Am dorit de-a lungul vremii să mă întorc, cu gândul că marea fericire se află pierdută în trecut, că doar copilăria este locul magic unde viața nu vine cu pretenții și condiții, unde sufletul nu se zbate încătușat în temeri sau conformări. Am dorit să mă întorc, măcar pentru o clipă. Să mă avânt în leagănul imens din capătul curții, să mă dau ”până la cer” și să mă opresc din avânt când începea să îmi fie teamă de înălțime, crezând că ”Doamne, era cât pe ce să-l ating!”. Am dorit să mă întorc acolo, cu părul prins în codiță și șuvițe ondulate ieșite răzleț pe lângă tâmple; cu obrajii roșii de viață precum sufletul meu naiv de atunci. Să mă strige mama la masă și să alerg într-un suflet la întrecere cu câinele. Am dorit de-a lungul vremii să mă întorc acolo, în vremea în care nu știam că sufletul doare și fizic – când tot ce ai clădit cu încredere copilărească se năruie. Suspinul sfâșietor și plânsul care te lasă fără aer, sau nopțile în care crezi că ceva ți se va rupe în capul pieptul de durere. Sufletul doare și fizic – oricine orice ar zice – doare teribil. Iar eu am dorit să mă întorc acolo în timpul în care încă nu știam că există astfel de dureri pe această lume blestemată de atâta amar de ani, și să mă curăț de păcatul numit lacrimi. Să găsesc un sens nou și să o iau pe drumul bun de data asta. Să iert durerea care mă devasta și să o îmbrățișez călduros ducând-o în trecut unde să o transform în lumină. Și m-am străduit ani la rând să modelez și să tolerez ghimpii crezând că într-o bună zi vor înflori. Dar au crescut tot mai mari, mereu la fel de neprietenoși, mereu acolo la nevoie în caz că vreo fericire s-ar fi abătut asupra mea. Purtam în suflet o zdreanță sfâșiată pe care o peticeam cu speranța că nu mai e mult până când voi găsi o haină nouă și încăpătoare în care să mă adăpostesc întreagă. Însă iarna se întețea iar peticele mele nu mai rezistau, nici ghimpii nu înfloreau. Lumina din sufletul meu încă mai radia din răsputeri, pentru că speranța moare cel mai greu, nu? Poate nu mereu ultima, dar oricum, cel mai greu. Învățasem să fiu luptătoare, să mă avânt ”până la cer”. Doar că încă mai păstram teama de înălțime. Când se făcea prea înalt, mi se înmuiau genunchii. Îmi taie respirația. Nu știu să mai continui, totul se face neclar. ”Dă-mi ochii Tăi, Tată, ca să văd; dă-mi din inima Ta ca să pot să iert; ca să accept, ca să rezist…ca să mai pot iubi și ghimpii nu doar florile; pentru că Tu ai făcut și florile, dar Tu ai făcut și ghimpii și totul este perfect în mâna Ta.” Mă trezeam rugându-mă așa înainte să mai urc o treaptă pe scara incertitudinii; înainte să cobor primul picior de sub plapumă în diminețile în care mă îngrozea gândul zilei care mă aștepta; în diminețile în care nu dorm aproape toată noaptea din cauză că visez urât. Mă trezesc cu inima bătându-mi până în tâmple. ”Doamne ferește”, mă liniștesc de fiecare dată, ”iar era să ajung până la cer…ce înalt e cerul. Mă sperie așa tare…nu ar trebui să mă sperie.”

De aceea de-a lungul vremii mi-am dorit să mă întorc. Să uit de coșmaruri sau înălțimi imaginare. Am fost încătușată acolo în acest lanț al speranței iluzorii, care mă ridica și mă trântea la pământ după cum avea chef. Iar eu mă supuneam și mă gândeam că era datoria mea să rabd. Nu pentru că eram eu prea bună, ci pentru demnitatea mea. Doream să fiu demnă față de mine însămi întâi ca să pot fi demnă față de ceilalți mai apoi. Ca să am de unde da mai departe.

