poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1118 .



Despre anii
personale [ ]
care au fost

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2015-06-30  |     | 



Aceste meditări cuprind perioada din primăvara anului 1974 până în vara anului 2016.
Ele au intrat în cartea intitulată ”Opt puncte de reper : Reflecții biobibliografice”
Ciobanu, Valerian
N-am prea înțeles de ce cartea îmi este prezentată în limba rusă: [book] Печатное издание : монография (însă asta nu prea schimbă mult realitatea, că dacă e în rusă, eu pot să traduc cele câteva cuvinte).
Limba: Română, Язык: Румынский
Editura, Издательство: Labirint
Locul editării - Место издания: Chișinău
Год издания: 2015
ISBN: 978-9975-122-28-3

Așadar, la 5 mai, de ziua presei sovietice pe pagina a patra Valerie Volontir, care între timp a devenit, poate, cel mai bun corespondent voluntar al gazetei „Farul Nistrean”, deja student la Facultate, publică în acea pagină trei povestioare mici despre copii și pentru copii.
Iar eu, (adică umila mea persoană), eram prezent în pagina dată cu niște „vești” din școli, despre aceea că băieții studiază tractorul și alte mașini agricole, că instructorul I. T. Șerban este un om bun, și că profesorul Arhip Cemîrtan, este la fel, iar elevii cei buni sunt: Ana Cemîrtan, Nadea Lefter și unul Anghelenici. Semnez V. Ciobanu, elev al școlii medii din Cobâlea. (Aveam atunci 16 ani). E mult sau puțin? Zic că aveam prea mulți ani, fiindcă, deja ratasem momentul să devin ”Căpitan la 15 ani”, după Jule Verne. Așa, fără să-l știu pe Valeriu Volontir, atunci m-am întâlnit pe pagina ziarului raional din Rezina, RSSM cu ziaristul Valerie Volontir, care va fi mult timp redactor la revista pentru copii și adolescenți la început „Scânteia leninistă”, apoi „Noi”. De întâlnit ne-am întâlnit, însă parcă prieteni foarte buni așa și n-am devenit. Deși, este regretabil să afirm așa. Peste o vreme, la 20 iunie , comunic/vestesc că odată cu atestatul de absolvire a școlii medii din Cobâlea elevii primesc și adeverințe despre dreptul de a conduce tractorul și alt inventar agricol. Au primit adeverințe un elev cu numele de familie Vieru, altul cu numele de familie Vădănescu, Bădicu, Argatu, Zotea etc. Tot la 20 iulie în „Farul nistrean” semnează o corespondență Serghei Argatu, agronomul șef în colhozul din satul natal. După vacanță în septembrie reapare Victor Sofronii, (tot de vreo 16-17 ani). Atunci apar și eu în luna august ( pe 20.08.74) vestesc despre cel mai bun zvenou de tutunari cu Miron Bulai, Maria Rotaru, Ecaterina Bulai, Agrepina Ceban. Să înțelegem că Agripina din informația mea de atunci este mama mea! Așa și este. Ce pot să mai adaog...
Că a mai fost un an – 1975. Anul unui efort substanțial din partea mea. Efort intelectual, bineînțeles. Am absolvit școala medie din Cobâlea și vara am susținut examenele la Facultate, unde am fost înmatriculat împreună cu Viorel Cibotaru, fiul academicianului S. S. Cibotaru, un consătean mult mai în vârstă de-al meu și cu fiul scriitorului Gheorghe Malarciuc, pământean, de pe la Japca. Anul dat a trecut, parca ca fulgerul.
După care veni următorul an. Nu caut să nominalizez primele informații publicate în ziarul Universității sau în ”Tinerimea Moldovei”, ori același ”Farul Nistrean.” Ele acum îmi par nesemnificative și lipsite de interes. Pentru că, au fost primele probe de condei, deja la Facultate și în prima jumătate a primului an, când mai aveam de studiat și o limbă latină și cu limba franceză șchiopătam foarte mult pentru că n-o învățasem bine la școala medie din satul natal. Iar la Limba Română, slavă Domnului că l-am avut pe academicianul Nicolae Corlăteanu, care tare bine ne mai înțelegea și chiar ne erta uneori, pe cei, care nu prea cunoșteam/posedam limba literară. Și nici domnia sa nu o numea atunci Limbă Română, ci moldovenească, soră a Limbei Române, limbă înrudită...

Anul 1976. Am trecut Nistrul de zeci de ori, dar nu înnotând, ci pe podul de la Sănătăuca, dar și prin altă parte, adică pe podul plutitor ce lega Rașcovul cu Vadul Rașcov. A fost anul cu o vară frumoasă în orășelul Camenca, de fapt în orașul atestat în 1608 la circa 160 km nord de Chișinău. Am ales acest orășel și nu Râbnița sau Rezina la 35 km depărtare, fiindcă acolo locuia un frate de-al unchiului Nicolae Prigorschi și bunica Domnica, unde pe timp de vară am fost cazat. La Camenca pe atunci redactor era V. Olișanschii, iar un frate de-al lui Vladimir Afanasiev - Ion Afanasiev era redactor sau șef al radiodifuziunii raionale. Am fost repartizat în secția agricolă cu N. Gamețkii, un omulean cuminte, dar fără studii profunde la vreo facultate de prestigiu. Era un bun cunoscător al agriculturii, adică era un agronom cu aptitudini de ziarist. Iar eu tânăr sosit după un an de studii la Facultate cu profesori ca Andrei Okorokov, Valentin Clobuțkii și alții. Apropo, despre Andrei Okorokov am câteva cuvinte în „Ave numele tău”, o ”continuare șubredă” a volumului meu „Nume și lume”.
Iar Camenca era pe atunci un orășel îndepărtat și chiar lugubru, însă se subordona Chișinăului. Am observat că pe stradă întâlneam mulți oameni grăbiți, îmbrăcați, ca și mine, însă care vorbeau o limbă foarte stâlcită. Foloseau niște regionalizme, un dialect moldovenesc local de care îmi venea să râd. Pentru că spuneau: ”serbe seapa în seaun” și multe alte mostre de acest fel.
Mă simțeam chiar din primele zile ca într-un oarecare surghiun. Aproape de baștină, însă în exil de limba maternă vorbită corect și departe de forfota capitalei, fiind înstrăinat de tot ceea ce am avut în primul an la Facultae.
Din fericire, totuși condiția aceea de surghiun a fost o favoare a stelei mele ocrotitoare. Datorită aflării mele, acolo, am înțeles cât este de fragilă țara mea, mai ales, peste Nistru: la Camenca, la Râbnița, Grigoriopol. Despre Tiraspol nu mai zic nimic.
Așadar, 10 iulie 1976, când zborul cosmic al cosmonauților de la Moscova continua, despre care ziarul raional comunica în prima pagină cu fotografiile lor, eu pe pagina a patra a ziarului raional „Nistru” din raionul Camenca, am venit cu un Monument al Naturii, cu o foto de autor și cu un mic text despre stejarul din Cobâlea, unde a poposit pe vremuri Ștefan cel Mare. Stejaul este „mândria satului” și așa mai departe. Între timp zborul stației „Salut 5” continua. În numărul următor am apărut și eu pe prima pagină cu o informație despre combainerii din raionul Camenca. Apoi în altul cu un interviu din colhozul „Pravda”, satul Vadul Rașcov. (17 iulie). Intervievatul era Pavel Gheorghe Dobrovolschi, agronomul-șef. Nu-mi prea plăceau interviurile încă de la început, însă n-aveam ce face. Trebuia să practic și acest gen. Astăzi am pierdut șirul interviurilor cărora le-am căzut victimă, de-a lungul anilor. Am mai avut și diferite informații scurte din Sănătăuca, Cunicea, Japca. Despre un „record” al unui combainer pe nume Ivan Fornea din colhozul „Dnestr” am scris cu mult entuziasm. De, eram la prima mea stagiere ziaristică la ziarul „Nistru”. Din paginile raionalului „Nistru” se desprindeau diferite nume de familii: un A. Gavriliță, era deputat al Sovietului Suprem al RSSM, cavaler al Ordinului Drapelul Roșu de Muncă, din satul Vadul Rașcov, pare-se, alt nume de famile Zănoagă era de la cultura raionului. În luna dată am semnat și cu pseudonime ca V. Nistreanu, V. Stejăreanu sau Stejaru... Dintre multe texte mici poate că doar o încercare de schiță la portret merită atenție. Era intitulată „Dragostea de profesie” (29.07.76). Era o istorioară despre Ana M. Ștonda scrisă de V. Ciobanu, student la Universitatea de Stat din Chișinău. Așa semnam atunci în 1976, la Camenca, care avea și o gară auto, un parc frumos, un sanatoriu tot „Nistru”. De acolo a pornit Ion Șpac, născut 11 martie 1930, Om Emerit din Republica Moldova, unul dintre bibliografii de frunte din RM. A se vedea „Din lutul iubirii”, Editura „Pontos”, 2007, paginile 28-29 „Singur în Valea Adîncă”.
N-am suflat nici un cuvințel despre prima dragoste din Camenca, și (nu din tei), ci de pe malul râulețului Camenca, ce curgea năvalnic ca un pârău de munte. Deși, se merita. Ea era din Cotul Nistrului, un sătuc de mai la vale de Japca și din care, de sus, de lângă biserică, se deschide o minunată panoramă asupra satelor Podoima și Podoimița, de unde a venit și dl Vasile Mazepa, fostul meu șefușor de la televiziunea moldovenească, fire poetică, dar care nu s-a afișat plenar, atât timp cât a muncit, sau mai bine zis, cât a robit la televiziune. Ieșit deja la prnsie și ajuns la o vârstă onorabilă, dumnealui și-a scris cartea despre vatra strămoșească de la apa Nistrului: ”Istoria satelor Podoima - Podoimița”, Chișinău, 2014. Am citit-o cu drag, pentru că, de facto, sunt satele din vremea studenției mele. În ele am poposit, le-am traversat de multe ori și am urcat dealul înalt de sus, unde se află Stânca Roșie, de unde am admirat ca în palmă, o bună parte a panoramei satelor date până la Camenca. Peste Nistru deja e Japca, Sănătăuca și Cot. Adică, Cotul Nistrului, un sătuc mai mic, dar tot atât de pitoresc, ca cele mari din valea Nistrului.
Până a-l cunoaște pe Vasile Mazepa l-am cunoscut pe Ion Iachimov de la Redacția literară a televiziunii, unde am avut o stagiere de vreo lună și jumătate și în colectivul căreia am dorit să rămân să muncesc, dar n-a fost așa cum am vrut eu.
Apropo de Petru Cărare. Îl cunoșteam, îl citeam din anii 1975-76. Însă l-am avut ca invitat abia în anul 2001 pe scena Casei Armatei... Printre altele, dumnealui a mărturisit: ”... eram Om înainte de a fi scriitor și în aceasta constă rostul vieții mele”.
Am cunoscut și Redacția de informații, de la care am evadat (am plecat) imediat în Leningrad pentru vreo două săptămâni pare-se. La Aurica. A se vedea „Nume și lume”, paginile 32, 33, 34... De acolo am adus imagini foto făcute pe Neva și din orașul vechi Novgorod. Însă până a ajunge în Novgorod, la morile lui de vânt, să mai zăbovim puțin pe malul Nistrului la „Farul nistrean”, în anul 1977. Anume atunci s-a întâmplat ceea ce am descris în „Nume și lume”. Cu fata de pe malul Nistrului toată vraja s-a terminat, iar cu Aurica Botezatu de pe malurile Nevei abia s-a început. Totuși tot începutul are un sfârșit. Aripile avionului m-au purtat peste un timp de pe malurile Nevei spre malurile unui râu din Lituania, spre Vinius și Caunas. Ei, dar asta este, deja altă poveste despre care Mihai Cimpoi nu va scrie niciodată în istoria literaturii românești din Basarabia. Pentru că povestea mea nu are nici o legătură cu Paul Goma sau cu alți literați, pe care i-am cunoscut și eu în anumite împrejurări.
Am observat că atunci când eu lipseam din paginile „Farului nistrean”, pe ele a apărut Iulia Argatu, alți cobâleni de-ai mei. De pildă Serghei Argatu, președinte al unui grup de control norodnic din colhoz scriea despre rolul mobilizator al exemplului personal. (28. 07. Pagina 2), iar Iulia Argatu, fiica dumnealui, afirma că este bine în vacanță la tabăra „Stejărelul” din Cobâlea. (26. 07. 77, p.4). Mă regăsesc și eu la șantierele raionului unde „Cresc blocurile viitoarei fabrici” cu două fotografii de autor. Studentul de la Universitatea din Chișinău, adică eu, face reportaj despre studenții de la Politehnică, azi Universitatea Tehnică. Băeții de la o facultate, probabil de construcții, munceau pe șantier în acea vreme. O altă absolventă a unei școli din raion – Lorina Bălteanu publica în „Farul nistrean” o poezie primăvăratică, sau tomnatică de îndrăgostită. Iar eu în august, (25.08. 77) tot despre tutunari și tot despre oameni din colhozul „Tkacenko”, însă semnam cu pseudonimul Kobîleanschi. Mai afirmam că „Livezile-s bogate”, doldora de mere. Tot pe paginile raionalului apare și unul Borodaev, care va deveni student la Facultatea de ziaristică în grupul cu studiere în limba rusă pe care a deschis-o A. Z. Okorokov. Cel trimis de Moscova pentru noi. Cel născut la Tula și care măcar s-a dus să moară acasă, adică în locurile natale, nu ca alții, care au împlut cimitirul central cu nume și rude de ale lor: Voronini, Ivanovi, Bodiu sau Badalov etc., etc.
Eu l-am mai adus pe pagina a patra pe Grigore Galbur, director al casei de cultură din Cobâlea, fostul meu învățător. (27. 08.77). „Eroii lui pozitivi” erau P. Ababii, directorul școlii medii, Gheorghe Măciucă, Mina Dragomir, președintele colhozului. Apoi la 10 septembrie și M. Dragomir anunța că va fi strânsă toată sfecla cu combainele. În aceste zile eu nu mai urmăream ce fac colegii mei din Rezina, fiindcă mă întorsesem deja la studii la Facultate și nu mai aveam cum să pătrund în toate problemele satului, deși pomeneam încă în pagina a patra despre plaiul natal cu locuri pitorești și istorice. (F.N., 15. 09. 1977). Ziarul „Farul nistrean” publica și un fotoreportaj despre blocurile noi ale sanatoriului „Nistru” de la Camenca. (11. Octombrie, 77), iar Iulia Argatu despre școala natală, despre profesoara Zina Anghelnici, elevele Svetlana Măciucă, Angela Argatu... (18 octombtie, 77). Era activ pe paginile „Farului” și Tudor Țopa. El avea o pagină întreagă despre „Cetățile de foc”. (10.12.77). La 5 mai a acestui an Iulia Argatu mi-a continuat tema în „Farul nistrean”. De, era o continuitate, care n-a fost dusă până la capăt.
Sau, mai degrabă, tema nici n-a fost începută cum se cuvine. Fiindcă după ce lecturezi primul volum din trilogia memoriilor lui Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982, observi că în anii 70 – 80 noi nu făceam ziaristică nici cât un bob de grâu, așa cum a practicat dânsul până la 1954-55.
În anul 1978 am fost aproape două luni de vară la televiziunea R.S.S.M. La practica de vară, cum spuneam noi. Munca telejurnaliștilor de la noi se reducea la ”în a prezenta realitatea așa cum le-o cerea partidul comunist”. Așa stăteau lucrurile, când după prima zi de practică la televiziune, am vorbit seara la telefon cu Aurica Botezat, o tânără din orașul Leningrad, pe care o cunoscusem vara trecută la Cobâlea. Ea a stat la țară la bunicul și bunica ei pe linie paternă, iar eu veneam des de la Rezina la Cobâlea, unde mă inițiam în ale ziaristicii sovietice la ziarul raional ”Farul Nistrean”. Ea mi-a reproșat că pierd o frumoasă ocazie să văd nopțile albe și cum se deschid podurile peste Neva. Deși eram un student sărac și mai aveam pe deasupra și o timiditate de pitpalac, am răbufnit ca un vulcan. Am dat dracului redacția de informație radio și televiziune și am mers la aeroport. Am procurat un bilet la avion și am sunat la Leningrad. ”La ora 19 ajung la aeroportul Pulkovo.” Însă din cauza unor defecțiuni tehnice, sau din cauza amânării zborului pe ruta Chișinău - Leningrad, am ajuns pe malurile Nevei abia după ora două de noapte. În plină noapte albă! Acolo am făcut o mulțime de fotografii color, o rarietate pentru acele vremuri și am mers într-o zi cu Aurica la Novgorod, un oraș vechi rusesc, în care am văzut tot ce ne-a arătat ghidul grupului de excursioniști pentru o zi de duminică. Câteva fotografii au ajuns pe o pagină a revistei ”Moldova”, fără de prea multe comentarii, deși ar fi fost bine să fac un reportaj frumos, însă din prea multă modestie, m-am mulțumit doar de puținul pe care l-am realizat. Să fi avut curajul lui Gabriel Garcia Marques! Poate peste ani culegeam și eu măcar niște lauri, dacă nu și premii de valoare...
Fiindcă, dumnealui considera reportajul, genul strălucit al celei mai frumoase profesii de pe lume. Așa, pare-se, consideram și eu până nu demult.
În anul următor, sau mai bine zis, în anul 1979, pentru început, am publicat o pagină cu imagini fotografice în revista ”Moldova”. A fost ceva, care poate astăzu nu mai contează, pentru că a fost demult. Revista „Moldova” o prezenta și pe Lorina Bălteanu, care era inclusă în culegerea „Dintre sute de catarge”. Însă numărul 2 al revistei date totuși “era al meu”. Pe copertă - o vânzătoare simpatică - Nelea Ivașov în straie moldovenești, iar la rubrica fotografiază amatorii eu aveam cinci studii fotografice de prin Valea Morilor, adică de la lacul de acolo, o fotografie din Cobâlea - un pârâiaș înzăpezit, dar care susura și alte imagini. Notez că fotografile au fost alese la sugestia publicistului și scriitorului Alexandru Gromov, care semna pe alte pagini teme majore. Pe o pagină apărea Lora Rucan cu o proză scurtă, Ion Cuzuioc, medic, Iulian Caranfil interpret de muzică, Ludmila Furdui, pictorița. Toți viitorii mei buni cunoscuți, mai ales Ion Cuzuioc și Iulian Caranfil, despre care voi face un portret în vreun viitor volum cu „nume”. Pentru că tema n-a fost epuizată în anii 2008-2010. Ea rămâne încă a fi foarte bine valorificată, exploatată și iar valorificatată.
În 1979 văd în nr.3. al revistei „Moldova” prezența lui Valeriu Volontir și Simion Ghimpu, în preajma primei cărți. Era și unul Nicolae Popa, poet și el ca și Bucov, Leond Corneanu, Ion Bolduma. Despre afluentul Prutului - Draghiște și un strigăt al naturii prin Cartea Roșie relata Anatol Gujel, iar Georgeta Focșa... Da oare nu era ea acea abiturientă, care mi-a picat în caleа mea la examenul în scris de la Școala de Pictură „Ilia Repin” din Chișinău? Căci a fost și un așa moment după care am întors carul de la pictură și desen spre ziaristică. Oare, am procedat corect în acele vremuri? Când mă gândesc la toate ”realizările mele destul de modeste”, poate era mai indicat ca să urmez pictura sau silvicultura?
Mai notez că din anul respectiv Nicoale Roibu (fostul meu coleg din grupul al IV-lea), a început să scrie pentru revistă un fel de prezentări ale artiștilor. Nu erau niște portrete literare, ci un fel de două feluri, ca la moldoveni. A scris despre Anastasia Lazariuc. Părea un lucru de pionerat. Pentru că la ordinea de zi erau cronicile de la Rezina de la construcția fabricii de ciment și alte teme „importatnte” pentru acea vreme. Iar eu aveam o aventură lituaniană.Totuși în revista „Moldova” era loc și pentru Nicolae Dabija cu puncte de vedere: Cartea noastră cea de toate zilele. Avea loc revista și pentru Valeriu Turea cu secveențe din Atena. Ce păcat că eu n-am insitat cu secvențele mele din Lituania! Din Vilnius, încă de atunci... Am pierdut clipa, momentul și nu l-am mai prins nici în 2013, toamna la Vilnius. În schimb a frunctificat momentul din plin Iurie Leancă, prim-ministrul republicii Moldova, „neam” și acesta, căsătorit cu Aida Prigorschi, Aida tantei Tanea și a lui nenea Nicolae Prigorschi, născut la Camenca, pe malul Nistrului. Iurile Leancă pentru mine s-a dovedit a fi o persoană foarte distanțată, poate chiar și foarte indiferentă, un carierist care până la urmă a călcat în stăchini pentru a se duce încet-încet, păstrându-și o anumită bogăție acumulată și o popularitate care cu timpul îi va scădea până la cota zero.
Nr. 8 al revistei mi-a rămas în memorie cu Alexandru Gromov, iarăși cu Valeriu Turea, cu Victor Teleucă, Octavian Teleorman și Alexandru Roșu. Nr.9 – Anatol Gujel despre satul Socola: stânca Mărioarei. Nr.9. foarte groaznic, fiindcă pe coperta întâi era monumentul agresiv al lui Alexandru Suvoriv. Ne avertiza, ne sugera, fiți atenți pentrucă ceva peste ani va urma... În interiorul revistei publicau poezii și proză: Ion Vatamanu, Ion Bradu, iar „țara mea” era deja al lui Igor Zenin și începea de la Carpați până la Sahalin. Ce păcat că eu, totuși, n-am plecat pe insula Sahalin, pe insulele Curile, căci am avut șanse de două ori.
Răsfoiesc Nr. 9 care era mai tolerant, fiindcă pe copertă era chipul unei actrițe – Svetlana Toma, pare-se, iar în interior era ceva despre Nina Crulicovschi, interpreta, și ceva din creația Claudiei Partole, și abia în ultimul număr – Eugen Doga, compozitorul și Ion Cuzuioc în preajma primei cărți.

