aleargă Nadejda cu pletele încrucișate
a superstion
venise vestea mâinilor lui întoarse din exil
uscate și îmbărtânite
înstrăinate
mâini care se întorc
vântul poartă auriu subțirile aripi ale rochiei
gâtul alb al nădejdii pare să se rupă
restul trupului îl urmează
iar mâinile lui n-au ajuns încă


alergă printre blocurile lor de sticlă înalte
ca pe câmpia de demult
pofta de mâinile lui a zăcut în toate pântecele zilelor
inima civilizației bate ritmul fugii ei la megafon
flori de metal se formeazâ la gura telefoanelor gardieni
nimeni nu o urmărește pe Nadejda i-au lipit un zâmbet fals pe gură
după ce i-au scos ochii,
neliniștea măruntaielor de staniol