poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 719 .



Legendele mărțișorului
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2015-02-20  |     | 



- De unde vin mărțișoarele, mamă? Nu-i așa că sunt magice și dau puteri supraomenești celor care le poartă?
Râd. Ochii serioși ai fetiței mele sclipesc precum stelele presărate în universul plin de mistere. Tremură de încântare, trecând printre șirurile de tarabe colorate, pe care sunt etalate mormane de simboluri din piele, sticlă, pânză, carton, ceramică, pene și câte și mai câte materiale. Unele sunt de-a dreptul fabuloase, altele de un înfiorător prost-gust. Culoarea ne inundă peste tot, iar copiii nu-și pot desprinde privirile de la pachețelele mai mari sau mai mici, fiecare reprezentând o nouă surpriză. Le-ar lua pe toate acasă, sau, și mai bine, le-ar atârna pe toate în piept, cum ai atârna niște decorații pe o uniformă.
- Mărțișoarele au o mulțime de legende. Cele mai vechi, datează încă de pe vremea geților.
- Știu cine sunt geții! Strămoșii noștri!
- Da! Neamurile tracice respectau Obiceiul mărțișorului pe care nimeni altcineva în lume nu îl avea. Pe vremuri, când venea primăvara, femeile purtau monede sau pietricele atârnate cu fire roșii și albe de lână.
- Erau bogați, dacă purtau bani în loc de mărțișoare, hotărî copilul, oprindu-se în dreptul unor pisicuțe din plastic. Există o fabrică de mărțișoare? Cine le face?
- Oricine poate confecționa un mărțișor! De regulă, fabricarea podoabelor este o formă de artă plastică, iar cei care se ocupă cu acest lucru se numesc artiști.
Ce-aș putea spune copilului, mă gândesc, cu privirile pe niște flori nereușite, de o culoare îndoielnică, prinse cu capse pe o bucată transparentă de celuloid. Arta înseamnă frumos! Nu tot ce poartă un șnur alb-roșu, însă, este o parte frumoasă de primăvară și nu toți cei care se încumetă a surprinde revenirea la viață după iarnă, pot fi numiți artiști. Cum ar fi să existe o selecție a obiectelor care pot să fie numite mărțișoare și cum ar fi să se interzică agresarea privirilor cu încercările nereușite? Ne așezăm pe o bancă din parcul lung, ticsit de lume, pentru a găsi liniștea și răgazul necesar să-i povestesc micuței câteva dintre legendele mărțișoarelor.
Recunosc că mă încântă această perioadă din an, și, în fiecare primăvară, încerc să înfrumusețez pentru copii vechile legende. Bunăoară, în poveștile mele, zeul Marsias al vechilor traci, inventatorul fluierului, este un spirit bun, care, prin cântecele sale magice face să înflorească chiar și cele mai uscate flori, iar animalele să aibă mulți puișori. Pe de altă parte, Zeul Marte al romanilor, ocrotitorul câmpurilor și al turmelor, este un mag bun, care ajută soarele să se trezească și să mângâie pământul, pentru a-l face să înverzească și să se umple de miei năzdrăvani. Cea mai îndrăgită de copii, este legenda babei Dochia, pe care eu am întâlnit-o în mai multe variante. De fiecare dată când încerc să o povestesc, copiii mei mă atenționează că am greșit câte ceva și că am încurcat de fapt legenda.
- Se spune că Baba Dochia, era o bătrână răutăcioasă și cârcotașă, care avea un singur fiu, pe nume Dragobete. Crescând el mare, se îndrăgosti de o fată frumoasă, harnică și nespus de bună la suflet, pe care o luă de soție. Doar că, oricât ar fi fost de bună nora sa, Baba Dochia nu era mulțumită și căuta tot timpul să-i facă greutăți. De cele mai multe ori, Dragobete își apăra soția și o ferea de cotoroanța de mamă-sa, iar văzând asta, baba Dochia fierbea de mânie, nu alta.
- Ca oala pe foc, completează de obicei fetița, repetând o comparație făcută cine știe când.
- Văzând cât îl supăra pe Dragobete când se purta urât fata, băbătia se prefăcu o vreme că nu mai are nici o treabă cu noră-sa și o lăsă în pace. Aștepta, însă, momentul prielnic să scape pentru totdeauna de ea, pentru că, vezi tu, nu-i era pe plac că toată atenția feciorului său era îndreptată de acum numai spre soția lui. Așa că, tăcu chitic până în ziua în care Dragobete fu nevoit să plece după lemne. Iarna nu se lăsa dusă și era un frig de le clănțăneau dinții în gură și copacilor în pădure.
- Copacii nu au dinți, se răzvrătește copila.