ANUL 1980. A fost anul venirii mele la televiziune și a plecării de la Facultate, pentru că am absolvit-o. Dar să mai zăbovim pe paginile revistei ”Moldova” din anul 1980. „Țara mea” era... Carelia. Despre ea prezenta un repotaj fotografic un jurist din Chișinău. Nume cunoscute azi: Ion Iachim, Marcela Mardare cu „Legenda pietrelor” și Gheorge Budeanu cu „Fug caii” Gică Budeanu făcea și poezie, Nicoale, sau Coliță Roibu scria despre Veronica Mihai, iar Valerie Volontir cobora sub pământ, într-o peșteră din Nordul Moldovei împreună cu geografa, cercetătoarrea Vera Verina. Nu întâmplător și persoanjele mele din cartea ”Fulgere în tunel”, (2012) au coborât tot în tunel.
Iar rubrica„Țara mea” din numărul doi, adică din luna februarie, era deja a mea. Așa era intitulată o rubrică din revista „Moldova” acelor ani. Atunci eu prezentam un reportaj din orașul rusesc Novgorod, despre muzeul sub cerul liber al Federației Ruse cu cremlinul lui, cu o catedrală Sf. Sofia, dar nu ca cea din Constantinopol. Mai făceam referințe și la niște monumente sovietice și la o moară de vânt. DE PARCĂ NOI ÎN MOLDOVA N-AM AVUT SUTE DE MORI DE VÂNT! Apropo, pare-se nu prea tare m-am avântat să lupt cu morile de vânt, ca Dumitru Matcovschi, bunăoară, care se confesa că Andrei Lupan este nedreptățit. „A fost cel mai mare bărbat al vremii sale, basarabean până-n măduva oaselor. A meritat un loc pe aleea clasicilor. Singurul dintre mohicani. Aleea clasicilor este opera lui.” (Dumitru Matcovschi, Amarele confesiuni, 2011). Iar revista Moldova de atunci mă prezenata: Valeriu Ciobanu, student la Universitatea de Stat din Chișinău. În februarie 1980 adevărat, eram student în anul V. Și Nicolae Roibu era, însă el avea rubrica lui în care îl prezenta pe artistul Ștefan Petrache. Apărea în revistă și tânărul Emilian Galaicu-Păun cu trei poezii.
Premiile revistei Moldova pentru anul care a trecut, 1979 au revenit lui Nicolae Pogolșa, Gheorghe Vodă, Valerie Volontir, pentru foto și lui Dumitru Coval, pentru reportajele sportive. Se contura ceva. În nr. 3 Ciumaiul era faima noastră, iar „țara mea” era a fotogarfului M. Potârniche, apoi în nr. 5 Mihai Roadedeal era unul în „Dintre sute de catarge”. Nu găsesc de cuviință să trec în revistă toate numerele din anul 1980. Notez doar ceea ce mi-a atras atenția mea peste ani: impunătoarea casă de cultură din satul Vadul Rașcov, un concurs olimpic la care unul dintre participanți era consăteanul meu Vladimir Onilă. Da oare unde este el acum? Nicolae Roibu despre Larisa Arseni din satul Manta de la Sud, iar JOC-ul cu Vladimir Curbet. Apoi era și Dumitru Coval, profesorul nostru de la Olimpiada de vară din Moscova. Notez astăzi că am ratat momentul cu fotografia în culori la revista Moldova. A fost o șansă, însă alte vise, alte griji, m-au abătut din cale. Poate că și da! Pentru că am avut aventura lituaniană. Însă revin la momentul angajării mele la televiziune. Faptul n-a fost unul întâmplător. Am fost repartizat acolo de la Facultate. Asta după ce am avut o colaborare fructuoasă cu redacția literată a televiziunii, după ce am scris o teză despre mijloacele artistice de exprimare în televiziune etc. Dar, mijloacele artistice atunci puțin contau. Mai importantă era propaganda, deaceea de la 8 octombrie 1980 am fost angajat redactor al Redacției de propagandă a televiziunii, ca tânăr specialist sosit de la Faculate, conform repartizării din Universitatea de Stat din Chișinău cu toată titulatura ei de atunci. Cu trecerea anilor am sesizat că din toate acestea n-a ieșit nimic deosebit. Mi-au dat o cameră în căminul radioteleviziunii, ca și Natașei, sosite din Odesa, pe care am cunoscut-o, ea fiind asistent de regizor. În acealaș cămin mai locuiau: Mariana Bahnaru, crainic la radio, astăzi artistă a poporului, Tudor Cojocaru, crainic radio, (care a decedat prea devreme), Tutor Comendant, operator de cinema, Nicu Butnaru, un foarte bun jurnalist și mulți alții.

Anul 1981. Televiziune și iar televiziune, însă puțină satisfacșie sufletească. Deaceea căutam „potcoave de cai morți” la Sanct Petersburg, adică la Leningrad și aveam intenția să plec pe insula Sahalin, la o gazetă din orașul Nevelsk. Apropo visul acela cu o scrisoare în care eram anunțat: „Vino la Nevelsk, te așteptăm. Semna redacrorul șef și încă cineva din adminiastarția orașului. Peste ani (în 1992-93) în comunitatea bahai apare de pe acele meleaguri o tânără de 14-15 ani (o japoneză înaltă) de pe insula Sahalin pe care ajung să o cunosc. Ludmila Botezatu, o fostă profesoară de limba engleză și franceză, membră a consiliului național al comunității bahai din republica Moldova, mă înțelege și chiar aranjează ca eu să plec spre Sahalin și Curile. Ori, cu alte cuvinte, eram cât pe ce să-mi realizez visul în acea perioadă, însă o dependență oarbă de o Ană din orășelul Râșcani îmi spulberă șansa pe care mi-a oferit-o pare-se chiar Cel de Sus. Peste o vreme, vai, cât de mult am regretat! Deaceea, probabil, am inventat personajul literar o japoneză, care s-a împrietenit cu Letiția Leu și au zburat împreună cu farfuria zburătoare la stejarul de la Cobâlea și acasă la Dumitru Matcovschi. Dar aceasta, deja într-o povestire fantastică, de ficțiune... Însă realitatea de odinioară a fost alta. Îmi plăcea sau nu prea, oglindeam, discutam despre idealurile acelor ani. Și nici nu observam cum totul se clatină...
Chiar de la începutul anului aveam un ciclu de emisiuni axate pe hotărările congresului al XXVI-lea al PCUS în colaborare cu niște exponenți ai ideologiei partidului. Spre exemplu la 24 martie 1981 am avut o convorbire, mai mult monolog decât... cu Ilie Blaj, doctor în științe economice. La opt aprilie de asemenea convorbiri cu I. D. Blaj, la 21.04.81 convorbiri cu A. A. Zavtur, membru corespondent al Academiei de Științe a RSSM. În acest ciclu s-a înscris oarecum bine și Nicolae Pogolșa, candidat în științe filozofice. (28.04. 81). În luna iunie din nou în cadru îl aveam pe Ilie Blaj, apoi și pe alții. Emisiunile nu erau prea interesante, însă promovau ideile partidului despre socialism, internaționalizm etc., etc. Și erau necesare regimului.
L-am invitat la una din emisiunile ciclului și pe Pavel Barbalat, pe atunci locțiitorul ministrului justiției din RSSM.
Alt ciclu de emisiuni asemănătoare era intitulat pare-se Cunoștințele sunt arma și forța noastră sau (pare-se că avea altă denumire haioasă în care în prim-plan era arma!). Aveam aproape aceeași autori, care vorbeau despre pământ, despre potențialul uman și multe altele. Vasile Mazepa ducea la Erevan niște emisiuni în limba rusă despre Moldova, iar noi îl ajutam pe un jurnalist din Armenia să facă propriile filmări, selectări din filme documentare despre realitatea noastră. I-am ajutat nu numai pe armeni, ci și pe telejurnaliștii din Uzbekistaan ca să adune un material factologic și documentar despre realitățile de la noi din țară. Atunci am avut și primele contacte bune cu oameni din Bugeak, adică cu găgăuzii. De atunci îl cunosc pe Todur Zanet, și pe scriitorul de origine bulgară Nico Stoianov și pe mai bătrânul Vâcanov. Pe la unele evenimente de la Uniunea Scriitorilor mă văd doar cu Tudor, care la început a fost Fiodor, apoi Tudor și abia acum este Todur Zanet, poet care scrie în limba găgăuză.