Însă a venit și vremea să ajung în vârf. Scara incertitudinii a ajuns la capăt. Nimic nu e veșnic, nici iarna din suflet și nici ghimpii cățărători. La vremea ei, vine și primăvara. Primele săptămâni nu sunt niciodată prea frumoase; crengile încă sunt goale, florile abia dacă au curaj să dea câte un boboc, norii încă mai atârnă cenușii sub soare și razele răzbat sfioase printre bulgării imenși de pe cer. Dar încep să se risipească cu încetul. A fost lungă iarna. Mi-a fost așa frig în suflet încât mă tem că din cauza mea că am păstrat tot înghețul înăuntru, nu a nins deloc pe afară aici. Dar nici nu vă imaginați ce primăvară frumoasă începe să fie acum după atâta ger! Nu mă deranjează ploaia care mă ia prin surpindere așa din senin fix când mă gândesc că nu am nevoie de pălărie, nu mă deranjează că trebuie să folosesc cremă de față și de mâini la fiecare câteva ore pentru că vântul mă iubește așa tare încât îmi asprește pielea cu îmbrățișările lui tăioase; nu mă deranjează mirosul de pământ ud sub care zace trecutul și începutul și sufletul tăcut al poveștilor nerostite încă. Totul face parte din capătul de scară. Scara incertitudinilor. Mi-am ridicat călcâiul obosit de pe ultima treaptă și am împins ușa; nici măcar nu am bătut pentru că scria pe ea numele meu și eram așteptată. O primăvară întreagă m-a întâmpinat și am primit flori. Fără ghimpi. Bineînțeles, instinctiv mi-am ferit mâna pentru că m-am temut să nu mă rănesc, dar erau frumos și îngrijit înfășurate ca să nu mă străpungă. Eram așteptată. A început pe neașteptate ploaia și eu nu aveam pălărie. Dar când am ridicat ochii ca să simt picurii reci pe față, desupra mea stătea o umbrelă. Din nou, în vâltoarea acestei primăveri inedite, am dorit să o iau la fugă. Necuoscutul ne provoacă acest sentiment, ne face să o luăm la fugă. Dar înainte să fac vreo mișcare, m-a rugat să rămân puțin.

Eu port întotdeauna pălării. Rareori accept florile cuiva. Și nici nu rămân prea mult într-un loc. Dar acolo în mijlocul ploii, cu un braț întins de care să mă țin și florile mele preferate în mână, mă ruga să stau puțin. Mă ruga. Puteam să spun nu. Puteam să o iau la fugă. ”Se va plictisi în curând să aștepte” m-am gândit. ”Nu are rost. Mie oricum nu îmi plac umbrelele și nici nu doresc flori rupte care îmi vor muri în glastră iar din preferatele mele vor deveni doar niște gunoaie. De ce mă roagă să rămân? Nu sunt ce par. Se va lămuri în curând și va fugi. Eu vreau doar să mă bucur de primăvară.”

Dar nu am apucat să fac primul pas. În fața mea stătea întrebarea fără răspuns. Mă ruga să rămân. Am răspuns cu o voce de care nu sunt sigură că a fost doar în gândul meu sau chiar s-a auzit. Am rămas. E drept că aștept din moment în moment să zâmbească drăguț cu o scuză în colțul gurii și să plece. Dar…până acum nu a plecat. Și are mereu o umbrelă pentru că știe că îmi uit pălăria fix când plouă cel mai tare. Ajunge mereu la timp pentru că, deși nu i-am spus niciodată, știe că nu îmi place întunericul. ”De ce mai vine?” mă întreb uneori. ”Oare cât de mult va regreta că a pierdut timpul când își va da seama că nu se merita să o facă. Ce voi putea să mai fac atunci ca să îl ajut să treacă mai ușor peste întâmplare? Oricât de târziu va veni acea zi, nu am să-i opresc fuga. Nu va fi niciodată prea târziu. Vor exista întotdeauna primăveri de care să mă bucur indiferent de umbrelele din jurul meu. Și în plus, eu iubesc ploaia, nu știe deja? De ce mai vine?”

