Prima noastră noapte...

Suntem aici, față în față, privindu-ne unul pe altul, dupa atâția ani de rătăcire prin propriile noastre iluzii și dureri.
Încerc să ghicesc ce se ascunde în spatele acelor ochi intunecati care și acum îmi ard sufletul ... încerc să ghicesc dacă înlauntrul tău este același foc ce mă arde. Privesc adânc în ochii tăi și văd o mare tumultuoasă, întunecată: marea neagră a regretelor si părerilor noastre de rău. Undeva departe, sub cerul învolburat, pe marea regretelor ești singur, plutind în derivă fără vâsle în barca ta: palmele tale împreunate căuș. Nu știi ce să faci: să sari și să te pierzi printre toate acele regrete sau să încerci să ajungi la țărm, la un liman. Plutind pe-o pală de vânt, m-apropii încetișor de tine și-abia acum văd că marea izvorăște din proprii tăi ochi de foc.
Orbit de dragoste neîmpărtășită, prea multe lacrimi izvorând, o mare de regrete pe care ești în derivă plutind...
M-arunc în marea și dintr-o dată palmele mele devin o barcă la fel cu a ta, plutind în derivă...
Două suflete căutându-se unul pe celălalt ratacind în mâna destinului. Nu te pierd din ochi. Mâinile mele devin vâsle pentru a ajunge la tine. Mă lupt cu valurile, dar nu te pierd din ochi. Plutesc în căușul palmelor mele spre tine. Totuși, apropierea de tine e mult prea înceată. Disperată, m-arunc din nou în mare și dintr-odată simt cum toată durerea și lacrimle tale, dorurile nespuse și miile de nopți nedormite mă invăluie. Mă lupt cu apa înotând... ”Mai repede, mai repede să înot” țipă gândul în minte. Să ajung la tine, tu limanul meu, e tot ce-mi doresc. Oboseala, perfid de dureros, mă cuprinde. Din ce în ce mai obosită și fără vlagă mă simt. De-abia mai pot înota. Disperarea și neputința mă cuprind. Plutesc în derivă în voia soartei. Lacrimile mele de sânge izvorând din inima frîntă de deznădejde se împletesc cu marea regretelor noastre. Mă las învăluită de neputință abandonându-mă tuturor părerilor de rău, ale tale, ale mele, ale noastre. Am încetat să mai privesc către tine. Plutesc privind cerul involburat de deasupra noastră. Închid ochii căutându-te înlăuntrul meu. Te găsesc si privind cu nesaț la icoana vie a ființei tale, sculptată adânc în inima mea, pacea mă învăluie... acea pace ce se naște din neputință, ce se naște din renunțare.
Îmi aștept sfârșitul resemnată și totuși impăcată că macar am încercat.
Deodată, în abandonarea mea, mă simt purtată de brațe ce mă ridică din marea părerilor de rău: sunt brațe puternice ce se înlănțuite în jurul meu. Simt lacrimi ce-mi udă obrajii dar am încetat să mai plâng. Simt buze atingandu-mi buzele. Simt respirație mangâindu-mi fața. Nici nu îndrăznesc să deschid ochii. Aud o șoaptă dulce care-mi mângâie inima: ”Dragostea mea ... Ai venit... ”
Mă pierd în abis. Pentru o clipă? Pentru eternitate? Ești acolo lângă mine. Ma strângi la pieptul tău... Căldura dragostei tale îmi dă putere. Încet deschid ochii și-ți văd ochii: două flăcări ce-mi pârjolesc sufletul, și simt buzele tale racorindu-l cu mii de sărutări fierbinți. Fără vlagă ridic mâna și-ti ating usor fruntea, si ochii, si obrajii. Ating buzele tale atât de moi și de dragi mie. ”Ești aici... oare visez?”.
Șoptesc tacut: ”Visez?”
Îți văd ochii, zâmbetul. Ești chiar tu. Îți simt îmbrățișarea și respirația ta mângâindu-mi fața. Șoaptele tale mă-nfioară:
”Îngerul meu... îngerul meu... sunt al tău... Ești a mea... Suntem un tot... Ai învins soarta... dragostea ta ne-a salvat... tu, dragostea mea...”
Brusc taci uimit privind în ochii mei. Ei tăcut îți vorbesc:
”Da dragul meu. Tu ești acolo în inima mea... în templul sufletului meu... icoană vie... de neatins ... ”. Îți simt buzele atingându-mi fruntea pentru prima dată. Închid ochii fericită.
Am așteptat o viață întreagă iubirea-ți pură. Îmbrățișați suntem un tot: nimeni să nu ne mai despartă. Bătrânul Timp s-a oprit din mersul lui firesc în Clipa Eternă, așternându-ne la picioare, covor de petale însângerate de trandafiri. S-a retras tăcut și fără grabă, închizând ușa netimpului în urma sa, lăsându-ne pe noi, suflete setoase de iubire adevărată, în palatul său de cleștar, lăsându-ne pe noi să ne găsim unul pe altul din nou... și din nou... și din nou... în clipa eternă din netimp, abandonându-ne la nesfârșit unul altuia.
Acolo-n Clipa Eternă, totul este posibil. Totul este al nostru. Totuși avem nevoie de un singur lucru pentru a deveni unul pentru totdeauna: un dans. Primul și ultimul dans. Ești al meu, eu sunt a ta, nimic altceva nu mai conteză.
În cele din urmă, încet, fără grabă, începem dansul iubirii. Plutind, aripi de argint răsar și cresc pe pe umerii noștri întinzându-se delicat. Zburăm ca unul singur spre înalturi, mână în mână, ochi în ochi, așa cum am visat mereu...
Pământul a disparut demult, undeva prin Univers. Stelele clipesc în jurul nostru complice, luminându-ne iubirea. Zburăm și devenim un tot, puțin câte puțin, clipă de clipă.
Acel întreg de la începuturi, care a fost rupt în două de zeii nemiloși, este din nou întreg.Ochi în ochi și mână în mână, zburăm devenind un tot cu Universul. Suntem suflete lumină ce s-au regăsit în dragoste, iubire. Dragostea suntem noi... Iubirea este totul... Iubire pură... ”