Anul 1982. Tot la televiziune în redacția de propagandă și din când în când în vreun ziar republican al vremii: „Viața satului”, ”Tinerimea” de odinioară cu Victor Dumbrăveanu, ”Chipărușul” cu Ion Diviza, pe care Mihai Cimpoi l-a găsit la polul inteligenței rafinate, născut la 7 februarie 1955 la Stolniceni-Lăpușna, în timp ce eu m-am născut la 2 februarie 1958 la Cobâlea, unde nu se auzise încă nici un cuvânt despre Joyce, irlandezul născut și el, tot la 2 februarie, însă în anul1882, care, ar fi fost, de-o seamă cu unul dintre bunicii mei...
Programele TV din acest an ar putea vărsa mai multă lumină, însă le trec cu vederea, pentru că în ele erau prea multe lucruri caraghioase în zilele noastre cu tot felul de aniversări a formării URSS, cu exagerata prietenie dintre popoare care, deși era promovată se clătina și ea ca și întreg sistemul. Deși, să fim sinceri, nu prea se vedea cu ochiul liber și nu fiecare om sesiza ce se întâmplă întradevăr în necuprinsa țară - URSS. Aici ași vrea să fiu de acord cu autorul capodoperei Un veac desingurătate, care a scris: ”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti”.

În anul 1983 eu sunt tot acolo, la TV moldovenească, cu Vasile Mazepa, cu Nicolae Dergaci, care și-a glorificat satul natal Hlina într-o monografie demnă de invidiat, cu Petru Craveț, Tatiana Plucci, din satul Dolna unde a ajuns și A. S. Puskin. Lista poate fi continuată cu numele lui Gheorghe Berbecaru, care era redactor-șef. Mai aveam un coleg - Constantin Ciobanu, originar din Bulboaca, Anenii Noi, Orest Melnic, Sergiu Mârzenco și alții. Însă, într-un fel eram rupt de presa scrisă. Aceasta o simțeam și ruptura respectivă nu-mi dădea pace. Ba chiar nu-mi convenea deloc, însă așa cum aveam și alte probleme, toleram situația, răbdam.
Ce fel de emisiuni realizam? Un moment, dacă îngăduiți și vă mărturisesc. Doar un moment!
Am stat și am mai cântărit toate argumentele pro și contra și am renunțat. Emisinile erau asemănătoare, propagandistice, chiar dacă mai strecuram și puțină lirică în vre-un crochiu sau reportaj despre vreun sat sau despre vreun om vrednic din republica sovietică și socialistă.

Anul 1984. Iată că în acest an săptămânalul „Literatura și arta” îmi găzduiește un prim eseu de-al meu despre satul natal intitulat „Vestigii seculare la Cobâlnea”, pagina 7. Peste un timp în „Moldova socialistă” din 12 aprilie 1991 apare încă o relatare: „Cobîlea – vetre strămoșești”. Iar în anul 2006 cartea „Cobâlea, izvoare de lumină”, care merită să fie reeditată și completată cu pagini noi, cu oameni și destine care au fost trecute cu vederea, sau n-au încăput, din anumite considerente. În 1984 aveam 26 de ani și eram umăr la umăr cu Nicolae Dergaci, cu regizorii TV Anatolii Ignatenco, Tamara Cibotari, Tamara Eșanu, Nina Lozovanu etc. Nimic părea că nu mă poate sustrage de la munca mea de jurnalist, fie și la o televiziune, care nu era destul de performantă și interesantă. Pe atunci ea era unica televiziune din republică și era privită de toată lumea. Alteceva era că, ea a fost amestecată cu programele televiziunii centrale de la Moscova, unde am fost de câteva ori, însă n-am avut acces la procesul de creație de acolo. M-am întâlnit cu mulți jurnaliști, cu crainicul Igor Kirilov, pe atunci artist emerit, doar pe la spectacolele teatrelor din capitala URSS și la casa de odihnă a Companiei de Stat pentru radio și televiziune a URSS. La acea casă de odihnă i-am cunoscut și pe alți telejurnaliști de la Moscova, care deși erau văzuți de milioane de telespectatori, nu se considerau vedete, ca cei de astăzi de la televiziunile mici din Moldova. Acolo, la Ostankino, va străluci și Larisa Verbițki, o altă colegă a mea de la televiziunea moldovenaescă, care s-a afirmat plenar la televiziunea Uniunii Sovietice, apoi și a Federației Ruse.

1985. Dacă e să arunc o privire în cea mai socialistă publicație de atunci, de televiziune și radio nu mai spun nimic, fiindcă eram acolo și cunoșteam situația, apoi anul începe cu un congres al tinerilor. Ba nu, cu o plenară solemnă a comsomolului din Moldova care au depus flori la monumentul lui Lenin. Tot atunci pentru merite pe tărâmul dezvoltării literaturii sovietice moldovenești scriitorul, poetul Valentin Roșca a fost decorat cu o Diplomă de Onoare a Prezidiumului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești. Era la 60 de ani de la nașterea poetului, nota Alexandru Negriș pe atunci un poet mai puțin cunoscut. Era și anul final al cincinalului al XI-lea, după cum titra cotidianul dat. Naistul Vasile Iovu era „de versul naiului vrăjit”, 13 ianuarie, iar eu, probabil citeam adresarea lui Constantin Cernenco către cititorii polonezi... (15 ianuarie) și Mitul Eminescu, semnat de Leonida Lari.
La 25 ianuarie „Moldova socialistă” găzduiește o corespondență despre atitudinea formală a președintelui colhozului „Kirov” A. Kubasov din raionul Cimișlia. Aveam pe atunci o „rudă paparudă” în satul Fetița, Cimișlia, care era cam tot de acolo, de lângă Gura-Galbenei. Notam că lasă de dorit munca cu tineretul, că sunt o serie de neajunsuri constatate cu ajutorul controlului norodnic etc., etc. Aveam atunci tangețe cu controlul... Și mergeam spre 24 februarie, spre ziua alegerilor. Unor alegeri echitabile, sovietice...
În ziua de 2 februarie Constantin Cernenco răspundea la niște întrebări ale unui corespondent a companiei americane, iar cotidianul „Moldova socilaistă” pe o întreagă pagină 3 marca 100 de ani de la nașterea lui M. V. Frunze. Totodată nu era lipsă candidatul poporului Vladimir Curbet în mijlocul artiștilor ansamblului „Joc”.
La 12 februarie Vasile Nastasiu îl omagia pe poetul Petru Cărare, iar la 14 februarie Spiridon Vangheli, laureat al Premiului de Stat al RSS Moldovenești consemna 50 de ani de la nașterea poetului Grigore Vieru. Iar Vasile Trofăilă înșira cuvinte de laudă despre comuniști. (MS. 19 februarie). Și Arhip Cibotaru rotungea 50 de ani. El era comparat „aidoma stejarului viguros” de către Pavel Ababii, președintele comitetului executiv al sovietului sătesc Cobâlnea, Șoldănești. „ Aidoma stejarului viguros, poetul își vrea poezia cu rădăcinile împletite adânc în solul Patriei. Ne bucură legătura strânsă a operei sale cu satul natal și oamenii lui,” nota atunci domnul Pavel Ababii, care de altfel era un om bun, un filolog și istoric de profesie.
Dar, a trecut și 24 februarie. Alegerile în sovietul suprem al URSS, Federației Ruse și în sovietele locale au rămas în urmă. Cu ocazia lor (alegerilor) am făcut și eu vreo câteva schițe de portret la televiziune. Despre niște candidați. Doream, probabil ca să vină, în sfârșit, și primăvara!
Numai se sfârșește Festivalul „Mărțișor- 85” că vine vestea de la Moscova precum că începe perioada lui Mihail Gorbaciov. El a interzis alcoolul pentru un popor care niciodata nu s-a trezit din betie cronica. El a initiat restructurarea. Iar eu... Constatam doar ce ne-a adus din primele zile de martie primăvara anul 1985. Poporul care nu s-a trezit din betie, chipurile l-a deplâns pe Constantin Cernenco. La noi, la Chisinau in acel an poetul Liviu Damian împlinea doar 50 de ani. La 16 martie despre creația lui: Ion C. Ciobanu, H. Corbu. I. Popovici și alții. Nu a fost dat uitării poetul Dumitru Matcovschi. (M.S. Din 24 martie, 1985). La 1 mai mulțimile au ieșit la paradă cu urale și cu o bucurie afișată pe fețe. Primăvara anului 1985 a intrat în casele oamenilor. În acea primăvară academicianul Nicolae Corlăteanu împlinea 70 de ani. Și flori de măr... Parcă atât vreau să spun. Ajunge! Vara a fost călduroasă, iar spre toamnă a fost deschisă noua clădire a școlii din satul Mereni, Anenii Noi despre care voi scrie un reportaj abia în anul 2011 sau în 2012... În săptămânalul „Făclia”. Iar la început am avut un reportaj la televiziunea moldovenească cu participarea din studio a autorităților locale, pare-se, că a venit Valentin Oglindă. Am avut câteva schițe de portret din satele găgăuze despre scriitorul Nicolae Baboglu, despre satele Congaz, Beșalma și alte localități. Despre o mamă cu mulți copii am publicat o schiță în ziarul ”Molodeji Moldavii” – schița-crochiu ”Mati” adică Mama. (20. 05. 1986).
La televiziune am făcut o schiță de portret despre Ion Oboroceanu din raionul Cimișlia, pe atunci Erou al Muncii Socialiste, candidat pentru alegerile de deputați în Sovietul suprem al RSSM. Aceasata, desigur în preajma alegerilor. Fiindcă cu ocazia altor evenimete ale timpului i-am avut ca oaspeți și pe Ivan Cojedub, de trei ori Erou al URSS, pe unul Gheorgii Recikalov, de două ori Erou... și general sovietic de aviație.
Au fost și emisiuni despre sovietele noastre locale cu exemple din raionul Taraclia, unde era președinte Pavel Dubalari, un pământean de-al meu de prin apropierea Floreștilor, am făcut crochiuri televizate și despre pământenii mei din kolhozul Tkacenko, (localitatea Cobâlea) raionul Cerenenko, fiindcă Șoldăneștii au fost rebotezați de unii zeloși în Cernenko.
Alt ciclu de emisiuni, care îmi aducea o anumită satisfacție, era ”Ecranul controlului norodnic” cu domnul Petru Țap, cu alți funcționari de la instituția republicană din acea vreme.
În anul dat Chiril V. Jingan sau Jigan împlinea 60 de ani. Dumnealui era șeful la Resurse Umane, sau la cadre cum se spunea atunci. Colegii îl felicitau, felicitări merita și Ion Iachimov, Ion Prigorschi și alții care erau la vârste onorabile și frumoase. Iar eu, incredibil, dar adevărat, făceam crochiuri despre oameni și colective de oameni din raionaele Briceni, și altele, despre delegați, despre cei înaintați să ne reprezinte la Congresul al XXVII-lea al PKUS.
La nouă aprilie, ora 19 și 55 începea o nouă emisiune din ciclul ”Cunoștințele sunt arma și forța noastră”, prezentator, Tudor Tabunșcik sau F. Z. Tabunșcik, că tot acolo ajung. Recunosc că atunci cu Tudor Tabunșcik nu prea am discutat despre Metamorfoza lui Franz Kafka și nici despre romanul lui Haruki Murakami Kafka pe malul mării...

Anul 1986. Nu ar fi adevarat sa spun ca a venit un an fără de mari schimbări. Poate pentru unii n-a fost, insa de fapt din anul acesta s-a inceput sfarsitul.... Iar la televiziunea Moldovei a venit poetul Victor Teleucă, însă dumnealui n-a fost invitatul meu. Au mai fost Valentin Clobuțki și Larisa Tarasenko. Între timp șef la propagandă deveni Mihail Vladimir Strătan, un comunist care șchiopăta, pentru că avea o problemă la un picior, dar era calm și liniștit la prima vedere. Însă dumnealui nu mi-a prea plăcut, poate, că nici eu lui nu i-am plăcut, fiindcă n-am făcut cine știe ce reportaje sau emisiuni mai bune decât până a devenit el șef. Am contribuit și eu la realizarea unor emisiuni în limba găgăzilor și a bulgarilor din Moldova, care atunci începeau a se trezi și ei ca etnie. Emisiunea înființată practic de mine, însă aprobată în colectiv și de comitetul central al partidului, în care exista și o secție specială, s-a numit, a fost intitulatată: ”Pe unda Bugeakului”. Așa se numea ciclul pe care l-am început ba cu o regizoare: Valentina Belețkaia, ba cu doamna Tamara Cibotari și chiar cu Larisa Zinovieva. Ei, dar...în anul dat, poate, am fost și în concediu cu fiica Mihaela și cu soția... Am stat în Crimeea în orașul Eupatoria, la un sanatoriu. Acolo am ajuns cu o navă maritimă numită ”Cometa” care a ieșit din portul maritim Odesa al Ucrainei și a ajuns la Eupatoria, apoi a plecat la Sevastopol și la Ialta. Atunci am vizitat pentru prima dată și orașul Ialta. Nu am ajuns, n-am călătorit chiar peste tot, pentru că n-am avut timp pentru toate destinațiile și orașele demne de văzut. Și așa cum am fost un pic turist în Crimeea, la sfârșitul anului pare-se că m-am transferat în redacția de programe cinematogarfice, la doamna Maria Veliksar și domnul Petru Stănilă, un omulean în etate, energic, exigent, dar zgârcit, care nu prea a vrut să-și împartă experiența sa vastă, așa cum am așteptat eu.