Apoi aud pașii. Probabil nici nu sunt dar eu îmi imaginez că datorită ploii se aud așa grei. Mă salută respirând cu greu și făcând eforturi considerabile ca să nu văd că poate a alergat ca să ajungă fix la timp. ”Blegule...” îi răspund tăcut în gând. ”În zece minute sunt gata. Trenul e din sfert în sfert de oră; dar dacă te grăbești pot să termin mai repede.”

Dar nu se grăbește niciodată. Mă roagă să rămân. Mă roagă.

Știu că peste ani voi privi în urmă la momentele astea, și mă întreb acum oare cât se va fi meritat și cât nu? Cu ce am rămas și ce am dat mai departe? Cu ce am contribuit la caracterul unui om? Cu ce l-am împovărat? Ce aș fi putut să schimb? Ce aș fi putut să accept? Îi văd temerile și îi simt lipsurile. Nu știu dacă are rost să mă apuc de treabă pentru că pe când voi fi în toiul lucrului, va pleca. Cu tot cu umbrelă și flori. Și nu mă simt în stare acum să aștept pentru că primavara asta a răsărit atât de luminos în sufletul meu încât mă bucur de orice picătură de ploaie, de orice baltă și de orice rază timidă sau creangă înmugurită timpuriu. Există viață în toate lucrurile pentru ochii care văd ca El. Pentru ochii care L-au văzut. Iar drumul stă larg deschis în fața mea plin de provocări cărora nu mă pot abține să nu le dau atenție. Nu mă simt în stare să mai aștept; nu mă simt în stare să las să se facă ”prea târziu”. Încă nu e prea târziu. Multă vreme va fi așa, și nu va avea atâta răbdare. Iar eu nu rămân niciodată prea mult într-un singur loc, știe. Va veni atunci după mine? Nici măcar nu sper. Pentru prima dată nu mă tem de înălțimi. Aici în capătul scării, deasupra muntelui de incertitudini de pe care mi-am dezlipit ultimul pas, mă simt încrezătoare. Am fost o luptătoare bună și încă mai am putere pentru că El mi-a dăruit-o. Drumul este încă foarte lung în fața mea și știu că singură nu aș fi niciodată capabilă să ajung la capăt, dar eu deja merg însoțită. Am pornit cu El la drum, și nu îi pot da drumul acum doar pentru că un nou călător mi se alătură. El crede că știe drumul și pare atât de convins, dar ”dragule, ce puțin știi”, i-ar spune ochii mei de fiecare dată dacă ar știi să mi-i citească. Însă nu știe, și merge hotărât înainte indiferent de reținerile mele, indiferent de banalitatea conversațiilor sau îndemânarea mea de a schimba subiectul când devine periculos.

În curând se face ora să vină. Nu plouă. Dar va avea la el umbrela. Azi e sâmbătă iar sâmbăta e de scris – cafeneaua mea preferată e deschisă până la ora șase. Va intra tăcut, înalt, calm, cu privirea puțin încruntată care nu o să mă slăbească tot drumul, încercând să înțeleagă atât engleza mea exagerat de proastă când mi-e somn, cât și sensul din perlele prețioase pe care le spun când sunt obosită. Am să îl întreb ce parfum folosește pentru că într-o zi cineva avea același parfum și am crezut că e el. Într-o fracțiune de secundă eram în picioare scrutând totul în jurul meu ca să îl văd și inima mi se urcase până la gât ca să îmi bată. ”Șezi te rog!” mi-am zis supărată pe mine însămi.

Dar de ce mi-o fi bătut?

De ce mă tot uit la ceas? Acum că se înserează și oamenii ăștia doi s-au înfipt în fața mea și mă fixează râzând gălăgios, parcă aș vrea să îl văd venind mai repede. Dar mă uit la drum și nu știu ce să cred. Cum va arăta drumul ăsta peste ani?

O Doamne, cât de mare trebuie să fie creierul meu de încap atâtea prostii?

Am să îi ies în întâmpinare.