poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 558 .



Amintiri - partea 4
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [KOSTEA ]

2014-10-01  |     | 



Am trecut de-a lungul vieții prin multe schimbări, mai mult sau mai puțin preconizate.
Nu cred însă că a existat vreo schimbare personală mai radicală decât cea suferită în 1980 când, urmare a examenului de admitere luat cu brio, proaspăt șef de promoție în școala de proveniență, dar în esența mea un caraghios în teniși și pantaloni cu vedere la glezne, am coborât, după schimbarea – prima oară în viață - a două autobuze, în Floreasca, căutând noua mea locație, liceul „C.A.Rosetti”.
La numai două săptămâni după aceasta eram deja cunoscut pe plan local, cu diriginta îmbufnată și nota la purtare diminuată cu două unități și părinții deja nostalgici, cum probabil sunt și astăzi, după premiantul trimis de dimineață cu autobuzul și masacrat până seara de anturaj.
Problema de atunci și dintotdeauna a „anturajului” elevilor de liceu se datorează în principal unei mici diferențe de percepție între generații; pentru părinți colecția de dubioși cu păr, apucături și haine bizare, de apariții sulemenite , cu părul îndreptat, cârlionțat sau îndreptato-cârlionțat, rujuri și machiaje sunt o agresiune la adresa obiectivelor, evoluției și până la urmă a vieții tânărului. Pentru acesta însă acest anturaj devine viața insăși, cu toată dreptatea și nedreptatea, adaptarea și inadaptarea, frumusețea și amărăciunea ei; o poate uneori detesta, dar va dori permanent să fie parte a ei.
Sigur acest atașament față de colegi nu este mereu evident la început. Fiind într-o clasă cu doar 6 alți băieți au existat anumite probleme de ierarhizare și de stabilire a unor raporturi funcționale între noi; nimic prea contestat, câtă vreme doi din ei erau rugbisti, unul boxer și restul relativ slăbănogi și lipsiți de agresivitate, ordinea în haită fiind destul de ușor de precizat și păstrată pe restul anilor. În fapt, după doar câteva șuturi în cur și câteva zeci de castane, majoritatea noastră am înțeles că lucrurile care ne apropie, de la pachetul de „Carpați” la halba de bere sunt mult mai puternice decât eventualele divergențe pe care le-am fi putea avea în lumea dominată de fete în care nimerisem.
Întrucât la început puținii nuri eventual vizibili prin sarafanele de prost gust ale epocii nu aveau încă cine știe ce relevanță pentru mine, nu am prea dat atenție modului în care fetele interacționau. Pare că între ele lucrurile erau mult mai puțin clare, rezolvările eventualelor conflicte se făceau destul de insidios și vocea era principala armă de atac și apărare.
Liceul avea un profil de științe ale naturii și clasa mea era de biologie și de chimie.
Ușor îngrijorat de primele mele vocații profesionale exprimate (detectiv, cowboy, marinar) tatăl meu a realizat că de fapt și de drept ceea ce ar trebui să doresc eu de la viață ar fi cariera de medic.
În anii comunismului existau destul de multe obiecții la adresa altor opțiuni profesionale sau cel puțin taică-meu le avea și m-a făcut cu timpul să mi le însușesc. Ingineria nu era bună pentru că, pe lângă faptul că „pute țara de ingineri”, nici viața pe șantier nu părea cine știe ce fală invidiabilă; de arhitectură și artă nu aveam aparent talent; economiste să se facă fetele, judecător nu, că o să bag oameni la pușcărie etc.
În schimb a fi doctor era în concepția tatei nu numai o deschidere spre bunăstare, respectabilitate și sens social, dar și complet fezabil și adecvat talentelor mele.
În plus, cum oamenii acelor vremuri se gândeau întotdeauna la mai rău, meseria de medic părea singura care, fie lagăr, închisoare sau societate socialistă multilateral dezvoltată, fie pace sau război, măcar o lingură de arpacaș mai mare și o ocupație mai ușoară tot ai căpăta.
Studiind programul tatei de lucru, cu plecarea dis de dimineață la 8 fără un sfert până la spitalul de peste drum și întoarcerea la prânz, la 12, evaluând respectul aparent pe care pacienții (este adevărat, psihiatrici) îl puneau în adresarea simplă „domnule/tovarășule doctor”, înțelegând că motivul pentru care nu făceam coadă la alimentara este parțial legat și de dihăniile pe care le primea câteodată, cred că am ajuns și eu pe cont propriu la aceeași concluzie.
