apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei
lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere
şi indiferent ce vise ar fi avut
ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit
pe rugul cărei dureri cazi ofrandă
şi multe aş vrea să întreb
dar... nu mai am decât umbra ei

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite
copiii ce n-au mai apucat să gângurească
şi toate ploile secate, şi cerul
şi pământul
şi viaţa
şi moartea
am plâns totul

până la primul pas

am săpat la fâşia ce ne desparte
şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea pulbere
şi unghiile cădeau dar sângele înmuia pământul
iar prăpastia se adâncea izolându-mă