1987. Din acest an am păstrat o fotografie cu tot colectivul redacției de programe cinematografice. În imagine Maria Velicsar - șefa, Svetlana Mosova, cea mai activă și cea mai tânără, cu domnul Petru Stănilă, veteranul, omul cel mai în vârstă din acel colectiv. În altă imagine sunt cu regizorii de cinema Emil Loteanu și Elem Klimov, belarusul, care a fost președinte al Uniunii Cineaștilor din URSS. An în care am realizat un serial de emisiuni cu cineaștii moldoveni, în special cu documentariștii Dumitru Olărescu, cu Vlad Ciurea cu Florea, un cineast bun, maestru al imaginii, care s-a cam pierdut din vederea noastră peste un timp. Iar tema singurătății de amplă rezonanță încă n-a venit. Pentru mine. Iar Gabriel Garcia Marquez deja o aboradse și o realizase în celebrele sale romane: Un veac de singurătate și în Toamna patriarhului.
Cu părere de rău, în acești ani de muncă la televiziune, nu era tendința de a ne ocupa de subiecte spectaculoase, care ar avea o mare priză la telespectatori. La unele ziare era altfel... De pildă, la Literatura și arta.

1988. An intresant. La 30 de ani m-am despărțit de televiziune, când nu era cazul să mă despart. Era doar începutul anului și era ziua a 19 din ianuarie 88. Magica cifră nouăsprezece mi-a jucat într-un fel festa, m-a făsut să ”ies din timp” pentru o scurtă perioadă. Apoi am început să muncesc la Secția de filosofie și drept, sectorul studierea opiniei publice, cu pseudosavantul Andrei Timuș, unde era și istoricul Valerii Klimenco. Președintele academiei era academicianul Jucenco, iar directorul Secției dl Alexandru Roșca, unul din autorii câtorva emisiuni televizate ale redacției de propagandă. Vă imaginați! Împreună cu o Elenă, că multe Eelne au fost, am mai publicat în revista „Femeia Moldovei” o analiză despre un studiu sociologic. Și cam atât. Ba nu. Au mai fost niște ieșiri sporadice în unele publicații din republică. ( În ”Vocea poporului” de pildă – un interviu). Dacă nu erau sporadice, ci permanente, ieșea ceva durabil, dar așa...
Așa și nu prea am ajuns la Dumitru Coval, profesorul care m-a înțeles și m-a tratat părintește, angajându-mă la Facultate, de unde eu, cu o tânără absolaventă cu numele Inna Litvak, am plecat, ca să lucrăm la redacția unui ziar mic de tiraj al AP. ”Alfa” din Chișinău, sau mai pe înțelesul tuturor – la fabrica de producere a televizoarelor. Eu am fost redactor, ea corespondent și corector, mai ales la textele în limba rusă.
Pe atunci rector al universității era Gheorghe Rusnak, fostul profesor de istorie al Partidului Komunist al URSS la universitate, care mi-a pus la timp și o notă. Și nu numai mie, ci și lui Viorel Cibotaru, Ion Diviza, Ion Gurău... La toți ne-a pus; câte un cinci, câte un patru... După cum reușeam să-l convingem că cunoșteam istoria partidului.
Anii 1989-90. Anul lui 31 august 1989. Cercetam opinia publică la Academia de Științe. Tare o mai cercetam! Despre aceasta dădeam de știre în revista „Femeia Moldovei” nu țin minte în care număr și în „Sovietskaia Moldavia” din 21 aprilie 1989: „Mî ne hotim vrajdebno molciati,” adică nu vom sta și vom tăcea...
Mai stau și mă gândesc la începutul modestei mele activități la USM, la Facultatea de jurnalistică cu profesorul Dumitru Coval, cu Silvia Grosu și Constantin Marin, care va ajunge decan apoi și președinte al companiei Teleradio Moldova. Zgârcenia moldovenească...

1992. Ziarul „Curierul de seară” – 4 noiembrie, S.A. „Alfa” la târgul internațional din București. Eram redactor al ziarului de tiraj de la A. P. „Alfa” din Chișinău. Mai împroșcam culori în ziarul respectiv despre vizita președinților Mircea Snegur, Ion Iliescu la S. A. „Alfa” din Chișinău,(8 august 1991- 28 mai 1992), despre șantierul de construcție în ajun de sărbătoare, (decembrie 1992). La „Alfa” eu îmi aduceam obolul la fortificarea poziției directorului general Dionisie Antocel. La ce îmi mai aduceam obolul, nu mai țin minte, adevărat este că de la ”Ecranul” Asociației de producție a televizoarelor ”Alfa” am fost transferat tocmai la ziarul ”Vatra străbună”. Dar, nu pe mult timp. N-am prins rădăcini în solul fertil al gliei strămoșești de prin părțile Râșcanilor. Mai degrabă munca mea de acolo îmi părea un exil din Chișinău, decât o întoarcere la vatră, la glie și moșie. Și totuși surghiunul pe termen scurt a fost: a) o evadare din capitală pentru a mă întoarece, b) o favoare a stelei ocrotitoare sensul căreia nu l-am înțeles la timpul potrivit. Datorită ei am înțeles peste un timp cum este țara în care mi-a fost sortit să trăiesc la loteria lumii. Arborele meu avea deja rădăcinile nu doar în pământ, ci și în cer, cum am afirmat mai târziu, într-o poezie, observată și netrecută cu vederea de către doamna Lidia Grosu, cercetător literar, poetesă și persoană născută și dumneaei în acelaș an - 1958.
**
1993. Încep să colaborez mai fructuos cu cei de la ziarul în limba rusă „Nezavisimaia Moldova”. La început am avut o abordare a temei ecologiei cu Arcadie Capcelea. De fapt, în acel an de la 2 februarie eu am fost angajatul ziarului raional de la Râșcani „Vatra străbună”. Cum am ajuns acolo, este o altă poveste. Și povestea aceasta, a mea, are unele tangențe, are asemănări cu retragerea, ori mai bine zis, cu exilul poetului Petru Cărare la Telenești. Cu deosebirea totuși, că eu încă nu editasem nicio carte de satiră și umor, de parodii usturătoare ”Săgeți”, ci doar înțepasem unele persoane sensibile. Mult mai târziu voi avea și eu ”Fulgere”, adică, Fulgere în tunel și ”Opt puncte” în care extraterestrul mi-a șoptit ceva. A spus încet despre Rusia lui Putin. Și mi-a mai mărturisit ceva despre folosirea materiei din ”Gaura neagră a Universului”, capabilă să absoarbă și să anihileze tot armamentul rusesc de temut, inclusiv și armele lor atomice; rachetele intercontinentale, cât și cele obișnuite dotate focoase nucleare. Pe unde vor trece armele extraterestre, ca niște tornade uriașe cu materie neagră, nimic nu va rămâne în urmă, ci doar scoarța pământului rasă și ea până la adâncimi de vreo 200-300 de metri. Acestea, după cum se poate înțelege, peste vreo 20 – 21 de ani...
Iar atunci, în ziarul „Nezavisimaia Moldova” am avut: la 31 iulie: „Bahai govoreat ob iscustve mira”, adică reprezentanți cultului/religiei Bahai vorbesc despre pace, apoi la 27 august – „Stanem vdvoine bogace, znaia iazik stranî v kotoroi jivem”... Adică a fost un crochiu despre soția unui medic ginecolog care lucra la magazinul universal central. Desprea ea – Zulfia Sărătilă am notat câteva rânduri și în cartea mea Nume și lume, Editura „Pontos”, 2008. Spuneam că peste ani privesc crochiul cela cu zâmbete pe buze. Pe bune. Multă apă s-a scurs pe râul Nistru, iar alții, mai încăpăținați decât Zulfia Sărătilă, nu vor să cunoască și chiar nu ne cunosc limba română.
Lumea bună în luna august se despărțea de poetul Ion Vatamanu. Iar colegii mei de la ziar prezentau locuri demne de vizitat – Țipova, apoi eu pe aceeași pagină cu Nicolae Dabija aveam creionarea nominalizată despre doamna Zulfia din Râșcani, care ne-a invățat limba. Pe pagina data mai era o foto cu poetul Ion Vatamanu. Toate acestea erau plasate cu ocazia zilei de 31 august, fiindcă marcam sărbătoarea numită atunci prea simplu și totodată aiurea - „Limba noastră”. Însă care limbă nu se spunea.
Am avut pe prima pagina și un reportaj despre pâine: „Hleb...” sau pâinea de toate zilele. A fost mai degrabă o corespondență despre Asociația de producere „Franzeluta”, apoi o informație despre un oaspete din SUA Antonio Verderosa, etc., etc. (22 septembrie). Aveam la acea redacție și destui concurenți. Unul era Veceslav Borodaev, altul Mihail Dreizler etc., etc. Fiind de la sat, eu scrieam despre problemele satului, adica ale oamenilor de acolo, din raioanele Orhei sau Ungheni, bunăoară la 20 octombrie, (pagina 2). Concurenții mei pe pagina a treia și de pe celelalte erau: Marina Bajutina, Vladimir Dubovoi. Ei erau cu alte probleme, cu ale lui Smirnov la Tiraspol, cu ale...unor cardiologi. În luna octombrie și în alte luni eu mai semnam cu pseudonimul Kobâleanski pare-se că ceva despre prognozele de toamna ale oamenilor de la sate, (din diferite sate). Pe pagina dată, Alexandru Havronin, un interfrontist se lamenta cu o harta a minorităților sau etniilor. Iar Mircea Snegur mergea la mănăstirea Hăncu. La 10 noiembrie afirmam: „Este greu sa trăiești la țară fără dragoste”, adică „Trudno jiti v derevne bez liubvi”. Erau niște crochiuri despre oamenii de la sat. Textul se începea pe prima pagină și continua pe a doua. Făceam niște constatări, niște analize economice – sociale. Am publicat-o și pe Olga Karaman, membra comunității Bahai din municipiul Chișinău. (11.11.93). Erau și alte relatări ale corespondenților netitulari. La 25 noiembrie apare un fel de opinie – Atunci când cad stelele...
I-am redactat o relatare de-a lui Eugen Gheorghița despre oamenii de la sate. (30.11.93). La 30 noiembrie titram: ”Austriecii sunt gata pentru colaborare. Da noi? Era un fel de post scriptum dupa o prezentare a utilajelor agricole de la o expoziție, de la întâlnire cu reprezentanților businesului.
În luna decembrie îmi apare primul crochiu despre oamenii din partea sudică și gagăuză de pe la Comrat mai departe de Cimișlia. (09. 12. 93). Tot în decembrie o corespondență scurtă despre drepturile omului (14.12. 93), bineânțeles, în prima pagină. Era ultima lună a anului. Era și frig, iar la sate era mai trist ca altădată. La 18 decembrie notam ceva despre o premiera la Opera Națională (p.3). Iar Prezidentul/președintele Republicii Moldova, dl Mircea Snegur adresa felicitarea sa cu ocazia Anului Nou 1994. După aceasta eu nici la 15 ianuarie, nici la 17, ci abia la 25 ianuarie apar cu un crochiu despre mamele din Ciadîr-Lunga, Cimișlia, Chișinău. (a se vedea p.3 a cotidianului ”Nezavisimaia Moldova”).
Între timp se apropia campania electorală - 2004. Liste, liste cu candidați... Scriitorul Ion Druță cu „domul” lui, adică cu „Casa noastra – republica Moldova”. Ziua mea de naștere a trecut neobservată. În paginile ziarului de limbă rusă apar mai des Cârlanii și Mârla... Nu vreau să vă spun cu adevărat tot ce doresc, fiindcă este urât, însă numele lui Sergiu Fandofan, a lui Vladimir Dubovoi și a lui Boris Marian cu „Cherchez la femme!” este prezent în ziar la 17 februarie 1994. Apoi apare și numele lui Dumitru Moțpan, Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, care în timpul când eu am lucrat o lună de zile la ”Nistru” din Camenca, dumnealui era acolo prim-secretar al CR al PKM. Despre poetul Andrei Lupan, scrie Nicolai Savostin. În jurul meu erau numai KGB-iști, care mă turnau. Îmi dau seama: „Gata, nu mai am ce face la „Nezavisimaia Moldova”!
Totuși, dacă n-am avut ce face, mai apăream în paginile ei cu niște titluri stranii: „Bahai govoreat”, la 30 septembrie, iar la 14 septembrie „Hleb naș nasucinîi”, și „U sosedei zabotî odni i te je”, 20 octombrie, și cu alte relatări din diferite localități rurale. Tot în anul 1994 am tipărit la o publicație deochiată „Viața conjugală și nu numai...” Să eliminăm tot ce este negativ din firea noastră. Altă publicație, care a dispărut, „Europa-info „ mi-a găzduit alte articole. De pildă în nr. 45 din 1994 despre trandafirii iubirii lui Baha,u,llah în rusă ”Rozi liubvi Bahaullî i ne toliko. Pe pagina a 14-a, fiindcă pagina 13 era despre autorii incluși în ”Dintre sute de catarge”: Steliana Grama, Eugenia Bulat și unul Mihai Vaculovschi. Cotidianul „Nezavisimaia Moldova” îmi găzduiește un articol la 25 octombrie 1994 intitulat „Prazdnik Mirzi ali Muhammada – Bab”. În suplimentul „Fermierul” o relatare despre țăranii din raionul Ungheni, despre problemele unora din satul Peresecina, Trușeni... Analizate sau măcar recitite peste ani de zile, toate reporatjele mele, relatările de odinioară îmi trezesc un surâs sarcastic: iată despre ce am scris și eu! Dacă citeam mai mult, poate că scrieam mai bine, sau mai știu eu?