Mi-ar plăcea să pretind că de fapt totul a fost vocație și dorința resimțită de timpuriu de a face bine lumii în general, moșnegilor și babelor bolnave în particular, dar aș face o nedreptate jocului de cărți, pasiunii de a scrie sau celei de a iubi femeile.
Cred că discrepanța de stil de viață între mama, silită să se trezească la ora 5, să facă pachetele de mâncare, să o ia cu tramvaiul din Berceni până la Obor unde lucra, conform logicii economice a epocii, ca inginer piscicultor, făcând contabilitatea la o fabrică de băuturi răcoritoare, revenind acasă pe întuneric, cu sacoșele în mână și jumătate din cât câștiga tata în poșetă, pregătită de gătit, curățenie și celelalte hobbyuri de acasă, la care tata în recuperare de la muncă nu prea participa, m-au decis că într-adevăr, ideea cu medicina pare coerentă.
Așa că, mânat de căutarea celui mai drept drum spre medicină am ajuns la acest liceu și la acest profil, cu o hotărâre care cu timpul a devenit de nestrămutat, de a nu citi nici măcar jumătate de bit nenecesar din alte materii decât biologia, fizica și chimia necesare admiterii la facultate.
Din reputația de tocilar avută în școala generală s-a ales cu repeziciune praful.
Lămurit cu repeziciune asupra relevanței exacte pe care obținerea de premii sau mențiuni le-ar avea asupra fericirii mele, în criza de timp pe care programul de adolescent din ce în ce mai activ o genera, am trecut prin majoritatea materiilor cu încredere în capacitatea mea de a reține, de a improviza și speranța că nu voi fi întrebat vreodată de teme.
În general a rezultat astfel chiar și un mic exces de punctaj absolut necesar compensării unor ocazionale note diminuate drastic și artificial de către vreun profesor ușor vindicativ după expunerea la câte vreo completare umoristică, vreun bob de orez suflat prin tub sau vreun cârlig atașat de sacou.
Chimia și biologia erau însă total la dispoziția mea și, spre ușoara deprimare a dirigintei și directorilor liceului, mereu cu gândul la exmatriculări și alte nenorociri, calificările repetate la fazele pe țară ale celor două tipuri de olimpiadă, uneori la ambele-n același an, calificări cu care, nu se știe de ce, se mândreau, m-au ajutat în atenuarea unora din problemele de medie pe care le mai aveam, mai ales la purtare.
Nota maximă la purtare a fost un vis pe care l-am putut atinge doar în clasa a 12 a, spre stupoarea mea, părinților și cunoștințelor. Cumva în acel ultim an chiulurile, starea ocazională de ușoară cherchelire și duelurile verbale al căror farmec era perceput de mine și de profesori atât de diferit nu au mai fost suficiente pentru scăderea notei la purtare, obținând un 10 care mi-a stricat de fapt media pe liceu.
Poate că aș fi obținut, cu același tip de comportament, și-n ceilalți ani o certificare a purtării mele superlative, dacă nu aș fi avut o serie de ghinioane care s-au repetat anual.
De exemplu într-a noua dorința mea de suporter înflăcărat de a însoți intrarea echipei Sportul Studențesc pe teren cu o ploaie de papelitos, fie ele etichetele sticlelor de frecții Galenica pe care le umpleam în cadrul practicii, au fost întrerupte de un paznic ultrazelos de la ieșirea din curtea întreprinderii și considerate în mod primitiv ca furt de către profesori. Nota 8 la purtare a venit ca un șoc prematur , ca un avertisment pentru părinții mei, dar și ca un mic inconvenient pentru o parte din beneficiarii produsului, siliți să constate pe seama reumatismului propriu, la o parte din sticlele pe care le-am îmbuteliat ulterior, că apa chioară nu are un efect atât de pregnant recuperator pe cât ai crede.
În clasa a zecea un mic proces de încercări și erori la panoul de comandă al unui motostivuitor a dus la o ușoară zvâcnire a acestuia, cu rănirea doar a celor doi aflați în calea lui, dar diminuarea notei la purtare la toți 4.
În fine în clasa a 11-a câteva ore de flenfureală nomadă în costum PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, un fel de Ceaușescu Jungend) au dus la penalizarea comportamentală atât a mea cât și a domnișoarei, nu că am fi regretat.
La alte materii rezultatele erau obținute la fel de ritmic.
Istoria era trecuta în confortul cu care Serghey Bubka ar sări cu prăjina peste gard, cu o osatură solidă de note de 8 sau 7 în funcție de câtă idee aveam despre subiectul conversațiilor. Mereu note mari când vorbeam de Napoleon și de romani, mereu mai subțirele la istoria națională în viziunea comunistă a epocii.
