*** Lui Valentin Irimia ***
*** celor ce-şi reneagă imperiul tot cântărindu-l ***


îmi trimiţi mesaj că mă-nbrac prea strident
că nobila floare de seră alăturea de cea de pe câmp
sparge lentila privirii prin lege
că-s prea multe cutremure-n limba ce gustă
fără alegere şi dulcele şi-amarul din cupă
că doare-nălţimea la fel de profund
ca şi abisul ce scrijeleşte în vene cu brumă
că vocala ce-n cale-ţi trimit e prea grasă să-ncapă
în pat al lui Procust ce-aşteaptă parşiv
cu satâr numărat aripa de zboruri s-o ajusteze

că toate-s prea multe-n puţinul cel vrem stăpânit
şi mult prea rebel vieţuiesc şi tăcerea şi cântul
eu râd din vocale pline de fluturi şi-ţi amintesc
din silabă de templu lăsând să mă nască şi mai rebel
(ca şi cel ce din bici a pocnit răsturnând coloană de-arginţi) :

« celui ce are i se va da, celui ce n-are i se va lua »

visceral refuz să-nţeleg cum poţi să inspiri
doar pe sfert
miracolul ce veşnicii înnoadă-n arcadă
ce gol din privire a-mbrăcat diamant
să taie surplusul din lume
să judece tot după-un registru atât de sărac
că-n tabelu-i o singură pagină satură şi ce sunt
şi ce-ar vrea galaxii să-l încap într-un bob de orez

dac-ai fi străbătut ca şi mine o veşnicie în zero întreg
o respiraţie fiind şi hrană şi sete
şi-atingere de tot ce renegase firescul de mine
ai ştii că nimic nu se relevă măsurat efemer
când infinită-i ampreta celui ce ne vrea ca şi El în
semne divine fără tabele
registre şi coţi care ciuntesc revărsări de miracol
în pupă ca şi-n polenul din aripi
în ocean
în mine şi-n toţi cei ce cred
mai presus de orice că sunt totul în tot
făr’ de-aprobări şi măsură

şi dacă fulgerul n-o să-l laşi să despice coaja sub care ascunzi
lumi trecute în index ruşine sau spaimă de nou
ai să vrei târziul clepsidrei s-adauge mai puţin spre deloc
în cel ce va trece pe sub arcadă de porţi
la Tatăl cel veşnic să-napoieze comoara din sacră păstrare
c-un imperiu în spate
cât o boabă de rouă