IUNIE
E sfârșit. E sfârșit de întâlniri de 6 ore cu persoane cu care ești obligată să coabitezi 5 zile pe săptămână. Sfârșit de o nebunie continuă, de o luptă de supraviețuire într-un mediu propice doar persoanelor cu o înaltă clasă socială. O clădire în care mișună indivizi ce se ascund în spatele repulsiilor copilăriei, indivizi ce caută o portiță spre maturitate, dar pe care doar vor avea impresia că au găsit-o. O curte ce se presupune a fi sigură, dar în care te poți simți încolțită din toate părțile de copii plin de tupeu prost .
E sfârșit, dar pare a fi și un început. Ai aripi, deși nu știi să zbori. Ai coadă de delfin, deși nu ai crezut vreodată că ai vrea să înoți. Te trezești și parcă soarele răsare mai frumos, mai glorios. Parcă îți place cum îți mângâie pielea fină și albă ca o rochie din dantelă ce se pliază perfect pe curburile corpului tău firav. Iubești diminețile. Iubești să vezi razele soarelui care se strecoară încă somnoroase printre frunzele copacilor. Iubești să întâlnești dimineața oameni grăbiți spre locurile de muncă. Îți iubești orașul pentru prima dată.
Ai zburat și ai ajuns mai sus. Ai zburat și ți-a plăcut să zbori, ți-a plăcut la nebunie. Te simțeai bine. Vroiai să îți folosești aripirile pînă la epuizare, dar zborul te-a epuizat pe tine. Te-ai simțit liberă,ai făcut ce ai vrut, erai designerul propiei fericiri.
Paradoxal cum un sfârșit îți oferă noi începuturi.

IULIE
Trece un timp și observi prima urmă de turbulențe din zborul tău. Închizi ochii, treci cu vederea și speri să ai o mască de oxigen. O imperfecțiune ce îți stă atașată în minte ca o mică insectă prinsă de parbrizului unei mașini într-o cursă fără oprire. O imperfecțiune care la prima prezentare nu pare să afecteze prea mult imaginea de ansamblu a zborului. Gândești, dar taci.
Simți cum ai vrea ca tăcerea să izbucnească și să împrăștie toate gândurile ca un vulcan ce erupe si aruncă lavă. Gândurile tale ar putea fi mai fierbinți și mai dureroase, ar putea să înghită mai multe suspine și ar produce mai multe resentimente. Tăcerea se materializeaza printr-un strigăt, țigări fumate la rând și lexic neortodox.
Turbulențele pe care le observai, dar pe care nu ai vrut să le iei în considerare erau niște semnale de avertizare. Te-ai strecurat printre aceste vârtejuri. Ai încercat să îți oferi cât mai multe măști de oxigen. Ai încercat să salvezi toate persoanele de la bord și “aeronava”, dar ai avut noroc cu existența butonului de catapultare. În câteva secunde trebuia să decizi pentru tine și copilotul tău. Știai că altă soluție nu e. Abandonarea aeronavei a fost singurul lucru benefic pe care îl puteai face.
Plutești în aer pentru căteva momente, nu realizezi ce tocmai s-a întâmplat, dar te simți liberă. Aeronava se distruge ușor din cauza curenților de aer până când se dezmembreaza în totalitate. Părți urișe ale sale se desprind parcă smulse și se izbesc puternic de sol, în acele momente fiecare urmă a existenței sale dispare. Dispare tot din cauza unor turbulențe.