1995. Notez că în această perioadă am avut o colaborare fructuoasă doar cu suplimentul din ”Nezavisimaia Moldova” intitulat „Fermierul”, care era finanțat/spriginit de un program al SUA în Moldova”. Spre exemplu: „Fermierul” nr. 6 din 28 septembrie, 1995 - despre niște țărani din Cobâlea. Era de fapt un mic reporaj despre câțiva pământeni de-ai mei, foști colegi, născuți și rămași să trăiască la țară. Apoi altă relatare în nr. 10 din 23 noiembrie. Într-o revistă de bulevard, care degarbă a dispărut, am avut un articolaș intitulat „Vozvrașcenie vampira”, adică întoarcerea Olgăi pe care o vedeam ca pe un vampir. Au mai fost și alte relatări răzlețe în „Europa-info” nr. 2 din anul 1995 și în nr. 5 Ataka XX veka, despre Alexandr Marinesko, care au dispărut în negura vremii. Îmi pare rău că la timpul cuvenit, în 1995 n-am avut Dicționarul persoanjelor literare ale lui Ion Creangă, Dostoievski de Valeriu Cristea, din Iași sau măcar volumele lui Ovidiu Drimba Istoria culurii și civilizației, și scriitori, cărți, personaje. Că dacă ași fi avut și alte cărți foarte bune, ce ași fi făcut? Poate le citeam, și scrieam și eu mai bine!
În această ordine de idei notez că în anul 1995 întradevăr am însăilat în grabă o pagină întreagă de ziar despre Alexandr Marinesko. Publicația de atunci – ”Europa-info”, care mi-a găzduit scriitura mea, a dispărut. Iar eu atunci am dorit să fiu pe val, însă am nimerit sub val sau ca nuca în zid. Am greșit și cu aprecierile și cu atitudinile, însă nimeni nu mi-a spus nimic, pentru că, probabil, nici colegii de redacție nu cunoșteau adevărul despre ”fapta eroică” a lui Marinesko.
Mi-a făcut un reproș doar ziaristul Iurie Balan, dar și el după ce a apărut articolul în ziar. Nu am prea fost perseverent și n-am aflat adevărul nici mai târziu, fiind la publicația ”Luceafărul”.
M-a luminat cu adevărat doar cartea prozatorului, laureatului Premiului Nobel pentru literatură (1999) - Gunter Grass, intitulată în română ”În mers de rac”, (2002). Însă această deșteptare, ”deschidere a ochilor” s-a întâmplat abia în anul 2015, după ce am împrumutat cartea de la biblioteca publică ”Onisifor Ghibu” din Chișinău. De ce n-am căutat-o mai devreme? Poate nu mi-a ajuns răbdare sau n-am avut timp, pentru că și când am fost în relații mai bune cu scriitorul Dumitru Crudu, mă ocupam mai mult cu fleacuri demne de niște ”Covoare moldovenești” da nu cu lecturi serioase. Mai rău însă, este altceva: anume atunci am plasat pe internet niște opusuri, scriituri despre Marinesko pe care ar fi cazul să le retrag de pe web. Site. Este mai simplu să le retrag, decât să încerc să vărs lumină la această temă. Dar, ajuns până aici, prefer mai bine să vărs lumină. Pentru că, atâta timp, cât n-am cunoscut adevăratele împrejurări ale scufundării navei ”Wilhelm Gustloff” am fost un captiv al propagandei sovietice și consideram, ca și alții, că Alexander Marinesko ar fi torpilat și scufundat o navă maritimă militară a Germaniei naziste aflată în război cu URSS. Dar, de fapt... Ce a fost într-adevăr ne explică Gunter Grass. Au fost filmate și câteva filme. Însă, nici unul dintre ele n-a avut audiența și popularitatea filmului despre ”Titanic”. Așa s-a întâmplat că în vreme de pace în 1912 vasul Titanic se scufundă, străpuns de un iceberg/aisberg cu 1. 500 de persoane este cunoscut de toată lumea, iar nava ”Wilhelm Gustloff” cu circa 9. 000 de persoane la bord, în majoritate femei și copii se afla într-un con de umbră timp de câteva decenii.
Din cauza aceasta, dar și din intenția propagandei sovietice de a ascunde adevărul, s-a creat un alt ”mit” despre drama din 30 ianuarie 1995 din apele foarte reci ale Mării Baltice. Astfel scufundarea navei ”Wilhelm Gustloff” (supranumită ”Titanicul german”) de către trei torpile lansate de submarinul sovietic S 13 trece drept cea mai mare catastrofă umană din istoria navigației civile. Comandantul submarinului fusese căpitanul Alexandr Marinesko, ofițer în flota sovietică a Mării Negre, al cărui tată era român din Basarabia.
Pentru actele sale de ”vitejie” el a fost ”santificat” post-mortem, devenind Erou al Uniunii Sovietice. Spre deosebire de adevăratul ”Titanic”, a cărui tragedie a alimentat rafturi întregi de bibliotecă și a generat nenumărate variante cinematografice, așa-zisul ”Titanic german” pare să fi fost dat aproape complet uitării după ce a fost torpilat și scufundat în noaptea de 30 ianuarie 1945. Doar în 1959 a fost realizat un film intitulat Noaptea se lasă peste Gotenhafen (cum se numește portul de unde ”Wilhelm Gustloff” a pornit în ultima sa călătorie). Eu habar n-avem despre acest film. Din apele încă tulburi și foarte adânci ale istoriei celui de-al doilea război mondial și al trecutului nazist, Gunter Grass s-a încumetat să scoată în sfârșit la suprafață tragedia navei ”Wilhelm Gustloff” , uzând de instrumentele inefabile ale literaturii. Iar eu prin aceste câteva rânduri, mi-am făcut pocăința. Cam târziu, pare-se, dar bine că, totuși, am ajuns să recunosc, că am greșit, și că am scris și eu ceva, fără să consult și alte izvoare!

Anul 1996. Continuu să colaborez cu ziarul de limbă rusă „Nezavisimaia Moldova” și cu suplimentul „Fermierul”. A se vedea: (18. 01. 1996 – „Truden hleb da svoi”, o corespondență din raionul Cimișlia despre țăranii liberi care cresc pâine. Apoi încep să mă public în ziarul „Luceafărul”. Unele articole din „Luceafărul” sunt menționate și în Cronica presei pentru anul 1996, de pildă: în data de 31 octombrie despre unele probleme ecologice, electorale etc. Despre Elena Alistar, 28 octombrie, sau despre Festivalul de muzică corală, în „Luceafărul” din 22 mai. Însă mai bine despre toate în ordinea firească, adică de la începutul anului dat.
La 9 februarie apare primul numar al „Luceafărului”. Este publicația PRCM. Ion Gonța, era redactor-sef, Chirilă Vaculovschi - adjunct. Echipa redacțională la început a fost cu Leonid Smolnițchi, Valentina Stoica, Constantin Mardare, Parascovia Gonța și Liuba Barac. Adresa: Vasile Lupu, 23. Iarași despre limba de stat din R. Moldova – Anatol Ciobanu, membru-corespondent al AȘM, profesor universitar... Mircea Snegur afirma: Nu mai pot tolera actuala stare de lucruri de la noi... (2 aprilie, 1996). Nici eu. Însă abia la 21 mai – prima rândunică, adică prima mea publicație despre Monumentul păcii. A mai fost și primul interviu cu Arcadie Capcelea, în ”Nezavisimaia Moldova”, (5. 06.96.). Apoi la 6 iunie „Cu frica lui Dumnezeu”. De la Cobâlea au venit oamenii la Chișinău să protesteze. Și la această publicație eu mă axez pe viața satului. „Acum încotro, codreni din lunca? „ era titlul din 20 iunie, 96. La 25 iunie 1996: „Ne îndeletnicim cu număratul”. Apoi pe 4 iulie „Oamenii se simt frustrați”, „Datoria unui președinte puternic în viziunea Anetei Barbă”. (27.07). Iată cu ce am început! Am avut și un articol, care mi-a creat mai multe probleme. Acesta s-a numit „Scăpați din strânsoarea despoților locali”. Un articol din raionul Anenii Noi, după o călătorie cu președintele local al partidului. Au mai fost de acestea după alte deplasări la fața locului. Din raionul Drochia, bunăoară, din Leova. Articole mai pozitive și mai optimiste am semnat din satul Zaim, Căușeni, din alte localități. Și așa până la sfârșitul anului dat. În 1996 am avut o colaborare și la „Nezavisimaia Moldova” pe 4 aprilie, în luna februarie, dar acestea au fost nesemnificative. Însă locul principal al meu a fost la „Luceafărul” din mai 1996, până în 1997, 1998 și 1999. Din anul 1996 sunt membru al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova, cu carnet de tip nou nr. 918.
Așadar, anul 1997. În ianuarie vin cu o mică agendă a teatrelor, referința era la teatrul „Satiricus”. Eram dispus să scriu și articole despre filme, dar... Din anumite motive, pe care le-a cunoscut numai Ion Gonța, a apărut o pauză. Munca ca atare a fost reluată în luna aprilie. De la Biblioteca Națională am venit cu o constatare și o confirmare a unui adevăr. Totodată în publicația „Patria tânără” din 26 aprilie am publicat un reportaj care anunța că „La Chișinău a poposit Ștefan Popa Popa,s.” Iar în „Luceafărul” aveam „Un stejar pentru dăinuirea limbii române” (15 aprilie), la 17 aprilie întrebam: „De ce lupii au blană”.
Am avut și un interviu scandalos cu Nicolae Bujor pe teme religioase, și cred că mai bine făceam, dacă tăceam și nu insistam să promovez niște idei străine. Spuneam și mai repet încă odată: nu-mi plăcea interviul și mai ales, cel care nu-ți aduce nico satisfacție. E rău de tot când îți zburdă caii... Iar Eva sălășluiește în pisică. Pisica însă, nu se afla nicăeri, după cum afirma G. G. Marquez. Iar dintre textele mele mai bune au fost: „Paiul de care ne ținem” și „Festival internațional de muzică corală cu „Lăstărel” (22 mai, 1997). Apoi la 27 mai: „Marș afară din spital!”, „Neclintitul Dumitru Moțpan e totuși român!” (5 iunie, 97). Nu-mi face plăcerea să reproduc toate titlurile de atunci. Le reproduc, totuși doar pe unele: „De ce moldovenii trăiesc rău”, „Unde-i unul nu-i putere”, „Eliminând disensiunile”, „Umăr la umăr” și altele. În acea perioadă am fost și în regiunea Kirov, unde tot am publicat ceva în „Kiroveț”-ul lor local. Mai pe scurt: „Ca în fosta uniune” (2 octombrie). Iar în octombrie „Lumină din Tibetul înfloritor.” La 23 decembrie „Miracole în Basarabia victimizată”, o recenzie la o carte a poetului Grigore Vieru, retipărită și în România, la Iași. La noi, în „Literatura și arta” și în „Luceafărul” despre Elena Alistar, despre care este consemnat și în „Cronica presei”, volumul 10, anul 1997. Tot atunci în „Luceafărul” întrebam: „În ce țară a venit Toto Cutugno”, fiindcă l-au adus la Chișinău rușii și el credea că tot publicul de la noi este unul rusesc. Realități din sec. XX, mai bine zis din anul 1997. Care, de altfel, se vor perpetua și în alți ani din secolul XXI.
Anii 1998 - 2008. În anul 2008 îmi editez cartea „Nume și lume”, iar în 1998 fac doar ziaristică. Numele meu poate fi găsit în paginile săptămânalului „Luceafărul”,în „Mesagerul”, de pildă a se vedea nr. 33 din 4 septembrie 1998: Axiome în discuție. „La 31 august, un călător francez mărturisea...” în ziarul „Țara” și „Medical-info”, un fel de gazetă pe teme de medicină. Numele meu atunci era Valeriu Ciobanu. Mai târziu – Valerian Ciobanu. Și chiar Valerian Ciobanu-Vieru. În (Popas în Valea Adîncă și Potop din senin).
La începutul anului, în numărul doi din 13 ianuarie 1998 public „Trandafiri pentru Petre Teodorovici” ca peste două zile să „caut trandafiri” și pentru tata... Abia la 27 ianuarie scriu ceva despre campania electorală, care demara. În luna mai am scris și despre un Festival Național de teatru, mi-a ieșit un mic crochiu despre un ostaș în „ultima lui vale”. Pare-se la 7 mai.
La 4 iunie 1998: „Nu mai este dulce apa de izvor...” și „O economie în derivă”. La 9 iunie – Mihai Panfile: Voi impulsiona reformele, apoi „Cu autocarul... la cărat aer”, „Ricchi e poveri” la Chișinău, „Vinul nostru pe piața SUA” ( iunie 98) și „Un stejărel pentru dăinuire”. În „Țara” din 25 august 1998 ”Mare-i jalea în Valea Flămânzii, Șoldănești unde... bătrânii se sinucid”, semnez Valeriu Delacobâlea, apoi la 25 septembrie „Foc de artificii la „Moldexpo” și „O tristețe se lasă peste sat...” la 2 iulie 1998 în „Luceafărul”. La 13 noiembrie 1998 apar cu o relatare în ziarul de limbă rusă „Nezavisimaia Moldova” despre problemele fluviului Nistrului pe pagina a doua. La 18 noiembrie 1998 în „Libertatea” – „Bobocii de la Moldexpo” și ceva despre nunțile din perioada de toamnă. Pe 25 noiembrie am o pagină tematică, iar la 23 decembrie „Moș Crăciun vine în republica Moldova cu hotare penetrabile. Mai este și „Mediținskaia gazeta”- Medical-info – Un oculist ce ne bucură vederea și altele. În toamna aceluiaș an a apărut culegerea de articole intitulată Problemele conservării biodiversității din cursul medial al fluviului Nistru, „Biotica”, 1998. Eu la pagina 188 în limba rusă: „Vse reki na Planete”... ceea ce în limba română ar fi „Toate râurile pe pe Planetă se află într-o singură țară...” Tot în anul 1998 despre medicul Lucia Gâțu. Un interviu cu oftalmologul principal al Asociației medicale Buiucani. În luna septembrie, 1998. Din anul dat eu încerc să mă teleportez tocmai în anul cu trei zerouri, adică în anul 2000. Un an controversat. An în care „Jurnal Național” de la București a încercat să intre pe piața mediatică din republica Moldova cu reguli de acasă. În rezultat au suferit un eșec total, un fiasco. Eu am încercat să colaborez cu dânșii. Mi-au pregătit, adică mi-au plasat un reportaj de-al meu cu fotografii din satul natal Cobâlea, (11 aprile, 2000, nr.25 pare-se). În plină vară – 20 iuilie – Troița de la Florești. „Jurnal de Chișinău”. „La 28 iulie 2000 la Florești a fost sfințit un cimitir al ostașilor români... O foto de la fața locului. La eveniment am mers împreună cu regretatul Gheorghe Ghimpu, cu profesorul Ion Buga, cu alți patrioți ai neamului. Dar în iarnă am mers la Taraclia. Am relatat în „Glasul Națiunii” (02.02. 2000) despre o „Viforniță roșie” și despre „Românii risipiți prin lume”, două pagini. Un început de ceva, care s-a vrut a fi continuat, dar n-a fost. La 31 august 2000 o relarae „La curtea de Argeș” și altele în ziarul „Național”. Această relatare veni după ce am vizitat Curtea de Argeș, unde am intrat în mănăstirea Meșerului Manole pentru a fi, pentru a mă apleca asupra plăcii din marmură pe care erau scrise aproximativ următoarele cuvinte: ”Aici sunt înmormântate două persoane regale: Regele Ferdinand și Regina Maria a României”. Așa era scris, pare-se. Mai am de adăugat că Regina Maria a fost prima personaliate regală care a acceptat religia Baha,i despre care cunoșteam câte ceva încă din anii nouăzeci. A mai fost o fază pe care nu prea vreau să o evidențiez, însă a fost adevărată. În anul cu teri zerouri am fost corespendentul publicației ”Glasul Națiunii”. Deaceea este firesc ca la 13 decembrie 2000 să titrez: „Stejarul multisecular stă în picioare”. O fotografie a mea și o pagină întreagă. În „Glasul națiunii”. Intram în polemică cu Nicolae Roibu care fără să știe a scris, a dezinformat cititorul publicației la care el era angajat. Iar eu... eu am fost o vreme angajat la revista „Alunelul”. În ziarul ”Național” din 2000 nr. 13 (15.06. 2000) o relatare-confesiune cu scriitorul francez Dominique Ferrnandez ”Sărăcia noastră îngrozește străinii” și două fotografii făcute de Veniamin Dașkevici. În una din ele stau și eu cu scriitorii. Revin însă la anul 1999. La cel mai mare an al sec. XX, pentru că are nu doi de nouă, ci trei: 999.

