Mă tot pierd și mă tot regăsesc, într-un ciclu nesfîrșit de morți-vii în care eu sunt singurul zombi, nici moartă nici vie, doar aici. Sau acolo, dar niciodată chiar in locul ăla.
Îmi flutur eșarfele în vînt, las dîre discrete de Chanel 5 L'eau în piepturile bărbaților și-mi ascund în poșetă sentimentele, ca pe pachetele de țigări cîndva.
Nu mă mai mint, nu mai aștept, nu mai mănînc cartofi prăjiți de la Mc.
Mă simt din cînd în cînd eu, atît cît să nu mă pierd complet, atît cît să nu mă las să mor de tot, atît cît sa plîng la cîte o reclamă, sau cît să vreau să adopt niște copii.