Zâmbeam ca un nebun

iar doctoru-mi explica traumatismul cranian.

Stam relaxat și legat în patul de la neuro;

zâmbeam cu gândul la ultimele unități de timp.

Fără abilități de observare,

încercam să-mi delimitez prezentul.

Marginea ovală și conică a câmpului vizual,

neclară și-n mișcare, e limita prezentului,

a viitorului, sau a unui virtual servit!

Oricât de repede mi-am întors privirea

alergând prin păduri, sărind, rotindu-mă, urlând...

programul creează virtualul continuu,

adaptându-se cererii mele de imagini.

Mi-am făcut un plan de acțiune secret,

nefolosind cuvinte.

Mi-am dat foc, apoi acoperit de apă,

apoi acoperit brusc de pământ...

cu ultimile puteri am sărit, privind mânios cerul:

și...

cerul era ca o pictură degradată cu sfinți,

ca un gard între prezent și restul!

Totul se putea confunda,

cu un tren vechi intrând în gară.

Cam două secunde sistemul afișase o eroare!

Pentru foarte scurt timp am învins!

Voi născoci altceva pentru evadare,

sistemul s-a actualizat,

sunt convins.