poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1547 .



Lumea incertitudinilor
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [katy ]

2012-08-05  |     | 



Mă trezeam în fiecare dimineață cu aceeași disperare în corp, disperare că azi, ca și ieri, ca și mâine, trecutul plus viitorul, prezentul, toate sunt o masă și masa asta, materia asta translucidă, străbătută de miresme și stări, de voci și chipuri, de mașinării, materia asta era plină de o inutilitate imensă. Mă trezeam, adormeam, visam, mă trezeam. Zi după zi, între ele, în ele, un scenariu, același scenariu și trupul meu gol pe dinăuntru și lumea goală pe dinăuntru și inutilitatea asta din fiecare act, cuvânt, dragoste, prietenie, revoltă, răzbea deasupra tuturor binelor și a relelor, răzbea înăuntru-mi. Eu stam în fața oglinzii și mă spălam cu apă rece pe față, pe mâini. Apa se usca pe pielea mea. Iar ceea ce urma era doar hoinăreala, prin zile, prin gânduri, pe străzi. Ici colo suprafețe de pământ și buruieni care se schimbau, ici colo bolile lor, mizeria, luxul, scândura lipsă din scânciobul perfect din curtea unui bloc vecin, oameni pe lângă care treceam fără să-i salut, disperarea mea tăcută, tăcerea pe care o înghițeam în noduri mici, așteptarea acelor oameni adevărați care să mă scoată din realitatea asta prin dragoste, prietenie și bine. Mirosul meu se desfăcea înăuntru-mi în câteva părți inegale. Materia mea era aeriană și puteam distinge clar mirosul de după ploaie de mirosul unor flori de câmp proaspăt culese, de mirosul unui iubit pe care l-am părăsit, ca apoi să-mi dau seama cât de slut poate ajunge omul prin egoism. Ajungi în anumite momente să fii atât de străin lumii și mai ales atât de străin ție însuți, încât, peste timp, să te uți aproape cu dezgust la sinele tău din trecut. Îți vine să-i dai palme. Dormi, dacă ești supărat. Dormi, dacă ți-e foame. Dormi, dacă ți-e sete. Dormi, dacă te-ai îndrăgostit. Dormi, dacă ești încuiat într-o odaie. Dormi, dacă nu mai ai putere să citești. Dormi, dacă te gândești la sinucidere. Somnul era oceanul în care îmi sfărâmam bulgării de zăpadă a celor mai diferite stări înghețate în corpul meu. Somnul, adică unica amintire a morții rămasă aici reală. Dormeam zi și noapte, dormeam și cu ochii deschiși, stând inertă între prieteni, adică oameni. Și ei își turnau apă-n pahare ca să nu li se usuce corpul. Și ei ascultau muzică doar să se audă ceva și pentru că sunetele, uneori, sunt mai plăcute decât cuvintele. Cineva scutura un covor afară. Un grup de copii făcea gălăgie afară. Cândva eram unul dintre ei și nu știam de ce fac gălăgie. Atunci nu știam cât de prăfuită, cât de singură, cât de părăsită poate fi tăcerea. Ca o pietricică uitată în mijlocul podului de deasupra unui râu, ca o jucărie aruncată de către cineva întâmplător la gunoi, fără a ști despre încărcătura emoțională pe care o are pentru un copil rămas orfan de acea jucărie, ca un pui de cactus într-un ghiveci mare în care totuși nu a prins rădăcini. Îmi studiam odaia și pereții odăii, spațiul acela familiar care mai devreme sau mai târziu, după multe zile petrecute acolo, trebuia să devină așa. Să conțină o atmosferă specială căreia să-i poți spune acasă. Oricât timp am stat, 2 săptămâni, 3 luni, un an, niciun alt loc nu l-am simțit ca pe adevăratul meu acasă, deși, în anumite condiții, era inevitabil să-l numesc așa. Marea am putut să o simt casa fără pereți, fără ușă, fără tavan, fără sfârșit, pentru toți și doar pentru mine. Marea pe malul căruia nu se plimba niciodată nimeni când eu mă duceam, adică pe gerul cel mai crunt. De fiecare dată îmi scăpa câte o replică plină de entuziasm și fascinație și bucurie. Strigam, cântam, săream. Puteam face asta fiindcă nimeni nu mă vedea, nu mă auzea, cel puțin eu așa am crezut. În unele zile o vedeam tandru îndrăgostită de univers. Alteori singurătatea ei părea infinită. Tremura din cap până-n picioare. Avea inima sfâșiată. Îmi doream să o pot îmbrățișa. Puteam doar să-i șoptesc cuvinte frumoase despre oameni pe care îi pot îmbrățișa. Mă uitam la depărtările ei și toate lucrurile pe care le știam până atunci își pierdeau înțelesul. O golire nesfârșită de sensuri. Captarea prezentului și încercarea mea absurdă de a-l ține în loc cât mai mult. Îmi doream foarte mult ca hoinăreala mea prin lume să fie oprită acolo, pe malul luminos, tulburător, dinspre care mă puteam conecta cu acea parte nevăzută a lumii, prezența căreia atunci o puteam doar intui.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!