Așadar, anul 1999. Nu-mi prea este clar de ce am omis anul cu trei de nouă – 999. La începutul anului, în ianuarie – februarie eram încă sub impresia călătoriei în Polonia cu un grup de ziariști, printre care a fost și Ion Preașcă. Ziarul „Libertatea”, așa cum a fost, mi-a oferit pagini întregi pentru impresiile de călătorie, pentru „Itinerare poloneze în vizor liberal moldovenesc.” (3 februarie 1999). Iar în numărul 5 din 17 februarie o întreagă pagină 5 pentru un interviu cu economistul Sergiu Chircă „Ce fel de stat este Republica Moldova”. Interviul dat, ceva mai târziu domnul Chircă l-a plasat într-o carte de-a dumisale. Fără să-mi pomenescă numele meu. Nu mai zic niciun cuvânt despre drepul de autor, despre un mic onorar...
Au mai fost și alte articolașe la 7 aprilie, la 15 aprile: „Electorala – 99 a demarat”, „Prima în Europa”, „Unde omenie nu e – nimic nu e”, „Într-un mediu poluat vezi numai coșmaruri” , „Referendumuri...”
În altă publicație de moment: „Curierul economic”, nr.4 din 29 aprile 1999 „Polonezii își asumă viitorul cu pragmatism” și „Capitala” din 3 aprile 99 – „Moldova în postură de amfitrion al ecologilor”, „În pădure, lângă Durlești”, „Ca razele de lumină”(06. 03. 99). Apropo „Natura” nr.2 din februarie a plasat o foto cu mine de la „Moldexpo” susținător al turismului, sportului, ecologiei... Tot în „Capitala”, 24 aprile „Un mediu sănătos în viziunea unor firi artistice. Iar în februarie (26. 02. 99) „Buna ziua doctore! La „Nezavisimaia Moldova”, „Iz bloknota jurnalista” – Niște impresii de călătorie, și despre țăranii din Polonia. De toate și multe, dar prea mărunte în: „Medgazeta”, „Delovaia” „Capitala” etc., „Cu speranță”, cu fotografie, cu pseudonime Valeriu Cobîleanu... Au fost unele apariții și în „Dialog” despre lilieci ca specie protejată, despre viziunile artistice ale lui Ion Daghi „Arborele copilăriei lui Ion Daghi”, în „Moldova suverană” (28 septembrie 99) „Arbori cu ramuri spre infinit” despre două personalități artisctice: Ion Daghi și Vasile Didic. Acest titlu, pare-se i-a servit Ninei Slutu motiv pentru a-și intitula o carte de proză. Mai băteam alarma în „Dezvoltarea” cu „Terminalul s-a terminat” (22. 07.99). În „Dezvoltarea” din acest an am mai avut o pagină cu un interviu cu omul de afaceri Iurie Borș intitulat: „Ieșirea în „largul mării” se amână. Deocamdată...”, iar în august anunțam: „Proiectul Giurgiulești iese din derivă”. (12. 08. 99). Și ”Unde nici un tren nu vine”, ziarul ”Dezvoltarea” iar în „Glasul națiunii” din 21 iulie 99 aveam o pagină despre Prut, Dunăre și terminalul de la Giurgiulești, în urma unei expediții ecologice de-a lungul râului. Am fost și ecologist! Mai pe scurt eram preocupat de poduri economice, de probleme, probleme. Da, oare eu aveam mai puține probleme în acel an... Sincer fiind, trebuie să recunosc că le aveam, dar le ascundeam, le țineam în sine. Nu aveam de unde să știu, că în anul 1999 apare celebra carte Mătase, care cunoaște în 2002 a unsprezecea ediție. O carte apărută după Ocean Mare, din 1993, romanul care l-a făcut celebru pe Alessandro Baricco. Iar eu mă confesam că obiceiurile noastre ne trag înapoi.
Că nu suntem în pas cu toată lumea bună de pe mapamond etc., etc.
Anul 2002. „Glasul Națiunii”, nr.1 10 ianuarie 2002, „Un cal alb pentru regele Ferdinand”, tot acolo, dar în nr.3 din 30 ianuarie „Biblioteca Oceanului de lumină”. Despre biblioteca publică „Onisifor Ghibu” și „O stea strălucitoare pentru armată”. I-am mai făcut o recenzie lui Ștefan Sofronovici „La ușa sufletului”, am afirmat că „Filmul lui Tătaru eclipsează mințile spălate” – Literatura și arta. Urma să apară în ”Glasul Națiunii” și o mică creionare, o relatare despre scriitorul, poetul umorist Petru Cărare, invitat pe scena Casei Armatei, însă m-am înfuriat și l-am scos, l-am tăiat pentru că mă supărase mult și poetul, dar mai ales șeful de la Casa Armatei, unul cu numele de familie Vârtosu, care era la nivelul piciorului broaștei, da nu al genunchiului meu sau al lui Alessandro Baricco, născut la Torino în 1958, cunoscut scriitor al sec. XXI după Ocean Mare, tradus în limba română și Mătase.
În „Glasul Națiunii” la 17 aprilie 2002: „Din primar în creator de „Stalactite” și „Grădina lui Leandru” un fel de primă proză scurtă a mea. În 2002 apare volumul IV „Localitățile Republicii Moldova”. Sunt și eu acolo cu două articolașe de enciclopedie: despre satul Ciumai și Cobâlea. Colaborarea cu colectivul de autori și cu alcătuitorii va continua și în alte volume, apărute în anii următori. Repet că, a stat în rând ca să apară în ”Glasul Națiunii” și o mică creionare despre umoristul Petru Cărare, invitatul meu pe scena Casei Armatei Naționale. Însă din unele considerente așa și nu s-a mai întâmplat. Era încă anul și chiar anii în care comuniștii făceau toate ”prognozele meteo” și nu numai...
Anul 2003. Tot cu niște rânduri în „Literatura și arta” – 6 februarie, 2003. Paralel încep un serial în ziarul „Dezvoltarea” de la 20 februarie, 2003, rubrica „Popas turistic”: Nufărul la Cahul, 13 martie, Perlele Carpaților, 20 martie, Tradiții milenare în nordul Moldovei, 27 martie, La sud, spre soare și diversitate, nr.13 din 3 aprilie și de fapt nimeresc la 4 aprilie la ziarul „Kommunist” – K nam priedut zvonari și „Satul care va aduna clopotari de pretutindeni, popas turistic în „Dezvoltarea” (10 aprilie). N-am uitat nici de mai vechiul „Glasul națiunii”- „Moldova ar fi o atracție irezistibilă... (17 aprilie). În aprilie 2003, ziarul „Dezvoltarea” este și un popas „La pădurea domnească” și ceva „Cu nostalgie de... județul Edineț.
În timp de vară în ziarul „Comunistul” „Clopotele răsunau... 13 iunie și „Moldova, Bucovina – întâlnire de afaceri în luna mai. În „Dezvoltarea” (19. 06. 2003) – sate și rezervații peisaigistice, Parcul Național al Nistrului de Jos. Și în... „Democrația” – „Un trandafir pentru Glebus... „Dezvoltarea” în continuare la 17 iulie, „Copanca – atracție turistică irezistibilă”. Peste ani am înțeles că am și greșit puțin, dar ce era să fac. Așa gândesc acum nu și atunci.
Toate titlurile nu are rost să le redau, chiar dacă peste doi ani, gândeam să le înmănunchez într-o culegere de crochiuri la tema turism și ecologie. În cele din urmă a răbufnit un volumaș intitulat „Popas în Valea Adîncă”, Editura „Pontos”, Chișinău, 2005. Parcul Național al Nistrului de Jos (argumente) a fost în revista „Mediul ambiant”. Tot în revista cu acest nume am avut două fotografii pe coperta a patra: Stejarul de la Cobîlea (nr. 8) și Pe ape line-cristaline (nr.9).
Anul 2004. Cu Jaques Cousteau în Delta Dunării, popas turistic în „Dezvoltarea” din 29 ianuarie 2004. În februarie cu Boris Găină, dezustând vinuri veritabile... Apoi cu Antonio Barbarosa, cu Andre Brugiroux și alte personalități și persoanje literare. (Vasile Șiomaru de la Cornova și chiar cu Mark Twain). Unele din crochiuri au încăput în volumașul „Popas în Valea Adîncă”, altele, Lora Marinesco, Alexandru Marinesco vor emigra sau deja au ”emigrat” în alte volume, care, poate vor fi. La 2 august anul 2004 m-am publicat și în revista „Dnestr” – Literatorî Dnestrovska, în ziarul din orășelul Dnestrovsk și în alte publicații: ”Făclia” de exemplu sau... În anul 2004 am fost un pic, (doar vreo patru luni), și bibliotecar școlar la Liceul „Mihail Kogălniceanu”, instituție preuniversitară în care se studiază aprofundat limba germană și iarăși habar n-aveam că laureatul premiului Nobel pentru literatură, anul 2004 este Eifriede Jelinek din Austria ”pentru fluxul muzical al vocilor și anitivicilor din roamnele și piesele sale...” Abia după ani buni când capodopera sa, romanul Pianista apare la editura ”Polirom”, Iași îl ”descopăr” și eu pe acest autor. În 2004 încă îmi era necunoscut.
În anul 2005 în luna aprilie mi-a apărut volumașul-debut editorial „Popas în Valea Adîncă”, Editura „Pontos”. La 16 iunie în „Literatura și arta” este o luare de atitudine, în revista „Natura” nr.5 - un eseu despre Copanca din cartea „Popas în Valea Adâncă”. Pe la 29 iunie apare volumul nr.V Localitățile Republicii Moldova, unde/în care găsește eseul despre orășelul Drestrovsk și satul Cuporani. În luna octombrie 2005 apare și primul volumaș de proză: Potop din senin, tot la editura „Pontos”, Chișinău. Lucram la Centrul Național de perfecționare a cadrelor din industria turismului. Locul de lucru, probabil, era benefic aparițiilor editoriale! În noiembrie 2005 în „Literatura și arta” apare o recenzie semnată de criticul și poetul, editorul de carte, Tudor Palladi la volumașul meu de proză ”Potop din senin”. (semnat Valerian CIOBANU VIERU)
Anul 2006. Pot afirma că a fost un an favorabil pentru mine. La 2 februarie „Gânduri la încept de an”, un mic interviu în „Literatura și arta” semnat de Dumitru... D. Ioanide. Apoi eu în nr. 9 „Din satul cu rouă pentru inimă pe urmele Mariei Cibotari” (Despre Tatiana Lisnic de fapt) și despre familia de boieri Catargiu, care vor fi mai detaliat preluate în cartea „Cobîlea, izvoare de lumină”, Editura „Iulian”, 2006. În acest an apare volumul VI Localitățile Republicii Moldova. Eu despre satele Fetița, Cimișlia, despre altele, de, ca autor în colectivul de autori. Ori mai bine zis ar fi bine să notez din acest an și Localitățile Republicii Moldova: itinerar documentar – publicistic (în colab.). Tiraj – 3000 ex. Eh, gânduri-gânduri. Dacă e să revin la ”Gânduri la început de an, apoi tot așa spunea și Petru Cărare într-o poezie din tinerețea sa: ”Gânduri, gânduri, lungă vi-i cărarea”. Multe sunt de râs, dar și de plâns. Nu știu însă care e primul, râsul sau plânsul? În Literatura și arta, din 19 ianuarie 2006 au fost ”Frunzele, oamenii”, în ”Comunistul” – despre Simion Cibotaru. Nu doresc însă să termin anul dat cu numele Cibotaru. Nu știu nici cum tatăl meu și-a închipuit că fiul său are un viitor strălucit alături de fiul lui Simion Cibotaru, care m-a sfătuit de multe ori să fiu bun prieten cu Viorel Cibotaru, iar eu nu l-am ascultat pe tata.

