poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 997 .



Pe front cu prozatorul român Marin Ioniță
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [florian stoian- silisteanu ]

2012-05-25  |     | 



Toți fiorii din univers au trecut fraudulos frontiera dintre mine și lume. Că, atunci cînd vă spun că menghina zilei strînge, dumnea­voastră nu mă credeți. Ne-am obișnuit să arătăm cu degetul și poate fără să vrem punem arătătorul nu pe buzele noastre, ci pe ale Domnului, ștergînd încetul cu încetul roua care se numește BUCURIE. O astfel de stare am trăit cu ani
în urmă, cînd mer­geam la război prin Serbia.
Cam așa atunci și tot cam așa și alaltăieri, cînd iau dru­mul Bucureștilor spre Spi­talul Universitar, pentru că auzisem că e acolo e internat fratele cel mare, domnul profesor, incon­fun­dabilul prozator român Ma­rin Ioniță. E ultracunoscut că omul acesta nu prea a lăudat prin stînga și dreapta, dar în ceea ce mă privește a atins nu o dată aripa laudei și nu o dată, ci de mai multe ori, făcîndu-mi statui. Chestiunea asta m-a obli­gat și iată-mă înrolat în de­tașamentul căutătorilor. Vineri, 24 mai, ora 15 fix. Spitalul Uni­ver­sitar. Primisem ceva bănuți de la domnul Neguț pentru ben­zină, să iau ceva fructe pentru domnul profesor, că, de, nu mergi cu mîna goală la un om aflat în spital și... nimic. Nimic, pentru că pe drum m-am întîlnit cu iubita mea și de toți banii am cumpărat flori. Nu vă supărați! Știam de la domnul Neguț, care vorbise la telefon cu domnul profesor Cinteză că fratele meu cel mare, Marin Ioniță, este inter­nat la Cardiologie, la etajul 10. Mă dau doctor și urc cu liftul medicilor, dînd cu tifla celorlalți români care stau la o coadă imensă. Mi-am dat cu un parfum adus din țări străine. Pînă la etajul 10 însă, oprim din două în două etaje. Ba urcă o asistentă, ba coboară un medic. Tăcem cu toții. Ajung bine mersi la etajul 10, crăpînd însă de ciudă că nu am păstrat florile pentru asisten­ta ai căror sîni făcuseră praf toa­tă suflarea din lift. Ei aș! Nu și pe mine. Ușile se deschid și, fără să stau pe gînduri, mă îndrept către prima ființă în halat alb. E o stu­dentă. Îi spun că îl caut pe ma­rele nostru scriitor Marin Ioniță și că aș rămîne în­da­torat dacă m-ar conduce. Mă țin după fusta scurtă a studentei și o urmez din salon în salon. Nu intru, o las doar pe ea, care, după ce bate pe la uși, întrea­bă... este cineva care se nu­mește Marin Ioniță? Dar Marin al nostru nu este acasă, deci continuăm să căutăm. Și uite așa, culoar după culoar, salon du­pă salon, ba chiar și pe la Terapie Intensivă și nimic, fra­ților. Sînt transpirat leoarcă și, mai presus de asta, mă mai trece și pipi. Problema e că reu­șesc să intru la o toaletă... tot pentru medici, dar asta după ce dau un pic de pămînt cu unul ca­re păzește etajul, habar nu am de la ce firmă este. Țara asta e plină de o mie de feluri de paz­nici de luptători de gardeni. Oare de ce? În fine, mă spăl pe mîini, pe față și, aproape încurcat că nu am nici-o șansă să-l găsesc pe dom profesor, iau loc pe un scaun, cred că roșu sau albas­tru, unul dintr-un rînd de șapte scaune, aflat lîngă salonul unor femei. Îi trimit mesaj lu’ șefu’, ce­rînd ajutorul. Mă oftic că fac asta și iau din nou la purivcat tot ce mișcă. Dau însă de o femeie de serviciu. Ea le știe pe toate. Și uite așa aflu că scriitorul Marin Ioniță nu mai este la Cardiologie, ci a fost mutat le Neurologie, pentru niște investigații. Fraților, și acum urmează miracolul. A­flasem și numărul camerei. Aaa­aaa! Stați așa că am uitat. Dis­perat că nu primesc ajutor de la nimeni, l-am sunat pe dom pri­mar Pendiuc. Deși era prins cu nu-ș ce treabă în nu-ș ce ședin­ță, omul mi-a răspuns. Doream să-l găsesc cumva ori pe fiul domnului profesor, Ion M. Ioniță, ori orice legătură. Și domnul Pen­diuc mă sfătuiește să-l sun pe Jean Dumitrașcu al Filarmo­nicii și al nostru. Și așa am făcut. Doar că, între timp, aflasem totul. Ei da! Pas după pas, ajung la ușa care este întredeschisă de-a binelea. Doamne Dumne­zeule, dar în chiar primul pat, cu ochii îndreptați spre mine, este însuși domnul profesor. Mă o­presc puțin șocat. Omul privește spre mine cu niște ochi din care ai impresia că se înalță cele mai grațioase păsări din lume. Zîm­bește ca un copil! Aproape că nu-i vine să creadă. În fine. In­trăm în vorbă. Așa ca doi oa­meni care nu vor să devină oa­meni mari, nu cumva prin livada copilăriei să șchioapete uitarea. Nu prea știu ce să spun. Dom­nul profesor e tot un zîmbet. Rîde cu gura pînă la urechi cînd îi spun că am cheltuit banii pe flori. Rîde domnul profesor și în mine cresc inima și bucuria to­tală. Mă întreabă de una de alta și îi și spun. De fapt, ca să nu strîng și eu menghina aia a zilei, domnul profesor face niște ana­lize. Poți jura că nu are nimic. Și poate că măcar atît cît am stat acolo nu a avut. Îmi trece prin minte că alții s-ar fi repezit să-i facă fotografii. Nici măcar nu mă gîndesc. Știu pe unii atît de mari ziariști de prin Pitești care ar fi profitat eroic de faptul că într-un spital un om nu se poate apăra și ar fi năvălit peste el. Cînd e vorba însă de derbedei, de șme­­cheri, marii ziariști, nu toți, firește, de prin Pitești, nu ar cîrti în fața nenorociților. Dar să trec peste asta. Sînt hotărît să nu stau mult la dînsul, și asta chiar dacă domnia sa e în mare for­mă. Din cînd în cînd tăcem. Îmi vine să îl întreb dacă e posibil să răsturnăm din clepsidră și să-mi arate și mie pe un perete, de exemplu, imagini de cînd maes­trul Marin Ioniță stătea la o cafea cu Nicolae Labiș. Și cu alții des­pre care povestește atît de înalt fie în revista Argeș, fie în Kis­selef 10, fabrica de scriitori, un docu­ment atît de valoros despre o perioadă a României noastre literare, în care comunismul pu­nea în avatar portrete care mai de care, pe care Marin Ioniță le pune în cea mai valoroasă ra­mă. Nu îl întreb, de teamă ca nu cumva să îi trezesc amintiri. n
Ne despărțim ca doi ca­marazi pe care îi aș­teaptă afară din nou FRONTUL. Și domnul profesor vă salută pe toți! Vă așteptăm sănătos!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!