poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 95 .



"Ajunge zilei necazul ei !"
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [moscopole ]

2017-05-18  |     | 



Statornicia este singura constantă a voinței noastre de care ar trebui să dăm dovadă în schimbătoarea cetate în care ne ducem traiul. Fără statornicie ne pierdem drumul alcătuirii noastre. Și dacă mă gândesc acum la răscrucea prin care trec generațiile prezente, din care facem și noi parte, nu am cum să nu observ că toate valorile în care am crezut, pe care le-am descoperit cu greu și care m-au ajutat să trăiesc, se duc pe Apa Sâmbetei. Sau mi se pare numai. Lumea nu mai are răbdare, sau are prea multă. Lumea nu mai are cuvinte, sau are prea multe. Nu mai există pasiuni, sau există prea multe. Nu mai există suferință, sau există prea multă. Există cu certitudine competiție, soluții pentru orice problemă, bună dispoziție și oameni lipsiți de complexe. Lumea asta nu mai are nevoie de Dumnezeu. Dacă ar vrea să vină pe pământ nu ar mai avea la cine. Este o veselie în lume, în lumea civilizată, încât El se simte nefolositor. La nicio nuntă de acum El nu mai poate schimba apa în vin. Nuntașii nu mai au nevoi. Și starea noastră de sănătate este direct proporțională cu scepticismul de care dăm dovadă în privința necesității mântuirii noastre. “Și ce n-am făcut eu pentru a avea nevoie de iertare?” Pare să întrebe omul de acum! Omul, dacă nu mai simte că trebuie să-și ceară iertare este un om mort. Dacă nu găsește cui să-i spună iartă-mă, atunci să ceară iertare pietrelor. Ele sunt martorele împietririi noastre. Surorile noastre care vor vorbi în locul nostru. Nu, nu am o privire semănătoristă asupra lumii. Distanța rămânerii noastre în urma civilizațiilor avansate este irecuperabilă. Dar dacă așa a fost să fie, care să fie logica culturii în care am apucat să trăiesc? N-am știut că există și o altă lume în afara celei pe care o aveam. Să fi fost ceva în neregulă cu acel leagăn al copilăriei? Poate această realitate să deformeze realitatea pe care o dorim, în prezent, înglobată în spiritul românesc? Este realitatea noastră ceva de care trebuie să scăpăm peste noapte? Teoria mea cu privire la straturile culturale ale civilizației occidentale este puțin diferită de ceea ce găsesc la îndemână. Sunt conștient, fără fenomenul descris de Max Weber în cartea “Etica Protestantă și spiritul capitalismului” lumea nu ar fi arătat astăzi așa cum este. Am înțeles asta la douăzeci de ani. Dar care să fie sensul progresului omenirii? Nu cumva avem nevoie, ca și un copac, de ramuri orientate către soare în mod diferit? Creștinismul a fost pe aceste meleaguri, dintotdeauna, amestecat cu neștiința, cu o superstiție care a lăsat loc unei tradiții adaptate locului și care s-a substituit unei purități a nădejdii. Învierea, mai mult decât nașterea, a devenit prilej de aducere aminte a singurătății și speranței noastre. Popoarele estice au primit o credință ca o haină de vreme rea, friguroasă, o traistă pe care s-o poarte cu sine în mereu nestatornica lor viață, în timp ce popoarele vestice au primit o cămașă pentru vreme mai bună, o ladă de zestre pe care n-au fost nevoite s-o poarte cu sine. Din trunchiul comun s-au desprins ramuri groase în căutarea soarelui binefăcător. De unde venim, știm. Cum suntem acum, putem să vedem. Și problema nu stă în diferența de venit a celor două tipuri de lume. Problema este generată de atitudinea față de demnitate. Iar demnitatea este un punct nevralgic pentru popoarele estice. Dincolo de arhaismul nostru aproape imuabil, trebuie să luăm în calcul și perioada comunismului care a pus omul pe fugă. L-a aruncat într-o combinație culturală inventată ad hoc. Esticul și-a abandonat sărăcia lucie și supușenia față de destinul său milenar, și-a ucis cu sânge rece stăpânitorul, s-a urcat în căruță, în opinci sau desculț, și a plecat la oraș. Acolo unde a avut ce să confiște, a confiscat fără scrupule, unde n-a avut, a construit de la zero. Dar, oricât ar fi construit, în spiritul lui dăinuia o lipsă de sens. El nu a cunoscut tranziția ca pe o fază de trecere. El a crezut că se poate rupe de trecut și că poate începe ceva nou, durabil. N-a început și n-a terminat nimic. Începutul lui a însemnat începutul decăderii. Dacă în prezent fenomenul lipsei de demnitate este așa de răspândit, este pentru că prea puțină sămânță a bunului simț a mai căzut pe pământ roditor. Trebuie să reînvățăm să creștem, să înflorim, să facem rod, să ne lăsăm culeși la timpul cuvenit. Dacă n-ai, nu trebuie să furi, ar fi prima lecție pe care trebuie s-o predăm copiilor noștri. Nu-i o rușine să n-ai. Dar cine mai așteaptă, cine mai înțelege în forfota zilelor noastre? Se cunoaște foarte bine cheia succesului. Revolta este singura cale care poate pune presiune în găsirea unei soluții. Și neîncrederea crește cu atât mai mult cu cât sacrificiul unora, sau înțelegea altora, sunt dublate, în ascuns, de jaful din banul public al altora. Totuși, chiar și așa, nu acesta este modelul, nu neîncrederea sau înghesuiala la ușa nepăzită este soluția, ci adunarea în jurul unei idei, unei credințe care să genereze o nouă tendință, a solidarității, a spiritului descris de Max Weber cu atâta precizie în cartea sa. Balanța nu poate fi înclinată în favoarea binelui fără o împărțire justă a profitului. Nu cu oameni săraci se poate construi stabilitatea pe termen lung. Însă, lipsa unei idei care să genereze altruism în sufletul omului, chiar și în sânul unei bogății perpetue, nu poate genera, cu niciun chip, normalitate. Oamenii săraci au fost stăpâniți întotdeauna prin metode inumane iar relativa îndestulare nu a putut avea loc decât în prezența înțelegerii existenței unor limite necesare. Ce-i de făcut? Este greu de spus. Ziua de mâine este o zi care vrea mai mult de la sine. Nici nu vreau să mă gândesc la tristețea zilei de poimâine dacă va ști că îi va reveni mai puțin decât zilei de mâine și decât celei de astăzi. Și cât va fi să-i fie dat fiecărei zile, nu știm. Știm doar atât: “ajunge zilei necazul ei!”

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!