Geografia pe de altă parte era o poveste mai complicată. Pare că atunci când memoria numelor îți este unul din handicapurile serioase în viață există o mare probabilitate ca un profesor de geografie să te creadă gângav și tâmpit și capacitatea mea de a improviza nu m-a ajutat niciodată prea mult să îmi aduc aminte masivele muntoase ale Carpaților Orientali. În plus, față de alți profesori și față de toate celelalte profesoare, titularul acestei discipline era blagoslovit de natură cu o protuberanță genitală ce părea decupată de sub fruntea unui elefant mai mic, aspect vizibil uneori prin pantalonii de doc în care încerca uneori să țină bestia captivă. Acest fapt nu a putut trece neobservat nici de fete, dar nici de noi, capabili să facem bășcălie de sulile prea mari la fel de ușor ca de cele prea mici sau prea normale.
Deși eram renumit pentru performanțele la toate nivelurile în ce privește chimia, mai ales cea organică, m-am dovedit destul de incapabil în a deveni parte din frumusețea unor materii de tipul TCO (tehnologie chimică organică), programate oricum în perioade în care programul meu era destul de încărcat. Împușcarea ocazională a câte unei note de 6 în context era suficient de valoroasă, mai puțin în trimestrul în care luasem deja un 2.
Până să se dovedească aptitudinea mea la singurele două materii la care în fapt învățam, chimie și biologie, un oarecare renume mi l-a adus limba română. Prima mea teză din clasa a noua a fost luată de profesoară și citită prin alte clase și sunt convins că-n ziua de azi ar fi ajuns pe facebook.
Viața mi-a arătat că în toți cei 4 ani de liceu ca și la bacalaureat, am trecut prin această materie fluierând, fără a citi decât acele romane și nuvele care-mi plăceau și lăsând mintea și mâinile să elucubreze la fiecare teză, lucrare sau extemporal. Nu am citit niciodată vreun comentariu al altora, dar nici nu a fost vreodată să nu am, fie că citisem sau nu textul, ceva de comentat, atâta vreme cât titlul mi-era relevat.
Întrucât implicarea mea în această materie nu a atins niociodată nivelul la care să mă apuc să fac efectiv teme, mediile mele au fost mereu 9, cu 10 în teze și un asortiment de note de 10 și de 4 în cursul trimestrului.
Unul din beneficiile evidente ale unui liceu de biologie era și faptul că matematica se făcea un pic la mișto. Profesoara, tovarășa Francopolo părea ea însăși, cu părul albastru și privirea speriată ca un motan urmărit de buldogi, un pic la mișto. În ciuda interesului liminar arătat și unui oarecare autocontrol pe care îl exercitam de fiecare dată când cineva încerca să mă facă să înțeleg prea multă matematică, mai ales geometrie, viața a arătat că, în cazul unor inspecții de care dânsa avea cam permanent parte, singurii capabili de legarea câtorva fraze cu sens eram tot noi, cei care-o făceam în mod uzual să scuipe sânge.
Dar de departe persoana cea mai puternic lovită de soarta de a mă avea elev a fost profesoara de biologie, în același timp dirigintă.
Nu mai rețin numele ei și sper că amintirile ei despre mine să nu-i fi scurtat prea mult din viața ulterioară.
Între ciocanul performanțelor mele la biologie și nicovala plângerilor zilnice de la colegi, directori, laboranți și îngrijitori cred că acea perioadă tardiv postmenstruală din viața dumneaei, în contextul lipsei complete de umor ce o caracteriza, i-a fost cu deosebire neplăcută.
Ne găsea cu ușurința unui prepelicar urmărind o lișiță cu aripa frântă pe terenurile de fotbal sau în fumoarurile improvizate din spatele sălii de sport și ne ducea cum duce un baci șchiop o turmă de miei proaspăt tunși spre ore numai pentru a constata, iar și iar, că nici nu se așeza pe fotoliu în cancelarie că bubuielile mingiilor șutate-n pereți reîncepea. M-a amenințat, m-a rugat, m-a spus la părinți, m-a amenințat, apoi rugat, împreună cu ei, dar până la urmă nu a reușit mai multe decât ar reuși Pițurcă de la Tănase dacă l-ar pune în poartă.
Existența unui atât de mare număr de fete alături de noi a fost multă vreme în mod prostesc ignorat, cel puțin de către mine. Pe măsură ce testosteronul însă a început să își localizeze cu mai multă precizie aria lui de expertiză am început să constat tulburat că percepția mea inițială, conform căreia gagicile erau în marea majoritate a lor nasoale și enervante a fost complet eronată.