- Bine, le tremurau crengile sub stratul de gheață și zăpadă cu care erau acoperite. Atunci, cu fața întinsă de un zâmbet răutăcios, Baba Dochia se duse după nora ei și îi porunci să plece în pădure să caute fragi. Așa că, sărmana fată, nu avu ce face, își luă pe ea zece cojoace ca să nu-i fie frig, își acoperi capul cu un batic gros și porni prin zăpadă în căutarea fragilor.
- Nu trebuia să o asculte, doar nu era mama ei!
- Acum, vezi tu, pe vremuri cam așa era treaba! Fetele care se măritau, erau obligate să le asculte pe mamele soților lor.
- Uf, bine că nu mai e așa acum! Eu, când am să mă mărit, tot numai de tine am să ascult!
- Mai e până atunci! Să continuăm? La încuviințarea hotărâtă, reiau povestea de la partea cu plecatul după fragi, forțându-mă să îți amintesc dacă era vorba despre fragi, sau, totuși, despre căpșuni. Având în vedere că în pădure nu pot crește căpșuni, am lăsat firul legendei să se depene pe cărarea plină de zăpadă de sub care nu se vedea nici urmă de fragi. De frig, de oboseală și mai ales temătoare de ce avea să-i facă soacra dacă nu avea să se întoarcă cu frăguțele, fata începu să plângă în hohote. Atunci, lângă ea apăru un spiriduș drăgălaș, care îi spuse că se numea Mărțișor și că venise de îndată ce o auzise plângând, pentru a afla ce necaz mare o făcuse să umple pădurea cu plânsetele ei. Auzind despre ce era vorba, Mărțișor o liniști pe fată și îi promise că, dacă va mai merge puțin prin pădure va găsi frăguțe.
- Mama, nu vreau să se termine trist! Nu poți face legenda să se schimbe? Nu vreau ca fata aceasta bună și harnică și frumoasă să se dezbrace pe drum și să înghețe. Te roooog!!!
- Bine! Atunci, fata mai făcu câțiva pași, și, așa cum îi spusese Mărțișor, într-o poieniță luminată de câteva raze de soare, găsi un loc în care se topise zăpada, unde câteva frăguțe se înroșeau vesele, chiar în fața ei. Mulțumi în gând spiridușului Mărțișor și se întoarse acasă, fără teamă. Îți dai seama ce ochi a făcut baba când a văzut frăguțele aduse de fată.
Fetița râde, bătând veselă din palme.
- Acum să o pedepsim pentru răutate pe baba Dochia!
Dorințele copiilor sunt legi pentru părinți, așa că, nu-mi rămâne decât să scormonesc printre variantele legendelor după un final pe măsura solicitării.
- Văzând că fata a găsit fragi în timp ca afară era un ger cumplit, Baba Dochia s-a gândit că în locul în care sunt fragi, cu siguranță ar putea găsi și mure. Așa că, se îmbrăcă și ea cu zece cojoace și porni pe urmele lăsate de nora ei prin zăpadă, luând o ditamai cofița în brațe, cu gândul să o umple de fragi și mure. Fiind bătrână, drumul ei a durat aproape toată iarna. Ca să nu se rătăcească, a început să împletească lână roșie și albă, într-un fir pe care îl lăsa în urma ei. Pășind prin zăpada înaltă, Baba Dochia începu să se încălzească pe sub cojoace, așa că, se gândi că dacă își va scoate unul și îl va lăsa pe cărare, îl va găsi la întoarcere. După primul cojoc, mai scoase unul și apoi, încă unul, până ce nu mai rămase decât în cămașă atunci când ajunse în poienița luminată de soare. Mărțișor o aștepta, ca și când ar fi știut că Baba Dochia avea să vină. De îndată ce o văzu pe femeie aplecându-se după frăguțe, spiridușul dispăru, iar odată cu el, se făcu nevăzut și soarele. Începu să bată un vânt înghețat care viscolea ninsoarea bogată, iar Baba Dochia, dezbrăcată, îngheță pe loc și se transformă într-o stană uriașă de piatră.
- Așa îi trebuie!
- Când eram copii, în ultima zi din luna februarie, ne alegeam câte o zi din primele zece ale lunii martie. Se spunea că așa cum avea să fie ziua pe care ți-ai ales-o, va fi întreg anul tău! Acele zile sunt numite zilele babei, după legenda Dochiei.
- Vreau să îmi aleg și eu o zi!
- Bine, dar trebuie să fii atentă la ziua pe care ai ales-o și să nu uiți de ea!
- Acum îmi spui legenda cu Crăiasa Primăvara?
