În sfârșit pot dormi liniștită. Am scăpat de grijă. De ce? Poi iaca ... am fost la cenaclul ,,Literatura forte’’. Tema zilei - Camil Petrescu. Doamne, dacă nu aveam inspirația să particip la acest eveniment, n-aș fi aflat în veci că autorul este omniprezent, omniștient, omnipotent și adăug eu , puțin omniimpotent, adică nu mai putea, pentru că nu mai respira de multișor. Ședința a fost deschisă de o tanti profesoară extrem de arogantă cu ,,elevii’’ prezenți, adică cu noi. Gesturile teatrale care spuneau despre ’mneai că îi place tare mult să se audă vorbind, m-au plicitisit de moarte după o jumătate de oră de povestit, de dat ochii peste cap, de dat din mâini și buze, plescăind despre un tânăr prost care s-a indrăgostit de o mizerie de studentă, poveste banală.

Ceea ce mi-a captat atenția, iritându-mă, a fost modul emfatic, al dracu de infatuat și fermecător de a explica prostimii aflată acolo că romanul este un roman și că mai are tupeul să fie al experienței și psihlogic. Abia acum am înțeles eu toată tărășenia cu tehnica narativă specială, analiza psihologică. Doamne, cum moare omul fără să știe niște treburi atât de importante ca aerul! Simțeam eu că nu sunt întreagă fără această prelegere ținută de tanti profesoara care a făcut orice prin cotcodăceala ei inutilă, numai plăcere de a o asculta pe ea, nu. Noroc cu un puști pârțăgos de 70 de ani care s-a zbârlit la ea, pe bună dreptate, pentru că, spunea el -mai sunt și alții care vor să vorbească’’.

În timp ce ,,ascultam’’, amicul care stătea pe scaun lângă mine mă întreabă șoptind: știi la ce mă gândesc eu? zice. Nu,zic, convinsă fiind că a găsit ceva interesant în polemica prefesoarei. Mă gândesc ce dracu să mai fac de mâncare când ajung acasă, zice. După care ne bufnește râsul. Dar nu ne-am putut bucura în voie de acest moment relaxant căci privirea ’mneai ne-a tăiat râsul cu un Kalașnikov aruncat pe sub ochelari. Respectuoasă m-am ridicat de pe scaun și mi-am arătat cel mai mare interes pentru ultima noapte de război, scoțându-mi rujul din geantă și conturându-mi buzele cu el. Apoi m-am așezat și am căscat de era cât p’aci să-mi rup fălcile. Tot eram un om mort în fața ei, ce mai conta un topor în moalele capului sau un harachiri cu furca, lovituri aplicate în văzul tuturor , aruncate de privirile ei de gâde comunist din învățământ.

Au urmat poezii scrise a la Topârceanu, cu gâzulițe, frunzulițe și fluturași țopăind într-un picior sau poezii patriotice în care se aude strigătul strămoșilor plămădit de pământul românesc...

A relatat pentru dv. Dya Cusurgescu, de pe frontul cenaclurilor comuniste plictisitoare.