Anul 2007. Apare volumașul ”Din lutul iubirii”. Editura „Pontos”112 pagini, Chișinău, Volumul Localitățile Republicii Moldova, Vol.7. H –Le Fundația „Draghiștea” (în colab.). Adică, mă regăsesc în colectivul de autori. În volum am câteva eseuri. Numele meu figurează în căsuța tehnică, atât a volumului dat, cât și în a volumului 6. Am în vedere descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții. A se vedea la volumul 6 și la altele. În 2007 au mai fost și alte luări de atitudine, articole semnate în buletinele Centrului Național de perfecționare a cadrelor din industria turismului, în revistele Asociației Naționale a Agențiilor de Turism din Moldova.
În volumul 7 al serialului Localitățile Republicii Moldova am doar câteva eseuri: despre un sat Iurievca din raionul Cimișlia și despre altul Ialpujeni în colaborare cu Tudor Țopa. La ultimul vroiam să revin, ba și să adun între coperți istoria unui sat din apropiere, însă n-am îndrăznit, fiind foarte ocupat la Centrul Național de perfecționare a cadrelor din industria turismului. Un lucru bun însă am observat. Semnatarul eseului despre satul Hăsnășenii Mari este profesorul, istoricul Ion Buga, cu care am colaborat la scrierea istoriei unui sat, iar autorul eseului despre Hlina, raionul Briceni este Nicolae Dergaci, colegul meu de la televiziunea, de odinioară.
Până a fi angajat la televiziunea națională a lucrat șef de secție la ”Tinerimea Moldovei”, unde am lucrat și eu mai târziu în calitate de corespondent pe vremea lui Mircea Snegur președinte și Ion Berlinschi, redactor șef al acestei publicații. Pe atunci Ion era un om ca toți oamenii, însă în alți ani, deja la ”Moldova suverană”, și chiar la aceiași ”Tinerime” fără Snegur președinte și fără susținerea din partea dumnealui, Ion a alunecat pe o pantă urâtă. Însă Nicolae Dergaci s-a ținut mereu ca bradul, cu demnitate în orice împrejurări. A devenit autor de scenarii la programele TV ”Pe un picior de plai...”, ”Starturi vesele”; ”Codul vieții noastre”, ”Podgorii celebre”, ”Contemporani cu noi” etc. Pe dumnealui l-am întâlnit muncind în continuare, scriind despre conaționalii noștri: Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătaru, Antioh și Dimitrie Cantemir care au lăsat urme adânci în cultura altor țări. Am avut și eu câteva însăilări similare, însă pe paginile mele web: proza.ru și agonia.ro
2008. Am 50 de ani. În acest an apare volumul/cartea: Nume și lume, editura „Pontos”, cu 168 de pagini, în 1500 de exemplare, dintre care unul este la Biblioteca Congresului, SUA. Bineînțeles și în acest an am mai publicat câte ceva și în presa periodică, în buletinele ANAT-ului, al Centrului Național pentru perfecționarea cadrelor din turism pe care prefer să le ignorez, adică să nu le iau în considerație. În acest an am cunoscut litoralul turcesc la Marea Mediterană de la Antalya la Kemer și până-n Alanya. Am vizitat cele mai bune hotele turistice, printre care: ”Adam și Eva”, ”Delphin Palace Deluxe 5* din Antalya, ”Rixos Premium Tekirova 5*,” Kemer Club Hotel Phaselis Rose 5* Kemer, Gural Premier Tekirova 5*, Kemer și Gural Premier Belek 5* cât și multe altele, din care unele imagini le-am plasat în Nume și lume, altele mai stau încă pe undeva.
O imagine adusă din acea călătorie de documentare și informare turistică a servit drept punct de pornire pentru coperta cărții Ultimul extraterestru. Al optulea reper, sau al doisprezecelea titlu de carte în anul 2015.

Anul 2009. Cartea Satul Petreni (file de istorie în colab.). cu istoricul, ex-parlamentarul și permanent luptătorul - Ion Buga. De multe ori am discutat aprins cu dumnealui și despre Cobâlea și despre Șoldănești. Ziceam că este deja o cărțulie a lui Sergiu Tabuncic despre Șoldănești, editată în anul 1994. Face oare să mai revin și eu la istoria acestei localități? Profesorul spunea că face, iar eu nu prea aveam poftă, probabil că, nici timp n-am avut. Am mai colaborat la volumul 9 Localitățile Republicii Moldova. Din satul Ochiul Alb, raionul Drochia despre un foarte iscusit oftalmolog, profesorul Tudor Gâțu, din Ochiul Roș, Anenii Noi despre tot satul. În volum au mai fost folosite și câteva imagini propuse de mine. Altceva e că, imaginile mele, de la o vreme sunt tot mai puține, în comparație cu alți ani. Nu mai fotografiez ca odinioară...

Anul 2010. „Memorie pulsativă”. Dacă aruncăm o privire asupra ecourilor la cărțile editate până în acest an vedem câteva ecouri bune și vreo două nu prea bune. Unul nu prea bun a apărut în ”Literatura și arta” și a fost semnat de Ion Ciocanu. Mi-a făcut o binefacere. Deși, într-o bună zi mi-a scris: ”Lui Valerian cu urări de sănătate și succese ca peste un timp să-și găsească locul în vreo carte ca prezenta, cu o analiză a nuvelelor/romanelor sale bune și foarte bune!” (21. III. 2006), Ion Ciocanu, Scriitorii de ieri și de azi, edit. ”Litera”, 2004. Dă Doamne ca: ”Cele bune... Să se adune!”
În primele pagini am făcut o alizie la Valeriu Ciobanu (1917-1966) în context cu Mihail Șolohov în anul 1965. Acum îl voi înșuruba și pe dânsul mai temeinic în textul acestui studiu, grație faptului că și eu în acești ani (2010-2012) am hălăduit prin Chișinău, ca Valeriu Ciobanu prin București. Doar că eu pe lângă colina Pușkin, partea veche a orașului, pe la Biblioteca Publică B. P. Hasdeu și mai departe, fiind obsedat de un elan tineresc halucinant de a-mi expune gândurile în alegorii neordinare. Însă, n-am fost înțeles pe deplin nici de postmoderniștii cei tineri și verzi, care au roit ca viespile în jurul lui Dumitru Crudu, apoi și în jurul lui Vaculovski, Moni Stănilă; n-am fost înțeles nici de patrioții lui Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija etc., ținând cont de faptul, că timpul se consumă înzadar într-o lume nebună a unei perioade de criză maximă. Am umblat aiurea primăvara și vara pe străzi, ca și pe la ședințele Atelierului de creație ”Vlad Ioviță”. Am lucrat dezordonat și am fost răvășit din punct de vedere psihic, fiindcă ceva nu mergea cum se cuvine, ceva era prea anapoda la Chișinău și în toată republica Moldova. Mă mir cum de am rezistat și n-am dat ortul popii ca și colegul Gheorghiță de la ”Literatura și arta”.
În unele privințe, parcă aveam și eu ceva în comun cu ciudatul autor al versurilor din Fiul lunii, adică cu Valeriu Ciobanu, cunoscut în timpul vieții (1917-1966) doar ca autor în ipostaza de istoric literar care i-a fost asistent al lui G. Călinescu, la catedra de Istoria literaturii române moderne, până în anul 1949, când a trecut ca cercetător la un nou înființat Institut de istorie literară și folclor al Academiei Române, unde a lucrat până l-a răpus un cancer la 21 decembrie 1966. Autorul monografiilor despre Șolohov, Hortensia Papadat-Bengescu, a versurilor mai puțin cunoscute, poate va fi și el creionat într-o ediție revăzută a volumului meu Nume și lume sau Ave numele... Astăzi nu prea știu precis cum îmi voi intitula noul volum, însă sper că va fi! Până în anul cu încă un opt – 2018 sau în 2028!

Anul 2011. Până la „Ave numele tău” a mai fost ceva. În acest an am publicat mult doar pe paginile web, nu însă și în ziare sau reviste. A fost timpul când am văzut oameni modești, poate bolnavi, îmbrăcați sărăcăcios, dar, care din punct de vedere spiritual sunt/erau puternici. Indiferent de suferințele lor corporale, spiritul lor este liber și sănătos. Așa pare-se am fost și eu în acest an și nu i-am prea văzut cu ochi buni pe oamenii bogați, puternici și sănătoși din punct de vedere fizic, dar al căror suflet este bolnav de moarte. În volumașul meu ”Ave numele tău” am descris oameni cu spiritul liber și sănătos, însă printre ei s-au furișat și alții.
Într-o zi pe blogul tinerilor și ”Noilor barbari”, adunați de Dumitru Crudu, afirmam că ”în criză de timp expediez telegrafic impresii de la o ședință de la etajul 3. Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, Biblioteca Publică B. P. Hasdeu.” Notam că...
”Am plăcerea să vă anunț că atelierul prinde tot mai mulți și mai mulți doritori de a fi și ei creatori activi. A dovedit-o Felicia, Svetlana, domnul Pavel Borș și altii. Am ”trâmbițat” puțin despre atelier la Liceul Teoretic Emil Nicula din satul Mereni, Anenii Noi. Acolo există un mic cenaclu Magia cuvântului și cațiva tineri doresc să participe și la atelierul nostru. Sunt băieți și fete creativi (e), o să vedeți!
Și Svetlana, care este un artist plastic, și e profesoară de artă plastică tot este încântată de ceea ce vede, ce aude deja a doua sau a treia oară.
Eu cu toate preocupările mele, de asemenea las multe lucruri baltă și vin la ședințele atelierului, pentru că, ma captivează, îmi sunt interesante ședințele atelierului în plan cognitive și informativ.
Bine ar fi, ca să pot exprima mai pe larg ganduriele și impresiile, însă și pentru atăt vă mulțumesc! Mă grăbesc, însă pe viitor sper să vă împărtăș mai multe impresii!”
11 octombrie 2011.
Aceste rânduri grăbite au fost scrise și publicate pe blog, din graba cea mare, care nimic nu are cu bunele maniere, dar, iată că ”Noii barbari”, probabil că așa sunt și ei, preferă asemenea relatări. La sfârșitul anului 2011 am mai avut o aventură la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Chișinău despre care, probabil voi nota:
- Am venit la lucru într-o vreme nefastă, cum s-a exprimat un coleg de Facultate, țintuit la pat de o boală incurabilă la vârsta lui de peste cincizeci de ani. Aveam și eu vreo cincizeci și trei. Ion Gurău – 54. Și era ultima lună de toamnă…
Locul de muncă îmi era într-un birou bine iluminat, la etajul de sus al unei clădiri istorice din centrul capitalei pe strada 31 august 1989 vis-à-vis de Biblioteca Națională, blocul B sau 2, în care și-a făcut studiile poetul Alexei Mateevici.
Voi mai nota că și la Biblioteca Națională am început să lucrez, însă atnic a fost în primăvara anului 2001 de la 19 aprilie. În lunile aprilie și mai. În cea mai frumoasă perioadă a anului. Dar când au dat căldurile de vară, sau când s-a copt cireașa, am plecat. N-am rezistat. Sau mai bine spus mi-au dat papucii, iar eu n-am cutezat să scriu Biblidioteca mea ca Mihail Vaculovski. Nu mi-a părut suficient de interesant cazul meu din anul 2001 la Biblioteca Națională.
În cazul al doilea, la Muzeul Național de Istorie, a fost cu totul altă poveste. Iar la mijloc a stat motivul cu aceeași blestemată carte de muncă, pe care mie Aliona Mocealov de la firma de turism ”Everest” mi-a băgat-o în safeul ei. Așa și n-am înțeles din ce considerente.
După prima săptămână de lucru la Muzeu, specialista de la secția resurse umane mă reține, mă cheamă în biroul ei și mă întreabă:
- Mi-ați adus cartea de muncă?
- Încă nu. Da nu vă deranjați. Că după ce se întoarce Aliona din Egipt am s-o aduc. Cartea se află în safeu. Iar șefa-i în Egipt, îi explicam eu. Se întoarce peste șapte zile, că n-a pleact ca să rămână acolo cu arabii și cămilile lor.
- Încercați s-o găsiți la telefon și spuneții...
- Am sunat de mai multe ori, dar nu răspunde.
- Până vinera viitoare să văd cartea de muncă pe masa mea.
- Bine, am înțeles, doamnă.
- Ei dacă ați înțeles, la muncă. Ba mai stați un minut. Aveți diploma de absolvire a Facultății de jurnalistică, certificatul de ghid în turism, copii ale buletinului de identitate, a poliței de asigurare obligatorie de asistență medicală, a certificatului de atribuire a codului persoanl de asigurări CPAS. Vreau să le văd în original. Le aveți?
- Da. Pot să le arăt.
Funcționara le-a cercetat cu atenție dacă sunt veritabile, de parcă ar fi avut niște bancnote false în fața ochilor ei de broască. În cele din urmă m-a slăbit din privirile ei și a spus pe un ton mai liniștit:
- Să mai treceți pe la mine, dacă veți avea întrebări.
- Am să trec neapărat, vreau să citesc Regulamentul Intern și atribuțiile de serviciu.
- Bine. Vă aștept luni.
Am lucrat sâmbăta. A fost o zi mohorâtă, însă au venit mai mulți vizitatori decât în cursul săptămânii. Majoritatea erau elevi de la diferite școli, gimnazii și chiar de la un Liceu binecunoscut din Buiucanii capitalei. De la Dante Alighieri, bineînțeles. Am avut-o ca colegă de lucru pe o tipă cu mutra acră, o rusoaică care nici în ruptul capului nu vroia să vorbească în limba română. Ba chiar, mi se părea că are o alergie de la ea. (Am reporodus un mic fragment dintr-o istorie).
Apoi a venit luna decembrie, 2011. Și am intrat în anul 2012.

