a chinezului Menz-Tze, discipol a lui Confucis: „Un popor înfometat este incapabil de educație. După potolirea foamei poate începe educația poporului.”
Să înceapă a parlamenta cu el era, în momentul de față, pierdere de timp. Și cum era seară și riscau să-i prindă noaptea, au hotărât să revină a doua zi pentru discuții. Urmau să doarmă la un hotel din oraș.
- Mai discutăm mâine, hotărî el, acum vom merge în oraș.
- Dănuț, hai la mașină, strigă el copilului care era în curte și arăta la ceilalți proteza minune.
A fost o încercare de opunere din partea tatălui, reprimată la timp.
- Bine, atunci pe mâine. Spuse.
Un val de bucurie năvăli pe fața copilului care un moment a crezut că va fi abandonat. Fugi efectiv spre mașină și se urcă în ea fără a mai spune ceva la ai lui.
- Ia-ți rămas bun de la părinți și de la frați, este sfătuit de Piere, care și el se bucura de plecare.
Mașina porni ridicând un nor de praf care se năpustea peste ogoarele de porumb din care se ițeau copiii curioși și bucuroși de cele văzute. Pentru ei venirea străinilor era o adevărată sărbătoare.
În prima parte a următoarei zile au făcut demersurile pentru adopție și au discutat cu cei de la protecția copilului cazul în speță. De aici înainte începe birocrația românească să-și pună cuvântul. Birocrația, indiferența, ignoranța își scot capul lor hâd. Nici o instituție nu știe de rezultatele și investigația celorlalte, cu toate că transmiterea de informații intre ele este obligatorie pentru bunul mers al activității.
De la „Protecția copilului” trebuia trimis un asistent pentru o anchetă socială, atât la familia copilului, cât și la organele din comună.
Cei de la protecția copilului nu cunoșteau cazul cu toate că la timpul lui a reprezentat obiectul unor investigații din partea poliției cât și din partea primăriei. Sărăcia și mizeria în care se zbăteau sătenii din această localitate uitată de lume lăsa indiferent întregul lanț de oficialități cărora ar fi trebuit să le pese, dacă nu pentru omul ca individ dar măcar pentru atribuțiile ce le aveau și pentru care erau remunerați din bani publici. Sătenii au avut parte de câteva ajutoare sociale, venite prin diferite fundații, ceea ce a determinat o stare de așteptare la limita cerșetoriei, stare din care nici o instituție nu a încercat să-i scoată. Situația familiei Nanu este una tipică pentru sărăcia și mizeria care persistă de ani de zile.
Satul din care provenea Dănuț a beneficiat de multe ajutoare din partea unor organizații neguverna-mentale care a avut un efect nefast asupra mentalității sătenilor, altfel oameni harnici și pricepuți. Aceste ajutoare în loc să-i ajute pe săteni i-a transformat în cerșetori nesimțiți care în loc să fie responsabili pentru starea lor au devenit de-a dreptul iresponsabili.
În cele două săptămâni cât familia Dubreuil a stat pe meleagurile moldave, a avut timp să înțeleagă aceste fenomene la nivelul satului și s-a gândit la ceva soluții prin care să responsabilizeze țăranul nu să-l umilească. Aceste soluții urmau să fie discutate mai întâi cu specialiști din Franța și apoi de încercat să fie puse în practică. Oricum de familia Nanu urma să aibă grijă în mod special, mai ales că tatăl era mai mult decât clar în exprimare, dorind avantaje de pe urma acestei adopții pe care el o trata ca și pe o afacere.
- Domnule Nanu, îi spune avocatul, a cărei prezență a fost cu mici excepții permanentă, având în vedere că judecarea cauzei de adopție se va face peste o lună, familia din Franța va pleca împreună cu Dănuț urmând a reveni la timp.
- Da, e bine, numai să nu uite ce a promis.
- Toate la timpul lor. O să fie bine. Mai adăugă el.

Iași