- Această legendă spune că la marginea unui sat, locuia o femeie care avea o fiică tare bolnavă. Pentru că doctoriile erau foarte scumpe pe vremea aceea, femeia torcea lână pentru oamenii din sat ca să aibă bani să-și vindece copila. Într-o zi, pe când stătea în fața porții și torcea plângând pentru că fata era din ce în ce mai bolnavă, în dreptul ei se opri o trăsură roșie, neasemuit de frumoasă, din care coborî Crăiasa Primăvara. Aflând de boala fetei, crăiasa i-a dat femeii un caier de foc și i-a spus că dacă îl va toarce, va face din el o fundiță și o va prinde în pieptul fetei, aceasta se va vindeca. Femeie încercă să se apuce de îndată de lucru, dar focul o ardea atât de rău la degete că nu putea toarce sub nici o formă.
- Nu își putea lua ceva mănuși?
- Nu exista material pe care focul să nu-l facă scrum!
- Fierul!
- Și fierul se topește la foc mare. Oricum, femeia nu avea mănuși de nici un fel, pentru că era foarte săracă. Pe când se chinuia plângând să apuce cumva să toarcă firul izbăvitor, în dreptul ei apăru o trăsură albă, minunată, din care coborî Crăiasa Iarna. Văzând degetele rănite ale femeii și aflând întregul ei necaz, îi dărui un caier de zăpadă, spunându-i femeii că dacă va reuși să toarcă firele împreună, nu va fi arsă de foc. Imediat, femeia își șterse lacrimile și se apucă de tors, împletind cele două fire. Imediat ce termină, legă fundița pe pieptul fetei sale, care se însănătoși pe dată. Fericită, femeia împărți tuturor oamenilor din sat fundițe alb-roșii care să le aducă sănătate tuturor.
- Și eu voi purta fundiță la mărțișorul meu! Așa-i că voi fii sănătoasă?
- Cu siguranță!
- După ce ai să-mi spui și legenda soarelui, ai să-mi cumperi câteva mărțișoare?
Când e vorba de câteva mărțișoare, asta înseamnă cel puțin zece. Nu facem colecții, doar le împărțim bunicilor, prietenilor și cunoscuților, ca un mic semn al prețuirii noastre. Legenda Soarelui este o legendă veche, care leagă tradiția mărțișorului de eclipsa solară din Dacia ocupației romane.
- În vremurile vechi, Soarele era un foarte bun dansator. Îndrăgind el hora pe care o vedea jucată prin sate, se hotărî să ia înfățișarea unui flăcău și să coboare pe pământ, să danseze alături de alți flăcăi din sat, sub privirile admirative ale fetelor. Dar vezi tu, Soarele nu poate pleca așa, când îi vine lui! Cerul a rămas gol, iar un zmeu rău, s-a hotărât să-l fure ca să-și încălzească castelul cu el. A rămas pământul, deci, fără Soare, fără lumină, fără căldură. Câmpurile n-au mai înverzit, florile n-au mai înflorit, păsările n-au mai cântat, și toate alea! Până la urmă, întristat de necazurile care s-au abătut asupra oamenilor odată cu dispariția Soarelui, un flăcău voinic și curajos, a hotărât să meargă să-l elibereze din castelul zmeului cel rău și fioros. A mers cale lungă, toată iarna și n-ar fi reușit să ajungă la castel dacă nu ar fi primit de la alți oameni puterile lor. În sfârșit, odată ajuns la castel, zmeul i-a ieșit în cale, hotărât să nu-l lase să ia Soarele. Bineînțeles, au început o luptă pe viață și pe moarte. Zmeul cel cumplit l-a rănit pe flăcău atât de tare, încât tot pământul s-a înroșit de sângele lui. Cu toate acestea, tânărul nu s-a lăsat și l-a eliberat pe Soare. Imediat, câmpurile au înverzit…
- Florile au înflorit, păsările au cântat și toate alea!
- Așa cum zici! Pe locul unde au căzut picăturile de sânge ale voinicului, zăpada s-a topit și au răsărit ghiocei. Ca să-l cinstească pe flăcăul care a eliberat Soarele, băieții împletesc ciucurași roșii ca sângele lui și albi ca zăpada topită de el și le dăruiesc fetelor pe care le iubesc.
- Anul trecut, Radu mi-a dat un mărțișor, dar să știi că nu l-a împletit el, l-a cumpărat din centru. Cred că mă iubește!
Ne ridicăm de pe bancă, înviorate de razele poznașe ale unui soare firav și o luăm agale printre tarabe. Fetița mea se hotărăște să cumpere un mărțișor care seamănă cu o monedă, să îl prindă la încheietura mâinii, așa cum se făcea pe vremuri, apoi unul cu un soare care i se pare ei că seamănă cu cel din legendă, doi iepurași, o pisicuță, o inimioară, un mielușel, trei flori …
- Nu vei avea loc în piept pentru toate.
În zâmbetul știrb ridicat către mine, strălucește puritatea sufletească, bucuria de a trăi și dragostea de viață, ca niște mărțișoare care vor alunga iarna sufletului meu.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!