2012. „Fulgere în tunel”, editura „Grafema Libris”. Localitățile Republicii Moldova, volumul 10. (în colab.). Ca și volumul 9, foarte solicitat, vol. 10 a ieșit într-un tiraj mizerabil - de doar 1.000 exemplare, volumul având 804 pagini. Eseurile mele sunt despre satele: Palanca, Călărași, Picus, Anenii Noi și satul Petreni, în colaborare cu profesorul Ion Buga, cu publicistul Tudor Țopa. Din Petreni au ieșit: Mircea V. Ciobanu, născut la 29 februarie 1956, scriitor, editor și autor de manuale școlare etc. Tot din această localitate: Grigore Leahu, profesor la Universitatea ”La Sapenza” din Roma, Lidia Ranga, USM, Eugeniu Știrbu și Eugeniu Țurcanu, eminent al Ocrotirii Sănătății, decorat cu un ordin și medalia ”Meritul Civic”, Grigore Țurcanu, doctor în medicină, Chiril Darie și Valeriu Tizu, primarul care a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru ca să apară cartea despre satul Petreni. Cartea „Fulgere în tunel”, editura „Grafema Libris a apărut și ea cu mari eforturi din partea autorului și cu spriginul financiar al lui Valeriu Măciucă. Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu de asemenea mi-a cumpărat vreo 50 de exemplare pe care le-a distribuit în filalele sale. La 18 iulie pe blogul Vlad Iovita Dumitru Crudu plaseaza un reportaj foto de la prezentarea carții cu un mic comentariu. Iata-l: În ospeție la Biblioteca Ștefan cel Mare – scriitorul Valerian Ciobanu, care ne-a citit fragmente din noul său roman. Un roman S.F. ”Fulgere în tunel”. Totuși, ”De ce așa de repede prin acești ani?” Cu trecerea timpului, poate că veți înțelege.

Anul 2013. Am împlinit 55 de ani. Ianuarie. La 31. 01. Victor Grebenșcikov scrie despre mine în „Literatura și arta” – Sfidător de timpuri. E bine și așa! La 55 de ani... Eu nu aștept prea mult și dau cu titlul: „În locul lui Valeriu Jereghi”. (p.8. nr.7, 14 februarie) și un text cu fotografie „O carte lansată la Șoldănești” tot în 14. 02, 2013. Îi mai scandalizez puțin pe unii cu „Picături poetice” într-o bibliotecă, cu foto de la eveniment, 21 februarie. Apoi în „Literatura și arta” din 13 iunie „Atenție maximă în vremuri dramatice” și „Așadar, Igor, eu îți scriu...” (25. Iulie 2013). Urmează „Ce facem?” apoi „Aeroportul și Calul Troian Imperial”, pagina 2 din 17 octombrie 2013. Mai plec la Vadul Rașcov și scriu câteva rânduri de „La Dumitru Matcovschi acasă”, 24 octombrie, „Accidentul fatal”, nr.47 și „Anii de glorie ai liceului „Sadoveanu”, 28 noiembrie 2013. Modest parcă, prea modest, dar cu serviciul pe care l-am acceptat, ca pe o corvoadă, este și această o mică contribuție la publicistica anului 2013, care a fost. Oare, chiar a fost anul în care am devenit Laureat al săptămânalului ”Literatura și arta” la rubrica ”Publicistică”? Așa a fost și n-am ce face.
Bineînțeles că a mai ieșit un nou volum Localitățile Republicii Moldova în colaboorare cu Anatol Eremia, Alexandru Ganenco, Victor Ladaniuc, Tudor Țopa. În revista ”NOI” la rubrica ex-libris susținută de Elena Leah volumul este prezentat în felul următor: LOCALITĂȚILE REPUBLICII MOLDOVA: itinerar documentar – publicistic ilustrat. Valerian Ciobanu etc. Vol. 11. R-Sa. Chișinău: Fundația Draghiștea, 2013, 548 p. (A se vedea revista ”Noi”, nr. 2 p. 32.) În acest volum eu am eseurile despre satele Roșcani, Anenii Noi în colaborare cu Veronica Donciu și despre Răuțel, Fălești și sătucul Răuțelul Nou, com. Hiliuți. Despre Salcia, sau Salciile din Taraclia și Șoldănești au scris alții: domnii Anatol Eremia și Tudor Țopa.

Anul 2014. Am 56 de ani. Cărțulia editată la ”Labirint – Gheorge Cutasevici” - Ultimul extraterestru, ”Încă o reușită” – serialul enciclopedic Localitățile Republicii Moldova a ajuns la al 12-lea volum. (Literatura și arta, 4 decembrie 2014). Tot acolo, adică în volumul 12: localitățile Socola, Șoldănești, Speia, Anenii Noi, și Soroca, Sofia... Așa s-a întâmplat că ”Încă o reușită” s-a dovedit a fi ultima mea publicație din anul 2014. Altele, mai interesante, vor fi în anul 2015. Care vă vor atrage atenția dumneavoastră. Inclusiv și în o encilopedie de Duminica Mare, cum a defint Localitățile Republicii Moldova dl Ion Melniciuc, doctor în filoologie, conferențiar universitar de la Facultatea de Litere sau de Fluturi, cum se exprimă un poet și un prozator de la București. Tot din 2014 – membru al UZP din România. Uniunea Ziariștilor Profesioniști, carnetul nu nr. 4957. (www.uzp.opg.ro)

Anul 2015. La doar 57 de ani. Anii nu sunt ca 58 sau 68 însă tind să se adune și aceștia într-un car de ani. Acesta este anul apariției acestor rânduri. Și nu doar, fiindcă urmează să apară eseul despre satul Telița, Anenii Noi, despre alte localități și de ce nu și despre Șoldănești din valea Ciornei, despre Cotiujenii Mari, Vadul Rașcov... La 19 februarie 2015 în ”Florile Dalbe”, nr.7, pe pagina 8 cu genericul speranțe literare, literatură îmi găsesc în rubrica Povestiri de seama voastră povestirea în variantă scurtată ”Deasupra Bermudelor” cu persoanjul meu literar Letiția Leu.
Letiția Leu nu este prima, sau primul persoanj, mai sunt: Chișinăuenii, Extraterestrul, gaura neagră a tunelului, ”Grădinile baha,i la Haifa„ , ”Ghidul Doamna Moartea”, trandafirii negri și altele. Ar fi nefiresc să exclud sute de articole, eseuri, luări de atitudine pe paginile web: www. proza.ru și www.agonia.ro, pe care am și câteva pseudonime: Delavale, Victor Caraman și altele.
Am afirmat că la început a fost sfârșitul și am amintit de ochelarii desenați. Iată că acum am nevoie și de ochelari adevărați. Mulți dintre noi, nu doar eu. La toate acestea mai am încă de adăugat ceva. Multe bineînțeles. Pentru că, dacă n-am fost primăvara la Haifa, (în pelerinaj baha,i), probabil, mă voi duce la Iași și Budapesta, la Oradea sau la Arad și Istanbul. Primăvara dacă trece, după dânsa vine vara... Să văd ce mi-a aduce vara anului 2015. Că primăvara poeților europeni la Chișinău - nu mi-a adus nimic...
Am participat doar la Salonul internațional de carte pentru copii și tineret, ediția a XIX-a cu ”Ultimul extraterestru”, și cu personajul meu Letiția, însă tot cartea lui Dumitru Crudu a fost aleasă drept cartea cea mai bună a anului 2015. Eu m-am mulțumit doar cu participarea...
Iată un fragment din viitoarea ediție revăzută și completată, care mi-a apărut tot la editura locală ”Labirint” din orășelul Chișinău.
”Letiția Leu, care învăța în clasa a opta începea să devină o mare visătoare. Așa era firea ei încă din copilărie și nu aveai ce-i face. Într-o zi ea visa cu ochii deschiși că pășește pe altă planetă, în timp ce mama ei, o femeie necăjită de la țară, foarte ocupată cu toate grijile casei și ale gospodăriei, nu-și vedea capul de atâtea probleme. Mama ei, văzându-și fiica căzută pe gânduri ziua în amiaza mare, i-a zis: ”Fată dragă! Fii mai energică și termină odată lucrul început. Te miști ca o bătrânică!”
Mamă, nu te supăra, a replicat Letiția, dar știi că eu sunt abia o adolescentă, care mai are de învățat, care vrea să mai citească o carte foarte bună...
Bine zici fata mamei, îmi corectez observația, i-a spus mama. ”Tu ești ca o bătrânică de treisprezece ani”, însă ar fi mai bine să fii încă ca o copilă harnică ca furnica”.
Tăman atuni a intrat în curtea lor Victoraș, un vecin mai mic decât Letiția, fiul unchiului Colea din vale. Fără să vrea dânsul a auzit spusa mamei Letiției Leu și le-a povestit altor băeți că a aflat ce-a vorbit mama fetei, care de multe ori râdea de el sau îi făcea lui niște observații, luându-l mereu în căruță. Vorba spusă de la unul la altul, a ajuns în clasa în care învățau colegii Letiției, niște copii încă de treisprezece, paisprezece ani. Și din senin Letiția s-a ales cu porecla ”bătrânică de treisprezece ani”. Porecla i s-a lipit de ea ca scaiul de lâna oii. Ba chiar a devenit și un fel de supranume ironic. Peste un timp Letiția s-a obișnuit că băieții, atunci când doreau să o enerveze îi spuneau așa, unii mai în glumă, alții mai în serios și ea nu se mai supăra pe ei, ci se mândrea. Ea le răspundea: ”Eu sunt o fată deșteaptă și înțeleaptă ca o bătrânică, da nu-s o proastă, ca alte fete sau băieți de seama mea!”
Ea a confirmat că nu este o proastă în povestirea publicată în revista ”Florile Dalbe”, 19 februarie 2015. Ea ne-a mai dovedi aceasta și în volumele care vor mai fi! Cu ea și despre ea.
Iar eu, în anul 2016-2017 sau în 2018, dacă voi fi întrebat cum îmi privesc opera, retrospectiv? Cum îmi văd primele cărți, de pildă. Răspund: cu duioșie aproape părintească.
Așa cum îți amintești de copiii care sunt mari și plecați de acasă. Așa cum... îmi amintesc de toate problemele care au fost când le-am scris.
Există o legătură între primele și recentele?
Sigur că există. Una reiese din alta și tot așa mai departe.

Unde vrei să ajungi?
La Secolul de Aur. Atunci, probabil, niște extratereștri vor veni să colonizeze, sau pur și simplu să ocupe pământul. Ei vor afla foarte multe lucruri stranii și urâte despre noi, despre problemele noastre. Se vor supăra pe noi și vor începe să ne lichideze împreună cu toate depozitele cu arme obișnuite, cu arme nucleare, cu bombe, rachete intercontinentale, pe care le au, mai ales, rușii. Vor folosi o armă cosmică – bula mare de gaură neagră, care va nimici și absorbi totul în calea ei – construcții, depozite cu arme dintre cele mai periculoase și oameni, oameni, păduri, sate, orașe. După prima aplicare a ”găurii negre” va fi lichidată o parte considerabilă din regiunea transnisteană, începând de la depozitul de arme de la Colbasna până după Tiraspol. Pe itineraul pe care va merge bula mare de gaură neagră nu va rămâne nimic, decât o gaură mare săpată în pământ cu o adâncime de circa 150-190 de metri. Își va schimba albia sa firească până și fluviul Nistru, care va începe să curgă la vale, spre Marea Neagră, pe fundul găurii lăsate de arma cosmică devastatoare.
A doua aplicare a acestui tip de armă, adusă de extratereștri din cosmos, va fi pe teritoriul Rusiei, începând de după munții Urali până aproape de orașele Lugansk și Rostov pe Don. ”Gaura Neagră” va face o curbă interesantă, pe alocuri mergând și în zig zag, peste aproape toate depozitele cu arme nucleare, spaima întregii lumi și mândria unor lideri de la Kremlin. Nu vor scăpa cu viață nici liderii din Kremlin. Ei vor fi absorbiți de gaura neagră împreună cu tot arsenalul lor nuclear de temut. Bineînțeles, Gaura Neagră nu va devasta toată Planeta Pământ. Aproape de Marea Neagră, sau chiar deasupra ei, ea se va ridica în sus și cu ajutorul extratereștrilor, care au adus-o, va fi expediată înapoi în cosmosul nemărginit, spre periferia Galaxisei și spre zona Găurilor negre din Univers. După această operație, extraterștrii, adică o altă civilizație, va pactiza cu pământenii și toți vor trăi în Veacul de Aur în perfectă armonie. Pare fantastic, da? Eu tot zic că da, pare, însă poate fi și adevărat. Că cine știe ce ne mai așteaptă pe noi în viitor? Poate și o eventuală ciocnire cu o altă civilizație, apoi și o împăcare... Pentru a supravețui împreună!
Pentru că, Planeta Pământ, care s-a format cu mult timp în urmă, a suferit nenumărate schimbări. Și pentru că și Soarele se va stinge într-o zi...
Iar oamenii de știință cred că Soarele s-a născut acum 5 miliarde de ani și estimează că va mai trăi încă alte 5 miliarde de ani. A ajuns cam pe la mijlocul vieții sale. Și Planeta Pământ a ajuns cam pe la... Sperăm, totuși, că nu degrabă ea va avea aceeași soartă ca și Planeta Marte.
Într-o zi însă, se va stinge Soarele, iar Pământul nu va mai primi căldură și lumină de la el. Și atunci poate chiar că va veni Gaura Neagră, cea mai mare gaură, care poate să absoarbă și o stea ca Soarele răcit, cât și planetele moarte din jurul Soarelui, care, dacă se va răci până la zero garde, va deveni invizibil și se va micșora foarte mult.
V-am spus că ”la început a fost sfârșitul”. Iată pare-se că, este adevărat ceea ce am spus.
Deși, pot și să gresesc? și chiar să nu am dreptate. Dacă ne gândim mai bine și mai mult la CUVÂNT.
La un singur cuvânt, nu la un abzaț din 2 propoziții pe care le reproduc întocmai: ”Basarabenii, numeroși, inegali, sunt, cu puține excepții (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depășiți cu totul (Grigore Vieru) ori defazați (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie”. (p. 1401) Nicolae Manolescu - Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. - Pitești, Editura Paralela 45, 2008, 1526 pagini.
Iată și aici eu nu-i dau dreptate marelui cercetător literar Nicolae Manolescu. Pentru că la început a fost sfârșitul apoi ”cuvântul” dumealui scris într-o carte de importanță primordială!
În anul 2016 am un mic roman-povestire sau poveste cu narațiuni fantastice și nu numai: „DESTĂINUIRI DEASUPRA CRPAȚILOR”. În timpul apropiat sper să mai am și ”Trasee nevăzute”, un roman în care mă întâlnesc cu Manuc, cu Satan și cu cine vreți să vă imaginați Dumneavoastră, numai nu și cu criticul literar Nicolae Manolescu. Cu domnia sa eu nu mă întâlnesc. Pentru că...
Până în anul 2008 eu nici nu îl cunoșteam ca critic, iar după 2008, abia de încep să-l dibuiesc!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!