Mi-am exprimat admirația direct și extrovertit, conform vârstei.
Am început cu dulcegăria trasului de păr, cu aplicarea acelei pălmuiri ușor dureroase (mai mult pentru ele) a dosului lor, numită „subțirică” și a continuat cu pertinente și repetate observații privind unele aspecte ameliorabile ale fizicului lor în schimbare.
Cu timpul anumite evidențe strânse m-au făcut să intuiesc că abordul meu ar putea fi ușor eronat și că, deși ușor satisfăcătoare pe plan emoțional, sportiv și de comunicare, urmărirea câte unei colege până la intrarea acesteia în toaletă nu răspundea cu adevărat nevoilor și aspirațiilor mele.
Vine un moment când, epuizând panoplia comunicațională sus amintită, adolescentul intră într-o zonă ușor confuză, de nesiguranță și în care balanța puterii se mută în ograda, măcăneala, bășcălia și atitudinea feminină.
Din fericire pentru noi, cei din liceul Rosetti, predominanța de 4 la 1 a fetelor față de băieți a făcut această tranziție să fie ușoară, chiar dacă excluderea firească a celor nasoale, cu țâțe mici sau ochelariste a făcut ca raportul real să fie de cam 2 la 1.
Până la urmă ne-am înțeles bine cu toții. Pe măsură ce oamenii s-au maturizat, au devenit mai conștienți de ce își doresc, mai abili și fermecători în abordare au început să apară aventuri, prietenii și cupluri.
Mi-aș fi dorit, desigur, și eu.
Anii de liceu au trecut la fel ca la oricare alt om. Foarte repede.
Au fost poate printre anii mei cei mai frumoși cu primele mele realizări.
Prima țigară am luat-o în curtea liceului în dorința de a vedea de ce altora le place. Ceva mai dumirit continui astăzi căutarea răspunsului.
Prima beție a avut loc la un coleg acasă, succedînd firesc unui concurs de mâncat, cu câștigător neclar. S-a dovedit că în ciuda aspectului anodin și capacității gâtului meu de a le suporta, 4 pahare de țuică pe stomacul gol fac deplasarea ulterioară, chiar asistată de prietenii devotați, destul de anevoioasă și rezultatul final al acestei epopei, proptit în soneria apartamantului părinților mei, o persoană destul de susceptibilă la etichetări și abuzuri verbale.
Tatăl meu nu numai că nu a băut și a pretins că nu a fumat vreodată, dar avea și o aversiune ieșită din comun față de cei care o făceau. Cumva îi asimila pe toți ca fiind bețivani și ratați și a încercat să transmită acest mesaj cu tărie și nouă.
Din păcate însă pentru mine, pentru el și pentru fluența comunicării între tată și fiu, în anii aceia s-a întărit în mine o percepție de care nu m-am mai dezbărat niciodată. Anumite comparații făcute mă convinseseră că, de principiu, tot ce iese din gura lui tata sunt baliverne, că realitatea așa cum o zugrăvește el este asemănătoare cu cea de la televizorul lui Ceaușescu și că singura mea șansă de a mă adapta este să fac, cât de des pot, persistent și cu perseverență, pe dos.
Recunosc că acesta a fost un proiect ce mi-a ieșit destul de bine și deși mi-a luat mulți ani până am reușit mi-am construit până la urmă un sistem propriu de percepție a realității, cu tot riscul și suferințele pe care frecventele mele greșeli de evaluare ulterioare le-au reclamat.
Nu știu cât am beneficiat de pe urma liceului.
Am avut o profesoară de chimie formidabilă și atitudinea generală a corpului didactic mi-a permis focalizarea spre un anume tip de performanță pe care și ei și eu o valorizam.
Pe de altă parte nu am deloc sentimentul că mi s-au predat, arătat și explicat lucruri pe care nu mi le-am reprezentat, înțeles și reținut pe cont propriu.
Cu o parte din colegi am menținut relațiile pe viață. Pe alții nu i-am mai văzut din 1984. Probabil că o parte din atașamentul nostru de-atunci a fost complet erodat, de-ar fi să judecăm după ratarea succesivă a întâlnirilor de 10, 20 și 30 de ani. Sau poate că o astfel de organizare este a priori deficitară când numărul de femei depășește atât de drastic pe cel de bărbați.
Fapt este că uneori, când pașii (sau mai bine zis învârtiturile roților mașinii mele) mă fac să mai trec pe lângă liceu, zăresc parcă cu un colț de ochi un tânăr sălbatec, slăbănog, agitat, plin de confuzii, vise și așteptări.
Doar câte o clipă până o ia din nou la fugă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!