Au dispărut fără urmă copacii. Lemnul de cireș. Zăceau aruncate pe jos pupilele, un grăunte pe față, altul pe dos, câteva umbre de cerb, două foi rupte dintr-o carte tristă despre fluvii și astre. Cu totul apatic, taie palmele trepte înaintea urcării la tine presură de vânt, de ploaie, cântând.

Am înnoptat pe-o banchiză de gheață cu cei doi copiii rătăciți în mijlocul țipetelor păsărilor alb-albastre, de cretă. Coșurile împletite făceau un semicerc într-un pod de palmă rotund, așteptând blând mareea, crabii păgâni, câteva atingeri ca o spumă de vânt, rătăcită.

Îți compun un poem în briza aceasta albită la față, sau cel puțin așa cred de când tot învăț să ating pecetea eternei iubiri, un trunchi de copil ce zâmbește adesea în somn, bucuros că a găsit poarta spre "acasă"...

Vreau să știu cauza muntelui ce se vrea să se arunce-n mare. Vreau să înțeleg dragostea fluviului pentru aluviunile sale, dătătoare de viață. Vreau să cunosc aceeași credință a pescarului inimos reîntors în taină în cetate, ascunzându-și ostenit rănile într-o iubire salmastră.

Apoi atunci, tocmai atunci, vom putea râde împreună jucând pe un pled jerpelit o partidă de table.