poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 105 .



Gânduri
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2017-09-25  |     | 



Nu mai am vești de la mama. E ciudat, pentru că, deși mă gândesc în același mod la ea, nu o mai visez.

În multele dăți dinainte, cînd am fost împreună, chiar și-așa despărțite, mă aștepta în grădină. Avea din nou o mulțime de păsări și de pisici, toate mișunau printre picioarele noastre în diferite stadii de creștere, iar mama, chemându-le să le dea de mîncare, se plîngea către mine că toate mor și nu știe de ce.
I-am văzut și eu, doi pui de curcă albi, transparenți, cu pielea vânătă, muriseră cu ciocurile sprijinite pe spate. Am vrut să-i ascund, așa cum făceam când se întâmpla în realitate, dar a apărut de nicăieri un gânsac teribil și deși fugeam de el, presimțeam că sigur-sigur mă va apuca de picior și zbătându-și aripile, îmi va lăsa ditamai vânătaia.
Nu se întâmplase niciodată, nici atunci nu s-a întîmplat, din fugă, de nicăieri, m-a ajuns mama. I-a apucat gâtul lung și l-a certat ținându-l o vreme așa strâns
Ce-ai tu cu fata mea, sâsâitule? Fugi la gâștele tale, până nu te fac gât umplut.
Mama râdea atât de puternic, încât a dat în tuse, mie îmi bătea încă inima și mă durea piciorul acolo unde mă așteptam să mă muște. Era ca și cum se întâmplase, simțeam o usturime seacă de piele strangulată și prea întinsă.
M-a luat apoi de braț și m-a dus în grădină să-mi arate tufele de zmeură. Am rămas surprinsă cît de mari erau deși, și-asta i-am spus că nu mă lăsa inima s-o mint, nu trecusem de mulți ani pe-acasă să le ud. I-am mai spus că oricum ar fi fost inutil, pentru că neîngrijite, netăiate la timp ar fi dispărut, dar uite că nu, erau dense și verzi și miroseau a ploșnițe. Și ce era mai frumos și-mi aducea o stare de extaz, de admirație și de ușurare în același timp, fără să simt vreo mirare totuși, era faptul că, odată ce mâinile ei mici, cu degete drepte și subțiri, pe care le-am moștenit și eu, atingeau iarba, ea creștea și înflorea în fel de fel de specii colorate într-un mod nemaivăzut. Și râdeam și-i spuneam, Uite, ți-a dat Tata până la urmă grădina promisă, vezi ce minuni poți face?
Până s-o strâng în brațe a dispărut.
Dispărea mai ales cînd eu mă gândeam, fără să-i spun, uite, a reușit, a învins boala, totul a fost doar un coșmar și ce lung și ce dureros, dar acum e.
Mereu știam că se întâmplase, că e un vis din care mă voi trezi cu pieptul strivit de durere, dar în acele momente refuzam realitatea. Puteau fi atâtea realități, până la urmă...

Ultima dată mă întreba unde sunt inelele ei, avea trei și nu le găsea. Eu nu știam nimic despre celelalte două, verigheta însă, pentru că așa dorise, o luasem. Dar nici de ea nu mai știam pe unde am rătăcit-o.
Am peste tot cutii cu amintiri închise. Plecările dintr-o casă în alta nu-ți dau timp de nostagie.
Și-atunci i-am spus, în timp ce stăteam amândouă la masa de sub nuc, i-am spus că nu știu nica și nici bijuterii nu prea port, ca să îi dau altele.
Nu mi-a răspuns, dar am simțit-o tristă, m-am ridicat cu gândul să mă apuc de căutat prin casă, dar din bucătăria de vară se auzea zgomotul unei oale dată în foc. M-am dus acolo și-am ridicat capacul. Mirosea a porumb fiert, mi-a venit pofta și-am luat unul să-l încerc. Au trecut doar cîteva clipe până m-am întors cu porumbul tăiat în două pe o farfurie, dar ea nu mai era. Nu înțelegeam unde s-a dus, poate după inele mi-am spus și-am început s-o caut. Nu era nicăieri și-atunci am început s-o strig. Mi-a răspuns de departe, de după gard, am fugit parcă o veșnicie până acolo.
Ca atunci când ea cu tata și frații mei s-au dus la picnic iar eu am rămas acasă cu Doina, colega mea de clasă. Se stîrnise furtună și-am spus că plec după ei, dar m-a prins pe câmp. Era o cărare îngustă care ducea până la șosea, de-acolo peste linia ferată, ajungeai pe o pajiște. Eu n-am ajuns că m-a prins grindina. Sugrumată de panică, am spus că mă voi ascunde sub pod. Ei erau acolo, se adăposteau și m-am aruncat disperată în brațele ei.
La asta mă gândeam până am ajuns în drum. Ea era acolo, la răscruce, îmbrăcată toată în alb și tânără cum n-o văzusem niciodată. Am dat să fug spre ea, știam că trebuie să plece, înțelesesem. Dar oricât fugeam, ea tot acolo, peste drumuri rămânea. Am început să plâng și i-am spus să vină acasă. Mi-a zâmbit blând, nu trist, doar blînd, spunîndu-mi că nu mai poate trece drumul, că e ultima dată când s-a întors.

A rămas în urma ei doar aerul răcoros al unei imaginare zile de duminică, soarele abia răsărit, amorțeala și sunetul în descreștere al clopotelui de la biserica din deal. Și durerea.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!